KORNBLUM contre la FRANCE

A DOUA DECIZIE PARTICIPALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 50267/99 prezentate de Yves KOVINLUM împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa, Gaukur Jundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior 1 august 1999, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, reclamantul, dl Yves Kornblum, este un cetățean francez, născut în 1936 și rezident la Paris. El este reprezentat în fața Curții de către dl Hocquard, avocat la Paris. Din mai 1979 până în noiembrie 1983, reclamantul a fost șofer la categoria grea pentru compania B, înainte de a-și înființa propria întreprindere, care a fost lichidată în 1987, ca urmare a unui accident care a avut loc pe un șantier. 1. Procedura de lichidare Prin hotărârea din 3 noiembrie 1987, întreprinderea comercială a reclamantului a fost pusă în lichidare judiciară, Maestrul C fiind desemnat ca lichidator. Potrivit reclamantului, care nu oferă mai multă precizie, această procedură ar fi încă în curs. 2. Procedura prud La data de 5 iunie 1986, reclamantul sesizează consiliul de prudaj al Cretei cu privire la un litigiu la adresa societății B. cu privire la plata salariilor. Prin hotărârea din 10 aprilie 1990, consiliul de prud Prin hotărârea din 7 decembrie 1990, tribunalul de apel din Paris a constatat că nu există un contract de muncă și a concluzionat că cauza era de competența Tribunalului de Comerț din Creteil, dar că, având în vedere instanța de apel pentru cele două instanțe de primă instanță în cauză, era de competența sa să soluționeze cauza pe fond. Prin urmare, ea a trimis cauza înapoi, astfel încât aceasta să fie pusă în aplicare în conformitate cu procedurile. La 8 octombrie 1992, instanța de apel din Paris a declarat nul sentința din 10 în aprilie 1990. întrucât, la 3 noiembrie 1987, a fost numit un lichidator de bunuri în cadrul procedurii de lichidare judiciară a reclamantului, Comisia a constatat că acest administrator de active era abținut de la constituirea unui avocat și a fost, prin urmare, dezlistat de acțiunea introdusă împotriva societății B., în care reclamantul nu mai avea calitatea de a acționa. Recursul ulterior al reclamantului a fost respins de Curtea de Casație la 31 mai 1995. 3. Procedura civilă (acțiune în despăgubire) La 12 septembrie 1991, lichidatorul de bunuri menționat anterior sesizează Tribunalul de Comerț din Versailles cu privire la o acțiune în despăgubire pentru consecințele unui accident care a provocat falimentul reclamantului. Prin hotărârea din 11 martie 1993, Tribunalul de Comerț de la Versailles a declarat inadmisibilă intervenția voluntară a reclamantului și a acordat parțial dreptul la cererile lichidatorului. La 23 martie 1995, instanța de comerț de la Versailles, sesizată de mai multe părți la procedură (inclusiv reclamantul), a dispus o expertiză, al cărei raport a fost depus la 19 martie 1996. Prin hotărârea din 3 decembrie 1998, Comisia a infirmat parțial hotărârea pronunțată, considerând că intervenția voluntară a reclamantului este admisibilă. Statuând din nou, aceasta l-a despăgubit pe reclamant și pe lichidatorul tuturor cererilor lor, constatând că responsabilitatea accidentului trebuia căutată printre alte societăți decât cea care a făcut obiectul arestului. (4) Contestarea conturilor întocmite de lichidator la 26 august 1999, reclamantul a formulat în fața Tribunalului de Comerț de la Versailles o contestație a conturilor întocmite de lichidator. El a fost decăzut prin hotărârea din 20 februarie 2001. 5. Acțiunea în răspundere împotriva lichidatorului Printr-o decizie a biroului de asistență judiciară din apropierea tribunalului de mare instanță din Paris, la 27 mai 1994, reclamantul a obținut asistență judiciară în vederea introducerii unei acțiuni în răspundere împotriva reprezentantului. Un avocat a fost desemnat care a atras atenția reclamantului asupra faptului că acțiunea pe care o lua în considerare nu avea nicio șansă de a-și îndeplini obligațiile. GRIEFS 1. Invocând articolele 6 alineatul (1), 13 și 17 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de diferitele proceduri, de respingerea tuturor reclamațiilor sale, de presiunile pe care le-ar fi luat, de confiscarea bunurilor sale pentru a fi încălcate. (2) Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata acestor proceduri [1] ÎN JUSTIȚIE 1. Reclamantul invocă art. 6 alin. (1), 13 și 17 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele prezentate de reclamant revelează aspectul unei încălcări a convenției. Aceasta reamintește mai mult decât termenii art. 35 alin. (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În cazul de față, Curtea arată, în ceea ce privește procedura pud . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe de altă parte, se pare că reclamantul nu s-a ocupat de casarea hotărârii pronunțate de Tribunalul de Primă Instanță din Versailles la 3 decembrie 1998 în procedura în despăgubire. În cele din urmă, Curtea constată că celelalte proceduri în litigiu sunt încă în curs de desfășurare în fața instanțelor franceze. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu alineatele (1) și (4) din art. 35 din Convenție. (2) A doua cauză a reclamantului se referă la durata procedurilor. Având în vedere concluziile la care a ajuns la alineatul (1) de mai sus, Curtea nu va fi chemată să se pronunțe cu privire la motivul întemeiat pe durata procedurii prudale. În ceea ce privește celelalte proceduri, Curtea, în stadiul actual al dosarului, consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în cazul în care reclamantul a fost informat cu privire la cererea de plată a excedentului. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte [1] Procedura de lichidare pendinte de aproximativ 14 ani pentru un număr necunoscut de instanțe Procedura civilă în despăgubire 7 ani, 2 luni și 21 de zile pentru două instanțe Contestarea conturilor întocmite de lichidator 1 an, 5 luni și 25 de zile pentru 1 instanță Acțiune în răspundere împotriva lichidatorului: pendinte de mai mult de 7 ani și jumătate, presupunând că acțiunea a fost introdusă efectiv.

DEUXIEME CHAMBRE

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 50267/99

présentée par Yves KORNBLUM

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 29 janvier 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée 1 août 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Yves Kornblum, est un ressortissant français, né en 1936 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M

e

Hocquard, avocat à Paris.

De mai 1979 à novembre 1983, le requérant fut chauffeur de poids lourd pour la société B., avant de créer sa propre entreprise, laquelle fut mise en liquidation judiciaire en 1987, à la suite d’un accident survenu sur un chantier.

Par jugement du 3 novembre 1987, l’entreprise commerciale du requérant fut mise en liquidation judiciaire, Maître C. étant désigné en qualité de liquidateur. Selon le requérant, qui ne fournit pas plus de précision, cette procédure serait toujours en cours.

Le 5 juin 1986, le requérant saisit le conseil de prud’hommes de Créteil d’un litige l’opposant à la société B. au sujet du paiement de salaires. Par jugement du 10 avril 1990, le conseil de prud’hommes condamna la société B. à verser au requérant un montant de 213

623

francs.

Par arrêt du 7 décembre 1990, la cour d’appel de Paris constata l’absence de contrat de travail et en conclut que l’affaire relevait de la compétence du tribunal de commerce de Créteil, mais qu’étant juridiction d’appel pour les deux juridictions de première instance en cause, il lui appartenait de juger l’affaire sur le fond. Par conséquent, elle renvoya l’affaire afin qu’elle soit mise en état selon les formes de la procédure.

Le 8 octobre 1992, la cour d’appel de Paris déclara nul le jugement du 10

avril 1990. Relevant que le 3 novembre 1987 un liquidateur de biens avait été nommé dans le cadre de la procédure de liquidation judiciaire du requérant, elle constata que ce liquidateur s’était abstenu de constituer avocat et s’était donc désisté de l’action introduite à l’encontre de la société B., dans laquelle le requérant n’avait plus qualité pour agir.

Le pourvoi subséquent du requérant fut rejeté par la Cour de cassation le 31 mai 1995.

Le 12 septembre 1991, le liquidateur de biens précité saisit le tribunal de commerce de Versailles d’une action en réparation des suites d’un accident qui avait provoqué la faillite du requérant.

Par jugement du 11 mars 1993, le tribunal de commerce de Versailles déclara irrecevable l’intervention volontaire du requérant et fit partiellement droit aux demandes du liquidateur.

Le 23 mars 1995, la cour d’appel de Versailles, saisie par plusieurs parties à la procédure (y compris le requérant) ordonna une expertise, dont le rapport fut déposé le 19 mars 1996.

Par arrêt du 3 décembre 1998, elle infirma partiellement le jugement entrepris, considérant l’intervention volontaire du requérant recevable. Statuant à nouveau, elle débouta le requérant et le liquidateur de toutes leurs demandes, constatant que la responsabilité de l’accident devait être recherchée parmi d’autres sociétés que celle qui avait fait l’objet de l’assignation.

Le 26 août 1999, le requérant forma devant le tribunal de commerce de Versailles une contestation des comptes établis par le liquidateur. Il fut débouté par jugement du 20

février

2001.

Par décision du bureau d’aide juridictionnelle près le tribunal de grande instance de Paris, le 27 mai 1994, le requérant obtint l’aide juridictionnelle en vue d’introduire une action en responsabilité à l’encontre du liquidateur de biens. Un avocat fut désigné qui attira l’attention du requérant sur le fait que l’action qu’il envisageait n’avait aucune chance d’aboutir. L’action ne semble pas avoir prospéré depuis lors.

GRIEFS

1, le requérant se plaint de l’iniquité des différentes procédures, du rejet de toutes ses plaintes, de pressions qu’il aurait subies, de la confiscation de ses biens pour être bradés.

[1]

.

EN DROIT

1, qu’il estime avoir été violés en raison de l’iniquité des différentes procédures, du rejet de toutes ses plaintes, de pressions qu’il aurait subies, de la confiscation de ses biens pour être bradés.

Toutefois, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits présentés par le requérant révèlent l’apparence d’une violation de la Convention.

Elle rappelle qu’aux termes de l’article 35 §

1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans le délai de six mois, à partir de la date de la décision interne définitive.

En l’espèce, la Cour relève, s’agissant de la procédure prud’homale, que la décision interne définitive, au sens de l’article

35 §

1 de la Convention, est l’arrêt de la Cour de cassation rendu le 31 mai 1995, soit plus de six mois avant la date d’introduction de la requête. Par ailleurs, il ne semble pas que le requérant se soit pourvu en cassation de l’arrêt rendu par la cour d’appel de Versailles le 3 décembre 1998 dans la procédure en réparation. Enfin, la Cour constate que les autres procédures litigieuses sont toujours pendantes devant les juridictions françaises.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application des paragraphes 1 et 4 de l’article 35 de la Convention.

Compte tenu des conclusions auxquelles elle est parvenues au paragraphe

1 ci-dessus, la Cour ne sera pas appelée à se prononcer sur le grief tiré de la durée de la procédure prud’homale.

S’agissant des autres procédures, la Cour, en l’état actuel du dossier, ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article

54 §

3

b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président

[1]

Procédure de liquidation pendante depuis environ 14 ans pour un nombre inconnu de juridictions

Procédure civile en réparation

:

7 ans, 2 mois et 21 jours pour 2 juridictions

Contestation des comptes établis par le liquidateur

:

1 an, 5 mois et 25 jours pour 1

instance

Action en responsabilité à l’encontre du liquidateur

: pendante depuis

plus de 7 ans et demi, à supposer que l’action ait effectivement été introduite.