BARRILLOT contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
BARRILLOT contre la FRANCE (CtEDO, 2002)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49533/99 prezentate de Marcel BARRILLOT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor L'pe (secțiunea a doua), care are loc la 29 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 aprilie 1999 și înregistrată la 12 iulie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Marcel Barrilot, este un resortisant francez [Note1] , născut în 1941 și rezident în Meyzieu. Acesta este reprezentat în fața Curții de către Bes, avocat în Baroul Lyon. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 iunie 1993, reclamantul a fost reținut și, la 10 iunie 1993, În al doilea rând, a fost pus sub acuzare de către instanța judecătorească din Lyon a șefilor de acte de abuz de bunuri sociale, falsuri și utilizarea falsurilor în evidențe comerciale și pus în detenție provizorie. La 14 iunie 1993, reclamantul a solicitat ordonanța de plasare în detenție provizorie. La 21 iunie 1993, procurorul general și-a luat rechizițiile. Prin hotărârea din 29 iunie 1993, camera de judecată din Lyon a dispus eliberarea sa sub supraveghere judiciară, cu obligația de a plăti o cauțiune de 4 milioane de franci. La 2 iulie, camera de judecată a corectat o eroare materială în hotărârea din 29 iunie. La 30 iunie 1993 s-a emis o comisie de recurs, la SRPJ din Lyon, la 12 și 19 iulie 1993, care s-a întors la magistratul instructor. La 27 septembrie 1993, reclamantul a cerut mâna ridicată a controlului judiciar care a fost respins prin ordonanța din 4 octombrie 1993. La 6 octombrie 1993, reclamantul a solicitat acest ordin. printr-o hotărâre din 9 octombrie 1993. La 5 ianuarie 1995, judecătorul a fost înlocuit. La 26 ianuarie 1995, reclamantul s-a confruntat cu colegul său în proces. La 30 ianuarie 1995, controlul judiciar a fost parțial ridicat. La 27 februarie 1995, judecătorul a transmis cazul procurorului districtual al Republicii, care a făcut cunoscut rechiziționarea sa la 4 iunie 1996. Prin ordonanța din 12 iunie 1996, judecătorul l-a trimis pe reclamant la tribunalul corecțional din Lyon. La 4 și 5 noiembrie 1998, reclamantul a fost citat în instanță, care a avut loc la 17 decembrie 1998. Prin hotărârea din 21 ianuarie 1999, instanța l-a relaxat pe reclamant și pe co-misul său, ținând cont, printre altele, de faptul că În cele din urmă, prevenirea se bazează pe o analiză secvențială de acte efectuate de inculpați în cadrul, de obicei în materie de promovare imobiliară, a societăților care acționează în comun pentru același obiect. Desfășurarea echilibrului nu se datorează unei eventuale lipse a contraprestației angajamentelor asumate sau caracterului excesiv al acestora în raport cu posibilitățile financiare ale întreprinderilor în cauză. Aceasta rezultă din evoluția legii care a limitat locația centrelor comerciale, în timp ce proiectul inițial, susținut de Crédit Lyonnais, trebuia să fie profitabil și să profite de toate societățile implicate în proiect. În mod evident, acțiunile reprobabile împotriva inculpaților nu le-au fost de folos personal și este regretabil că acestea nu au putut explica acest lucru într-un interval de timp rezonabil. Această hotărâre a devenit definitivă în absența unui recurs. GRIEF Invochează art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost judecat într-un termen rezonabil. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii și ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Cu titlu principal, guvernul ridică o excepție de la cererea de neobosire a căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a recurs la o cale de atac prevăzută la articolul L.781-1 din Codul organizării judiciare. Guvernul susține că jurisprudența cu privire la acest articol a cunoscut un nou impuls începând cu hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din Paris din 20 ianuarie 1999, care are loc cu alte hotărâri pronunțate de diferite instanțe naționale, cum ar fi Tribunalul de Mare Instanță din Paris și Curtea de Apel din Lyon și Aix-en-Provence. Guvernul concluzionează că articolul L.781-1 menționat anterior constituie într-adevăr o cale de atac de natură să corecteze obiecțiunile întemeiate pe durata excesivă a procedurilor judiciare. Potrivit guvernului, Curtea a ținut seama de această evoluție și a admis eficacitatea acțiunii întemeiate pe articolul L.781-1 din Codul de organizare judiciară în decizia sa Van der Kar și Lissaur van West din 7 noiembrie 2000. Or, în speță, cererea formulată la 15 aprilie 1999 este ulterioară jurisprudenței interne privind eficacitatea acțiunii întemeiate pe articolul L.781-1 menționat anterior, iar procedura a cărei durată este în discuție este finalizată pe plan intern. Guvernul concluzionează că raționamentul urmat de Curte în cauza Van der Kar și Lissaur van Westżo trebuie să se aplice în speță și trebuie să determine Curtea să respingă cererea pentru neobosirea căilor de atac interne. Cu titlu subsidiar, guvernul consideră că cauza este lipsită de temei. Comitetul consideră că jurisprudența organelor Convenției privind complexitatea cauzelor în materie de încălcare a dreptului comunitar cu caracter economic sau financiar este aplicabilă în speță (a se vedea în special Comm. DH dec. din 12.07.1979 req. nr. 8339/78 D.R. 17 p.180). Într-adevăr, acesta susține că sarcina prealabilă a magistratului instructor constă în identificarea modului de funcționare a diferitelor societăți ale grupului, în scopul de a identifica natura exactă a relațiilor existente între fiecare dintre ele pe plan instituțional, administrativ și financiar. În continuare, acesta arată că judecătorul trebuia să examineze dacă faptele care fac obiectul anchetei au constituit sau nu un abuz de bunuri sociale și că reclamantul a contestat existența unei infracțiuni, întrucât tranzacția incriminată nu i-a adus un profit personal. În cele din urmă, în ceea ce privește comportamentul părților, nu se poate contesta faptul că durata procedurii este parțial atribuită deficienței autorităților judiciare. Cu toate acestea, el atrage atenția Curții asupra faptului că instanța din Lyon a avut un domeniu financiar care ar trebui să permită accelerarea tratamentului afacerilor economice și financiare. În consecință, ținând cont de aceste elemente, . ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În primul rând, în conformitate cu dreptul intern și în lipsa unei modificări legislative sau a unei decizii de principiu a Curții de Casație, acțiunea prevăzută la articolul L.781-1 din Codul privind organizarea judiciară nu prezintă un grad suficient de certitudine, în practică ca și în teorie, pentru a fi considerată o cale de atac eficientă cu privire la încălcările prevăzute la art. 6 din convenție. Pe de altă parte, acesta subliniază că, spre deosebire de ceea ce susține guvernul, hotărârile Tribunalului de apel din Lyon și cele ale Tribunalului de apel din Lyon sunt remunerate la data depunerii cererii în fața Curții, în timp ce epuizarea căilor de atac interne este apreciată la data depunerii cererii în fața Curții. În ceea ce privește hotărârea din 20 ianuarie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Paris subliniază că această decizie nu a făcut obiectul publicării într-un termen atât de scurt încât i-ar fi permis să se asigure cu un grad suficient de certitudine a faptului că acțiunea în temeiul articolului L.781-1 din Codul privind organizarea judiciară ar fi avut loc înainte de expirarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din convenție. Acesta atrage atenția Curții asupra faptului că nu putea între 21 ianuarie 1999, data deciziei interne definitive, iar la 21 iulie 1999, data expirării acțiunii sale în fața Curții, să aibă un grad suficient de certitudine cu privire la eficiența unei acțiuni în fața instanțelor franceze în temeiul articolului L.781-1 din Codul de organizare judiciară. Reclamantul se bazează pe deciziile Van der Kar și van West menționate anterior și Zutter c. Franța (nr. 30197/96). Acesta consideră că excepția de la epuizarea căilor de atac interne impuse de guvern nu poate fi opusă acestuia. 1. Cu privire la epuizarea căilor de atac interne În sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea ca această dispoziție să aibă ca scop, în principiu, ca statele contractante să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora (hotărârile Cardot c. Franța menționate anterior, p. 19, § 36 și Fressoz și Roirec. Franța din 21 ianuarie 1999, Recuperarea hotărârilor și deciziilor Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu se referă decât la epuizarea utilizării atât a infracțiunilor incriminate, cât și a celor adecvate; ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel trebuie să le lipsească eficiența și accesibilitatea. Curtea subliniază că, în mai multe decizii pronunțate încă din 1999, fie înaintea deciziilor Charles c. Franța, Van der Kar și Lissaur van West c. Franța (în special Cloez c. Franța, nr. 41861/98, 20 aprilie 1999, Castell c. Franța , nr. 38783/97, 27 aprilie 1999, Delgado c. Franța, nr. 38437/97, 29 iunie 1999, Perié c. Franța, nr. 38701/97 și Duloz c. Franța, 41890/98, 11 ianuarie 2000), menționase evoluția jurisprudenței interne cu privire la articolul L. 781-1 menționat anterior și considera că această acțiune poate fi luată în considerare, la încheierea procedurii, în sensul art. 35 alin. (1). În cazul în care nu a primit în cauzele în cauză excepția din partea guvernului, aceasta se datorează în principal faptului că acțiunea menționată nu părea să aibă încă un grad suficient de certitudine, ținând cont de recursul formulat de către instanță în cauza Gauthier și de posibilitatea ulterioară a unui recurs în casație. Pe de altă parte, Curtea reamintește că, în decizia sa, Giummarra și alții c. Franța din 12 iunie 2001 (nr. 61166/00), pronunțată cu privire la o cerere formulată în august 2000, aceasta a considerat că: pe baza evoluției jurisprudenței interne, acțiunea întemeiată pe articolul L. 781-1 din Codul privind organizarea judiciară a dobândit la data de 20 septembrie 1999 un grad suficient de certitudine pentru a putea și trebuie să fie utilizat în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție. Același lucru este valabil și în ceea ce privește persoana care a beneficiat de durata unei proceduri penale (a se vedea Papon c. Franța din 15 noiembrie 2001, nr. 54210/00, p. 21-24 § 3 in fil Cu toate acestea, Curtea reamintește că epuizarea căilor de atac interne sa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (dec.), nr. 30197, 27.6.2000 și Gretta Van Der Kar și Greta Lissaur Van West c. Franța, cereri nr. 44952/98 și 44953/98 (dec.), 7.11.2000 . În aceste condiții, nu se poate reprovoca reclamantului că nu a epuizat această acțiune înainte de a sesiza Curtea. În opinia reclamantului, complexitatea cauzei de natură economică și financiară nu poate justifica, nici măcar parțial, durata procedurii. Acesta subliniază că rezultă din înscrisurile din dosar și din cronologia procedurii prezentate de guvern că magistratul care a emis ordinul nu a făcut dovadă de diligență pe durata procedurii. În afară de comisia de recurs emisă SRPJ din Lyon la 30 iunie 1993 și returnată magistratului care solicită 12 și 19 iulie din același an, procedura se constituie doar din actele de formă sau din actele judiciare referitoare la măsurile coercitive (detenție provizorie și control judiciar) ale reclamantului. Acesta subliniază că, în afara comisiei de recurs din 1993, nu s-a realizat niciun act de anchetă sau de judecată, cu excepția unei scurte confruntări între persoanele examinate la 26 ianuarie 1995. În concluzie, complexitatea cauzei nu poate fi reținută ca justificare parțială a duratei procedurii. Reclamantul consideră că procedura nu este conformă cu cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, cu atât mai mult cu cât a făcut obiectul unor măsuri coercitive, cum ar fi încarcerarea și reținerea unei persoane extrem de ridicate, și cu cât procedura este încheiată printr-o hotărâre de primă instanță, cu privire la nevinovăția sa. Din păcate, nu au putut inculpații să explice faptele care le-au fost reproșate în timpul scurt. În cele din urmă, el subliniază că, timp de aproape cinci ani, nu a fost auzit niciodată de nimeni cu privire la faptele care au fost reproșate și nu a avut nici o modalitate de a-și susține elementele de apărare. În concluzie, acesta a ajuns la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Curtea constată că procedura a început la 9 iunie 1993, data la care reclamantul a fost reținut și s-a încheiat la 21 ianuarie 1999, data hotărârii Tribunalului corecțional, adică o perioadă de puțin mai mult de cinci ani și șapte luni pentru o instanță. Curtea consideră că, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil A.B. Baka Modulière Președinte [Note1] A se verifica.