SOLLER contre la REPUBLIQUE TCHEQUE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48577/99 prezentate de Miroslav ŠOLLER împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 octombrie 2002 într-o cameră compusă din J.-P. Costa President A.B. Baka Gaukur Jörundsson Jungwiert Butkevych Mrs Thomassen Ugrekhelidze, judge S. Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 2 decembrie 1998, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Miroslav Šoller, este un resortisant ceh, născut în 1929 și rezident la Orlová-Lutyně. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul a lucrat până la vârsta de 63 de ani în minele de cărbune, dobândind o calificare tehnică foarte specializată. La 22 octombrie 1990 a fost constatată o boală profesională care afectează plămânii la reclamantul căruia i s-a interzis, la 4 decembrie 1990, să își ocupe postul de pe vremea respectivă. La 5 decembrie 1990, el i-a solicitat angajatorului său să i se acorde pensia de invaliditate din cauza bolii sale profesionale. Cererea sa a fost transmisă abia la 24 iunie 1991 administrației districtului de securitate socială din Karviná (okresní správa societálního zabezpečení). La 10 septembrie 1991, reclamantul a fost convocat în fața comisiei de district compus din medici-consilieri (okresní posudková kosmeu) În conformitate cu acuzațiile reclamantului, comisia nu i-a permis să-și prezinte argumentele și să prezinte documentele relevante referitoare în special la calificarea sa, care au pregătit deja totul pentru a-i acorda o pensie de invaliditate parțială. La 9 iulie 1992, administrația cehă a securității sociale din Praga (Česká správa societálního zabezpečení) a făcut trei decizii cu privire la solicitant. În primul rând, aceasta și-a respins cererea de pensie de invaliditate pe baza articolului 29 din Legea nr. 100/1988 privind securitatea socială, considerând că, potrivit raportului administrației districtuale, nu a fost constatată o invaliditate totală la solicitant ca urmare a În al doilea rând, a decis să îi acorde, începând cu 4 februarie 1991, o pensie de invaliditate parțială din cauza bolii profesionale; în sfârșit, reclamantului i s-a recunoscut pensia pentru limită de vârstă începând cu 1 iunie 1992. La 3 august 1992, reclamantul a intentat o acțiune administrativă în fața Tribunalului Regional Ostrava (krajský soud) , în urma unei reexaminări judiciare a deciziei din 9 iulie 1992 prin care cererea sa de pensie de invaliditate completă a fost respinsă. El a susținut că comisia de district nu a examinat suficient cauza sa, deoarece nu a acceptat în favoarea sa dovada calificării și specializării sale. Acesta susține, de asemenea, că, în cazul în care nu mai putea să își exercite profesia din motive de sănătate și nici să își exercite calificarea într-un alt post, avea dreptul la pensie de invaliditate în temeiul articolului 29-2 litera (c) din Legea nr. 100/1988. La 24 august 1993, reclamantul a fost convocat în fața comisiei de control (kontrolní kosmeu) în fața Ministerului Muncii și Afacerilor Sociale, însărcinat cu examinarea stării sale de sănătate. Nu i s-a prezentat nicio copie a raportului întocmit. La 23 martie 1994, a avut loc o ședință publică în fața Tribunalului Regional. În aceeași zi, instanța și-a dat hotărârea, notificată reclamantului la 11 mai 1994, prin care a fost confirmată decizia atacată din 9 iulie 1992. În cazul de față, este vorba despre pensia de invaliditate a cărei acordare este condiționată de starea de sănătate a persoanei, de aceea decizia instanței depinde în primul rând de examinarea medicală a stării de sănătate a persoanei, precum și de capacitățile sale de muncă păstrate. De la 1 În septembrie 1990, această examinare medicală, efectuată în cadrul unei reexaminări judiciare, revine comisiilor medicilor-consilieri constituite de Ministerul Muncii și Afacerilor Sociale. În scopul prezentei proceduri de revizuire, un raport medical specializat a fost întocmit de [așa-numita] comisie la 24 august 1993, unde întreaga documentație medicală a reclamantului a fost reevaluată. (...) Comisia a ajuns la concluzia că reclamantul nu era invalid în sensul articolului 29-2 din Legea nr. 100/1988, deoarece, având în vedere sănătatea sa, el era capabil să exercite constant o profesie cu normă întreagă, susținând calificarea sa și fără ca starea sa de sănătate să deterioreze (...), cu condiția ca acesta să lucreze într-o mină cu cer deschis. El a constatat, de asemenea, că reclamantul a avut dispoziții psihice și fizice pentru o restanță și că posturile alternative recomandate nu au fost inadecvate la nivelul cunoștințelor și experiențelor sale. Prin urmare, pensia de invaliditate completă nu a putut fi acordată. Apoi, având în vedere că numai de la 1 Iunie 1992, el beneficia de pensia pentru limită de vârstă, instanța nu a examinat dacă reclamantul era încă parțial invalid. La 23 mai 1994, reclamantul a făcut apel la această decizie în fața Curții Superioare de la Praga (Vrchní soud) , în conformitate cu art. 250s-2 din Codul de procedură civilă. El a subliniat faptul că cele două comisii medicale nu au examinat numai starea sa de sănătate, nu și calificarea sa și posibilitatea de a avea un salariu adecvat într-un alt loc de muncă, și încă se plângea de modul în care Comisia de District a procedat la 10 septembrie 1991. La 15 iulie 1994, Curtea Superioară a confirmat hotărârea din 23 martie 1994, fără a fi ținut cuvântarea și, potrivit afirmațiilor reclamantului, fără să fi pronunțat hotărârea în mod public. Potrivit acestei instanțe, instanța regională nu a comis o eroare pe baza deciziei sale pe baza raportului medical din 24 august 1993 pe care Curtea îl considera, de asemenea, corectă și completă. În ceea ce privește caracterul adecvat al locurilor de muncă pe care reclamantul era în măsură să le exercite, instanța a constatat că a trebuit să se bazeze pe art. 18-2 din Decretul nr. 149/1988, modificat prin Legea nr. 306/1991, potrivit căruia criteriul decisiv era posibilitatea de a invoca calificarea de la Având în vedere că reclamantul în litigiu și-ar fi putut exercita cel puțin parțial calificarea în locuri de muncă recomandate în minele cu cer deschis, acesta nu ar fi îndeplinit, în funcție de instanță, condițiile de muncă prevăzute la art. 29-2 din Legea nr. 100/1988, chiar dacă ar fi riscat să-și reducă salariul. Tribunalul Curții Supreme a fost notificat reclamantului la 16 septembrie 1999. La 14 octombrie 1994, reclamantul s-a ocupat de casare (dovolání) pe lângă Curtea Supremă (Nejvyší soud) , s-a plâns de ceea ce instanța superioară a decis fără a ține de cuvânt și fără a fi motivat acest demers, și de faptul că instanțele nu și-au soluționat obiecțiile cu privire la caracterul incomplet al rapoartelor comisiilor medicale și la competența calificării sale specializate. La 3 octombrie 1996, tribunalul regional a trimis Curții Supreme dosarul judiciar al reclamantului și recursul său în casare. La 22 noiembrie 1996, Curtea Supremă a respins recursul în casare al reclamantului fără a fi ținut de cuvânt și fără pronunțarea publică a hotărârii, considerând că hotărârile instanțelor nu sufereau de niciun viciu. În ceea ce privește absența în fața instanței judecătorești, Curtea Supremă a statuat că reclamantul a fost prezent în fața instanței de primă instanță, precum și în fața comisiei din 24 august 1993 și se rezumă la articolele 211 și 250f din Codul de procedură civilă. Potrivit Curții, Curtea poate decide fără a ține de cuvânt în cazurile simple - mai ales în cazul în care nu există nici o îndoială cu privire la starea faptelor stabilite de autoritatea administrativă - unde sunt examinate doar punctele de drept, ceea ce a fost cazul în care instanța de apel considerase că situația faptelor stabilită de instanța de primă instanță ca fiind corectă, fiind în conformitate cu concluziile raportului medical. La 14 februarie 1997, reclamantul a introdus o acțiune constituțională (ústavní stížnost) , susținând încălcarea articolului 38-2 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale (Listina základních práv a svobod) și a articolelor 95 și 96 din Constituție. El s-a plâns de absența audierilor publice în fața Curții Supreme și a Curții Supreme, susținând că art. 250f din Codul de procedură civilă nu se aplică în cazul de față și, prin urmare, nu a avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele în fața instanțelor naționale. De asemenea, acesta a denunțat inactivitatea Tribunalului Regional, care a durat doi ani pentru a transmite recursul său în casație Curții Supreme. În cele din urmă, reclamantul a afirmat că toate instanțele au neglijat decretul nr. 149/1988 care stabilește în art. 18-2 care sunt locurile de muncă care trebuie considerate necorespunzătoare. La 9 mai 1997, administrația cehă a securității sociale și-a dat avizul, în calitate de parte implicată, pe baza acțiunii constituționale a reclamantului. În ceea ce privește evaluarea invalidității sale, aceasta a considerat-o nefondată. În schimb, Comisia și-a exprimat îndoielile cu privire la posibilitatea de a aplica în speță articolele 211 și 250f din Codul de procedură civilă. La 12 mai 1998, după ce a desfășurat două ședințe, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a pronunțat o hotărâre prin care a respins acțiunea constituțională a reclamantului, neconcludend încălcarea dispozițiilor invocate. În ceea ce privește absența în fața instanței superioare, Curtea Constituțională a fost de acord că acest proces nu îl împiedicase pe solicitant să-și îndeplinească drepturile de procedură pe care le-a invocat deja în procedura anterioară. Prin urmare, Comisia a considerat că Curtea Supremă ar fi trebuit să respingă recursul în casiunea reclamantului ca inadmisibil deoarece nu a fost acordat niciun motiv pentru eligibilitatea sa. Curtea Constituțională a admis că procedura în fața instanțelor de drept comun a suferit anumite vicii de procedură, dar a considerat că rolul său nu era de a reface procedura. Până la perfecțiune, dar să se concentreze asupra elementelor esențiale din punctul de vedere al constituționalității și să decidă, în funcție de intensitatea ingerinței, dacă reclamantul a fost limitat sau privat de drepturile garantate de Constituție. Din dosarele judiciare reiese că fondul cauzei reclamantului a fost examinat în mod corespunzător de către instanțe, motiv pentru care Curtea Constituțională nu putea considera ca fiind întemeiat declarația reclamantului constând în a spune că a fost limitat în drepturile sale fundamentale garantate prin Constituție și cartă. În ceea ce privește viciile de formă sau de procedură, acestea din urmă nu au fost o intensitate care să permită să se ajungă la concluzia că au influențat în mod considerabil realizarea materială a dreptului subiectiv al reclamantului. Legătura de cauzalitate directă sau indirectă între rezultatul procedurii, și anume respingerea cererii reclamantului de a să i se acorde o pensie de invaliditate completă, iar modul și formele de procedură pe care tribunalele le adoptaseră în cauza n a fost neprovocabil. În aceste circumstanțe, Curtea Constituțională a concluzionat că art. 38-2 din Cartă nu a fost încălcat, deoarece instanțele de drept comun nu vor limita dreptul reclamantului la examinarea cauzei sale în prezența sa și la posibilitatea de a se pronunța asupra probelor administrate. Instanțele de drept comun și-au îndeplinit astfel obligațiile prevăzute în art. 90 din Constituție (...) În temeiul Legii nr. 96 a Constituției, toate părțile la procedură au drepturi egale în fața instanței. Procedura judiciară este orală și publică, cu excepția excepțiilor prevăzute de lege. art. 38-2 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale prevede că fiecare are dreptul la ședința publică a cauzei sale, fără întârzieri nejustificate și în prezența sa și la posibilitatea de a se pronunța cu privire la toate dovezile administrate. Publicul nu poate fi exclus decât în cazurile prevăzute de lege. Codul de procedură administrativă (Legea nr. 71/1967) Articolele 3 și 4 stabilesc principiile fundamentale ale procedurii în fața autorităților administrative. Aceasta trebuie efectuată în conformitate cu legea, iar părțile, care au aceleași drepturi și au aceleași obligații, trebuie să aibă posibilitatea de a-și apăra efectiv drepturile și interesele, de a contesta situația faptelor stabilite și de a formula propuneri privind procedura. În plus, deciziile autorităților administrative trebuie să se bazeze pe faptele care au fost stabilite în mod fiabil. Codul de procedură civilă (Legea nr 99/1963) În conformitate cu partea a cincea a codului menționat, legalitatea deciziilor autorităților administrative poate fi supusă reexaminării judiciare. În temeiul articolului 156, orice hotărâre trebuie pronunțată în mod public. În conformitate cu practica stabilită, trebuie menționată pronunțarea publică a deciziei în procesul-verbal, chiar și în cazurile în care cauza nu a fost dezbătută în instanță. La art. 211 prevede că, pentru procedura în apel, se aplică în mod corespunzător dispozițiile care reglementează procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță, cu excepția cazului în care se prevede altfel. La art. 250f (abrogat prin hotărârea nr 269/96 a Curții Constituționale cu efect de la 1 mai 1997) permite instanțelor să decidă fără a ține de cuvânt în cauzele simple, în special atunci când: nu există nici o îndoială cu privire la situația faptelor stabilite de către autoritatea administrativă și atunci când trebuie să se soluționeze numai probleme de drept. În conformitate cu art. 250s, decizia unui tribunal însărcinat cu reexaminarea unei decizii administrative nu este susceptibilă de a aduce atingere niciunei căi de atac, cu excepția cazurilor prevăzute la alineatul (2). În temeiul acestuia din urmă, este posibil să se introducă, în cauzele privind pensiile, (a) un recurs împotriva hotărârii Tribunalului Regional, care va fi examinat de Curtea Superioră, și (b) un recurs în casare împotriva hotărârii Curții Supreme în putere de lucru judecat, care va fi examinat de Curtea Supremă. Legea privind securitatea socială (n 100/1988) La art. 29 se precizează condițiile de acordare a pensiei de invaliditate. În conformitate cu alineatul (1), cetățeanul are dreptul la pensie de invaliditate (a) în cazul în care a devenit invalid, în cazul în care a fost angajat pentru o perioadă necesară pentru a putea beneficia de pensie și în cazul în care nu îndeplinește, în momentul în care a devenit invalid, condițiile pentru acordarea unei pensii pentru limită de vârstă sau (b) sil a devenit invalid ca urmare a unui accident de muncă. În temeiul alineatului (2), cetățeanul este invalid dacă, din cauza stării sale de sănătate pe termen lung considerate defavorabile, (a) el este capabil să exercite constant nicio profesie, (b) exercitarea unei astfel de profesii ar duce la deteriorarea gravă a stării sale de sănătate, (c) el este capabil să exercite constant o profesie, dar aceasta din urmă este inadecvată pentru capacitățile sale anterioare și pentru importanța socială a profesiei sale anterioare sau (d) este capabil să exercite constant o profesie, dar numai în condiții specifice. Hotărârea ministerială privind securitatea socială (n 149/1988) În conformitate cu art. 18-2, în versiunea sa în vigoare până la 31 iulie 1991, o profesie este inadecvată pentru capacitatea anterioară și de importanța socială a profesiei anterioare, în cazul în care, pentru exercitarea profesiei anterioare, se solicită o calificare inferioară celei impuse pentru exercitarea profesiei anterioare sau în cazul în care nu permite utilizarea calificării tehnice și foarte specializate dobândite în profesia anterioară; și în cazul în care noul salariu este redus la cel puțin jumătate din salariul precedent - această din urmă parte a fost anulată prin Legea nr. 306/1991 care a intrat în vigoare la 1 august 1991. GRIEFS 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că procedura în fața instanțelor naționale nu a respectat cerințele privind echitatea, publicitatea și termenul rezonabil. (2) Invocând art. 13 și 17 din Convenție, el a declarat că a fost privat de o acțiune efectivă, pe motiv că Curtea Constituțională și-a respins acțiunea constituțională, neavând în vedere că nu a considerat suficientă intensitatea dreptului său. (3) În ultimă instanță, reclamantul denunță o discriminare interzisă prin art. 14 din Convenție. El susține că anumite autorități naționale nu au aplicat legile și decretele relevante pe motiv că nu era muncitor și că era prea educat (1) În primul rând, reclamantul susține că cauza sa nu a fost examinată nici în mod echitabil, nici public, nici într-un termen rezonabil, conform dispozițiilor art. 6 alin. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...). Hotărârea trebuie pronunțată public, însă accesul la sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, în cazul în care interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces la Õ ï sau în măsura în care este strict necesar de către instanță, atunci când, în circumstanțe speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. (2) Reclamantul se plânge apoi de respingerea acțiunii sale constituționale, motivată de insuficiența intensității de a-și atinge drepturile. În acest sens, invocă articolele 13 și 17 din Convenție Curtea constată că legislația națională îi oferea reclamantului mai multe căi de atac interne de care a profitat pe deplin. Faptul că nu a obținut câștig de cauză nu poate fi interpretat ca o încălcare a dispozițiilor Convenției. În plus, în ceea ce privește fondul încălcărilor denunțate de reclamant în acțiunea sa constituțională, acesta a fost deja examinat la unghiul articolului 6 din convenție. Prin urmare, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins pentru că nu are o bază clară. (3) În cele din urmă, reclamantul susține că a fost discriminat de anumite autorități naționale din cauza formării sale și se referă la art. 14 din convenție, al cărui aspect relevant se citește după cum urmează: Desfășurarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) convenție trebuie să fie asigurată, fără nicio distincție, pe baza oricărei alte situații. Curtea constată că, în cadrul procedurii în fața Curții Constituționale, recurentul a omis să ridice în mod expres sau chiar în esență pe cine prezintă în fața Curții. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiilor reclamantului întemeiat pe legalitate, publicitate și durata procedurii judiciare; declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dollé J.-P. Costa decorière Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

48577/99

présentée par Miroslav ŠOLLER

contre la République tchèque

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

15 octobre 2002 en une chambre composée de

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

Gaukur

Jörundsson

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Mr

V.

Butkevych

,

Mrs

W.

Thomassen

,

Mr

M.

Ugrekhelidze,

judges

,

et

de

M

me

S. Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 2 décembre 1998,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant,

Miroslav Šoller, est un ressortissant tchèque, né en 1929 et résidant à Orlová-Lutyně.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant travaillait jusqu’à ses soixante-trois ans dans les mines de charbon, ayant acquis une qualification technique très spécialisée. Le 22

octobre 1990, une maladie professionnelle touchant les poumons fut constatée chez le requérant qui se vit interdit, le 4 décembre 1990, d’occuper son poste de l’époque.

Le 5 décembre 1990, il soumit à son employeur une demande de se voir octroyer la pension d’invalidité en raison de sa maladie professionnelle. Sa demande ne fut transmise à l’administration de district de la sécurité sociale de Karviná

(okresní správa sociálního zabezpečení)

que

le 24 juin 1991.

Le 10 septembre 1991, le requérant fut convoqué devant la commission de district composée de médecins-conseils

(okresní posudková komise)

,

afin qu’un rapport médical soit établi. Selon les allégations du requérant, la commission ne lui avait pas permis de faire valoir ses arguments et de présenter les documents pertinents concernant surtout sa qualification, ayant déjà tout préparé pour lui octroyer une pension d’invalidité partielle.

Le 9 juillet 1992, l’administration tchèque de la sécurité sociale de Prague

(Česká správa sociálního zabezpečení)

rendit trois décisions concernant le requérant. En premier lieu, elle rejeta sa demande

de la pension d’invalidité sur la base de l’article 29 de la loi n

o

100/1988 sur la sécurité sociale, relevant que selon le rapport de l’administration de district,

il n’avait pas été constaté chez le requérant une invalidité complète due à

une maladie professionnelle. En deuxième lieu, elle décida de lui octroyer, à compter du 4 février 1991, une pension d’invalidité partielle en raison de la maladie professionnelle. Enfin, le requérant se vit reconnaître la pension de vieillesse à compter du 1

er

juin 1992.

Le 3 août 1992, le requérant intenta une action administrative devant le tribunal régional de Ostrava

(krajský soud)

, tendant au réexamen judiciaire de la décision du 9 juillet 1992 par laquelle sa demande de la pension d’invalidité complète avait été rejetée. Il allégua que la commission de district n’avait pas suffisamment examiné sa cause, faute d’avoir admis en sa faveur les preuves de ses qualification et spécialisation. Il soutint également que s’il ne pouvait plus exercer sa profession pour des raisons de santé ni faire valoir sa qualification dans un autre poste, il avait droit à la pension d’invalidité en vertu de l’article 29-2 c) de la loi n

o

100/1988.

Le 24 août 1993, le requérant fut convoqué devant la commission de contrôle

(kontrolní komise)

auprès du ministère du Travail et des Affaires sociales, chargée d’examiner son état de santé. Aucune copie du rapport établi ne lui fut remise.

Le 23 mars 1994, une audience publique eut lieu devant le tribunal régional. Le jour même, le tribunal rendit son jugement, notifié au requérant le 11 mai 1994, par lequel la décision attaquée du 9 juillet 1992 fut confirmée. Il releva entre autres

:

«

Dans le cas d’espèce, il s’agit de la pension d’invalidité dont l’octroi est conditionné par l’état de santé de l’intéressé, c’est pourquoi la décision du tribunal dépend avant tout de l’examen médical de l’état de santé de la personne ainsi que de ses capacités de travail conservées. Depuis le 1

er

septembre 1990, cet examen médical, effectué dans le cadre d’un réexamen judiciaire, revient aux commissions des médecins-conseils constituées par le ministère du Travail et des Affaires sociales. Pour le but de la présente procédure de réexamen, un rapport médical spécialisé a donc été établi par [ladite] commission le 24 août 1993, où toute la documentation médicale du demandeur a été réévaluée. (...) La commission a conclu que le demandeur n’était pas invalide au sens de l’article 29-2 de la loi n

o

100/1988 car eu égard à sa santé, il était capable d’exercer constamment une profession à plein temps, en faisant valoir sa qualification et sans que son état de santé détériore (...), à condition qu’il travaille dans une mine à ciel ouvert.

»

Il constata également que le requérant avait des dispositions psychiques et physiques pour un reclassement et que les postes alternatifs recommandés n’étaient pas inadéquats au niveau de ses connaissances et expériences. De ce fait, la pension d’invalidité complète ne pouvait lui être accordée. Puis, vu que depuis le 1

er

juin 1992, il bénéficiait de la pension de vieillesse, le tribunal n’avait pas examiné la question de savoir si le requérant était toujours partiellement invalide.

Le 23 mai 1994, le requérant fit appel de cette décision auprès de la cour supérieure de Prague

(Vrchní soud)

, en application de l’article 250s-2 du code de procédure civile. Il souligna que les deux commissions médicales n’avaient examiné que son état de santé, et non pas sa qualification et la possibilité d’avoir un salaire adéquat dans un autre emploi, et se plaignit encore de la façon dont la commission de district avait procédé le 10

septembre 1991.

Le 15 juillet 1994, la cour supérieure confirma le jugement du 23

mars

1994, sans avoir tenu d’audience et, selon les dires du requérant, sans avoir prononcé son arrêt publiquement. Selon cette juridiction, le tribunal régional n’avait pas commis d’erreur en se basant dans sa décision sur le rapport médical du 24 août 1993 que la cour considérait également comme correct et complet. Quant au caractère adéquat des emplois que le demandeur était capable d’exercer, la cour constata qu’il fallait se baser sur l’article 18-2 du décret n

o

149/1988 amendé par la loi n

o

306/1991, selon lequel le critère décisif était la possibilité de faire valoir la qualification de l’intéressé et non pas la diminution du salaire dans le poste recommandé. Etant donné que le requérant en l’occurrence pouvait faire valoir sa qualification, au moins en partie, dans des emplois recommandés exercés dans les mines à ciel ouvert, il ne remplissait pas selon la cour les conditions d’invalidité prévues par l’article 29-2 de la loi n

o

100/1988, même s’il risquait de voir son salaire diminuer.

L’arrêt de la cour supérieure fut notifié au requérant le 16 septembre 1999.

Le 14 octobre 1994, le requérant se pourvut en cassation

(dovolání)

auprès de la Cour suprême

(Nejvyšší soud)

, se plaignant de ce que la cour supérieure avait décidé sans tenir d’audience et sans avoir motivé cette démarche, et de ce que les tribunaux n’avaient pas réglé ses objections concernant le caractère incomplet des rapports des commissions médicales et l’ignorance de sa qualification spécialisée.

Ce n’est que le 3 octobre 1996 que le tribunal régional fit parvenir à la Cour suprême le dossier judiciaire du requérant et son pourvoi en cassation.

Le 22 novembre 1996, la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation du requérant sans avoir tenu d’audience et sans prononcé public de l’arrêt, considérant que les décisions des tribunaux ne souffraient d’aucun vice. Quant à l’absence d’audience devant la cour d’appel, la Cour suprême releva que le requérant avait été présent devant le tribunal de première instance ainsi que devant la commission du 24 août 1993, et se référa aux articles 211 et 250f du code de procédure civile. Selon ce dernier, la cour peut décider sans tenir d’audience dans les cas simples

- surtout s’il n’y a pas de doute quant à l’état des faits établi par l’autorité administrative - où ne sont examinés que les points de droit, ce qui était le cas d’espèce où la cour d’appel avait considéré l’état des faits établi par le tribunal de première instance comme correct, car conforme aux conclusions du rapport médical.

Le 14 février 1997, le requérant introduisit un recours constitutionnel

(ústavní stížnost)

, alléguant la violation de l’article 38-2 de la Charte des droits et libertés fondamentaux

(Listina základních práv a svobod)

et des articles 95 et 96 de la Constitution. Il se plaignit de l’absence des audiences publiques devant la cour supérieure et la Cour suprême, soutenant que l’article 250f du code de procédure civile ne s’appliquait pas au cas d’espèce, et, partant, du fait qu’il n’avait pas eu la possibilité de faire valoir ses arguments devant les juridictions nationales. Il dénonça également l’inactivité du tribunal régional qui avait mis deux ans à transmettre son pourvoi en cassation à la Cour suprême. Enfin, le requérant fit valoir que toutes les juridictions avaient négligé le décret n

o

149/1988 qui détermine dans son article 18-2 quels sont les emplois à considérer comme inadéquats.

Le 9 mai 1997, l’administration tchèque de la sécurité sociale donna son avis, en tant que partie intervenante, sur le fondement du recours constitutionnel du requérant. Quant à l’objection de ce dernier concernant l’évaluation de son invalidité, elle la considéra comme non fondée. En revanche, elle exprima ses doutes sur la possibilité d’appliquer au cas d’espèce les articles 211 et 250f du code de procédure civile.

Le 12 mai 1998, après avoir tenu deux audiences, la Cour constitutionnelle

(Ústavní soud)

rendit un arrêt par lequel elle rejeta le recours constitutionnel du requérant, n’ayant pas constaté de violation des dispositions invoquées. Quant à l’absence d’audience devant la cour supérieure, la Cour constitutionnelle fut d’avis que ce procédé n’avait pas empêché le requérant de réaliser ses droits de procédure qu’il avait déjà fait valoir dans la procédure précédente. De ce fait, elle considéra que la Cour suprême aurait dû rejeter le pourvoi en cassation du requérant comme inadmissible car aucun motif de son admissibilité n’avait été donné. La Cour constitutionnelle admit que la procédure devant les tribunaux de droit commun avait souffert de certains vices de procédure mais considéra que son rôle n’était pas de «

refaire la procédure

» jusqu’à la perfection, mais de se concentrer sur les éléments essentiels du point de vue de la constitutionnalité et de décider, en fonction de l’intensité de l’ingérence, si le requérant avait été limité ou privé de ses droits garantis par la Constitution. Elle conclut que

:

«

Il ressort des dossiers judiciaires que le fond de la cause du requérant avait été dûment examiné par les tribunaux, c’est pourquoi la Cour constitutionnelle ne pouvait pas considérer comme fondée l’allégation du requérant consistant à dire qu’il avait été limité dans ses droits fondamentaux garantis par la Constitution et la Charte. Pour ce qui est des vices de forme ou de procédure, ceux-ci n’étaient pas d’une intensité permettant de conclure qu’ils avaient de façon considérable influencé la réalisation matérielle du droit subjectif du requérant. Le lien de causalité directe ou indirecte entre le résultat de la procédure, à savoir le rejet de la demande du requérant tendant à

se voir octroyer une pension d’invalidité complète, et la façon et les formes de procédure que les tribunaux avaient adoptées dans l’affaire n’était pas prouvable.

Dans ces circonstances, la Cour constitutionnelle a conclu que l’article 38-2 de la Charte n’avait pas été violé car les tribunaux de droit commun n’ont pas limité le droit du requérant à ce que sa cause soit examinée en sa présence et à ce qu’il puisse s’exprimer sur les preuves administrées. Les tribunaux de droit commun ont ainsi rempli leurs obligations prévues par l’article 90 de la Constitution (...) »

La décision de la Cour constitutionnelle fut notifiée au requérant le 10

juin 1998.

B.

Le droit interne pertinent

Droit constitutionnel

Selon l’article 95 de la Constitution, le juge est dans ses décisions tenu par la loi

; il est autorisé à juger de la compatibilité d’un autre acte normatif avec la loi.

En vertu de la loi 96 de la Constitution, toutes les parties à la procédure ont les droits égaux devant le tribunal. La procédure judiciaire est orale et publique, sauf les exceptions prévues par la loi. Le jugement est toujours prononcée publiquement.

L’article 38-2 de la Charte des droits et libertés fondamentaux dispose que chacun a droit à ce que sa cause soit entendue publiquement, sans délais déraisonnables et en sa présence et à pouvoir se prononcer sur toutes les preuves administrées. Le public ne peut être exclu que dans les cas prévus par la loi.

Code de procédure administrative (loi n

o

71/1967)

Les articles 3 et 4 définissent les principes fondamentaux de la procédure devant les autorités administratives. Celle-ci doit être menée conformément à la loi et les parties, qui jouissent des mêmes droits et sont soumises aux mêmes obligations, doivent avoir l’occasion de défendre de manière effective leurs droits et intérêts, de contester l’état des faits établi et de formuler des propositions concernant la procédure. Par ailleurs, les décisions des autorités administratives doivent se fonder sur les faits qui ont été établis de manière fiable.

Code de procédure civile (loi n

o

99/1963)

Conformément à la cinquième partie dudit code, la légalité des décisions des autorités administratives peut être soumise au réexamen judiciaire.

En vertu de l’article 156, tout jugement doit être prononcé publiquement. Conformément à la pratique établie, il doit être fait mention du prononcé public de la décision dans le procès-verbal, même dans les cas où la cause n’a pas été débattue à l’audience.

L’article 211 dispose que pour la procédure en appel valent de façon appropriée les dispositions régissant la procédure devant le tribunal de première instance, sauf disposition contraire.

L’article 250f (abrogé par l’arrêt n

o

269/96 de la Cour constitutionnelle avec effet au 1

er

mai 1997) autorise les tribunaux à décider sans tenir d’audience dans les affaires simples, notamment lorsqu’il n’y a aucun doute sur l’état des faits établi par l’autorité administrative et lorsque seules des questions de droit doivent être tranchées.

Selon l’article 250s, la décision d’un tribunal chargé de réexaminer une décision administrative n’est susceptible d’aucun recours, sauf dans les cas prévus dans le paragraphe 2. En vertu de ce dernier, il est possible d’introduire, dans les affaires concernant les pensions de retraite, (a) un appel contre la décision du tribunal régional, qui sera examiné par la cour supérieure, et (b) un pourvoi en cassation contre la décision de la cour supérieure passée en force de chose jugée, sui sera examiné par la Cour suprême.

Loi sur la sécurité sociale (n

o

100/1988)

L’article 29 énonce les conditions d’octroi de la pension d’invalidité. Selon le paragraphe 1, le citoyen a droit à la pension d’invalidité (a) s’il est devenu invalide, s’il a été employé pendant une période nécessaire pour pouvoir prétendre à la pension et s’il ne remplissait pas, au moment où il est devenu invalide, les conditions pour se voir octroyer une pension de vieillesse, ou (b) s’il est devenu invalide suite à un accident de travail. En vertu du paragraphe 2, le citoyen est invalide si, en raison de son état de santé considéré à long terme comme défavorable, (a) il n’est capable d’exercer constamment aucune profession, (b) l’exercice d’une telle profession entraînerait une grave détérioration de son état de santé, (c) il est capable d’exercer constamment une profession mais cette dernière est inadéquate à ses capacités antérieures et à l’importance sociale de sa profession précédente, ou (d) il est capable d’exercer constamment une profession mais uniquement dans des conditions spécifiques.

Arrêté ministériel sur la sécurité sociale (n

o

149/1988)

Selon l’article 18-2, dans sa version en vigueur jusqu’au 31 juillet 1991, une profession est inadéquate aux capacité antérieures et à l’importance sociale de la profession précédente, si pour son exercice on exige une qualification inférieure à celle exigée pour l’exercice de la profession précédente, ou si elle ne permet pas de faire valoir la qualification technique et très spécialisée acquise dans la profession précédente, et

si le nouveau salaire est réduit au moins à la moitié du salaire précédent

- cette dernière partie a été annulée par la loi n

o

306/1991 entrée en vigueur le 1

er

août 1991.

GRIEFS

trop instruit

».

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). Le jugement doit être rendu publiquement, mais l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

cet égard les articles 13 et 17 de la Convention

La Cour observe que le droit national offrait au requérant plusieurs voies de recours internes dont il a pleinement tiré parti. Le fait qu’il n’a pas obtenu gain de cause ne saurait être interprété comme violation des dispositions de la Convention. Par ailleurs, en ce qui concerne le fond des violations dénoncées par le requérant dans son recours constitutionnel, il a déjà été examiné sous l’angle de l’article 6 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée (...) sur toute autre situation.

»

La Cour constate que le requérant a omis, dans le cadre de la procédure devant la Cour constitutionnelle, de soulever expressément ou même en substance le grief qu’il présente devant la Cour.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant tirés de l’équité, de la publicité et de la durée de la procédure

judiciaire ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président