SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42407/98 prezentate de C.R. împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 decembrie 2002 într-o cameră compusă din dnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni, judecători și dl Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 iunie 1998, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie: ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean francez, născut în 1944 și rezident în Perpignan. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 1 septembrie 1987, reclamantul a constituit împreună cu fiul său o societate de fapt având ca obiect prestarea de servicii cu vânzare de vopsele și materiale decorative. Prima procedură La 23 mai 1989, Societatea Albertini, creatoare a societății reclamantului, a solicitat instanței de comerț să inițieze o procedură de redresare judiciară pentru neplata sumelor datorate. În primul trimestru al anului 1990, întreprinderea reclamantului a întâmpinat într-adevăr dificultăți serioase în materie de trezorerie. După ședința reclamantului, instanța de comerț din Ecuador a deschis, prin urmare, o procedură de redresare judiciară printr-o hotărâre din 6 aprilie 1990. Reclamantul a încercat să stabilească un plan de redresare, însă contabilul societății a refuzat să renunțe la documentele necesare pentru depunerea bilanțului, până la decontarea completă a creanței sale. Reclamantul a decis apoi să facă declarația de încetare a plății fără a furniza documente contabile în sprijinul acesteia. La 22 iunie 1990, la sfârșitul perioadei de observație, instanța a încheiat procedura de lichidare judiciară a întreprinderii. Prin rejudecare din 19 noiembrie 1997, mandatarul lichidator a solicitat instanței încheierea operațiunilor de lichidare judiciară. La 19 decembrie 1997, instanța de comerț a încheiat operațiunile de lichidare judiciară pentru insuficiență de activ. A doua procedură Reclamantul a fost continuat pentru că a omis să țină evidența contabilă și a omis să facă declarația de încetare a plăților în termenul legal. Insolvența sa personală pe o perioadă de 25 de ani a fost pronunțată la 5 iulie 1991 de către instanța de comerț din În februarie 1994, reclamantul și-a numit fostul contabil în fața Tribunalului de Mare Instanță din Grasse pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit deoarece acesta nu i-a furnizat documentele contabile necesare pentru depunerea bilanțului. După mai multe amânări, a fost stabilită o primă dată la 24 de luni. În urma numeroaselor scrisori adresate Ministerului Justiției, reclamantul a obținut avansarea în instanță la 7 octombrie 1997. La 2 decembrie 1997, această acțiune a fost declarată inadmisibilă, deoarece procedura colectivă nu a fost încheiată, numai lichidatorul putea iniția o astfel de acțiune. Invocând precaritatea situației sale, el a făcut, pentru această audiere, o cerere, de mai multe ori reînnoită, de fixare prioritară a cauzei în fața instanței de recurs. Aceasta a fost respinsă prin ordonanța președintelui camerei competente a instanței de judecată la 16 februarie 1998 și 10 iunie 1998, pe motiv că urgența situației nu era suficient de gravă. În 1998, când a constatat legătura necesară dintre închiderea cu întârziere a operațiunilor de lichidare judiciară și landurile acțiunii sale în răspundere, reclamantul a acordat în același timp despăgubiri lichidatorului societății sale de asigurare a calității, pentru că nu a solicitat închiderea pentru insuficiență de activ într-un termen rezonabil. Tribunalul de Mare Instanță din Grasse a decis la 21 martie 2000 că acțiunea în răspundere profesională inițiată de recurent pe motiv că a fost emisă în ziua de 12 iunie 1998 fie ulterior luării în custodie a pârâtului în calitate de lichidator al societății reclamantului, numai responsabilitatea sa personală putea fi angajată. La 17 august 2000, reclamantul a atribuit din nou fostului său administrator al societății sale, de data aceasta în temeiul răspunderii sale personale, în fața Tribunalului de Mare Instanță din Grasse. Acesta din urmă a trimis cauza în fața Tribunalului de Mare Instanță din Nisa la cererea ex-liquidatorului pus în discuție. Procedura este în prezent în curs de desfășurare în fața acestei instanțe. La 27 aprilie 2000, instanța de judecată din Grasse inadmisibilă din cauza faptului că închiderea lichidării judiciare nu a avut loc la 19 decembrie 1997, reclamantul nu avea capacitatea de a formula recurs personal începând cu 16 decembrie 1997. Reclamantul a formulat un recurs în casation. El a fost admis în beneficiul asistenței judiciare printr-o decizie la data de 8 martie 2001. Această procedură este încă în curs de desfășurare până în prezent. Cu toate acestea, temându-se că prescrierea acțiunii sale pe fond n . ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În luna februarie și în luna mai a lunii aprilie 1998, reclamantul a adresat două cereri pentru a fi autorizat să atribuie la zi fixă statul francez pentru răspunderea sa pentru serviciul defectuos al serviciului public al justiției în temeiul articolului L. 781-1 din Codul de organizare judiciară (COJ de mai jos). Cele două cereri ale reclamantului au fost respinse de către președintele Tribunalului de Mare Instanță din Nisa pe motiv că urgența solicitată nu a fost impusă în speță. O nouă citație împotriva statului francez, bazată pe aceeași dispoziție, a fost emisă la inițiativa reclamantului la 8 iunie 1999 în fața Tribunalului de Mare Instanță din Nisa. Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral și financiar suferit ca urmare a procedurii lente inițiate împotriva fostului expert contabil (a se vedea mai sus, a doua procedură). noiembrie 1997) care a stabilit principiul răspunderii statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciilor de justiție echivalentă cu negarea justiției în sensul art. L. 781-1 din COJ. Prin hotărârea din 12 septembrie 2000, Tribunalul de Mare Instanță din Nisa l-a exonerat pe solicitant de cererea sa pe motiv că termenele procedurale erau în principal datorate părților, iar serviciile de justiție nu puteau fi considerate, prin urmare, ca aducând atingere dreptului reclamantului de a se pronunța într-un termen rezonabil asupra cererii sale. La 24 noiembrie 2000, reclamantul a luat o hotărâre în privința acestei hotărâri. La 5 februarie 2002, instanța de apel din Aix-en-Provence a confirmat hotărârea de primă instanță. Reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii judecătorești a instanței judecătorești. Această acțiune rămâne în această zi în fața Curții de Casație, precum și cererea sa în vederea acordării ajutorului jurisdicțional în fața Curții. Dreptul național relevant la articolul L. 781-1 din COJ dispune: În caz de urgență, președintele tribunalului poate permite reclamantului, pe cale de atac, să dedice pârâtului la zi fixă. El desemnează, dacă este cazul, camera căreia i se distribuie cauza. Cererea trebuie să prezinte motivele de urgență, să conțină concluziile reclamantului și să vizeze documentele justificative. Copia cererii și a înscrisurilor trebuie să fie predate președintelui pentru a fi vărsată în dosarul instanței. să se dea curs angajamentului judiciar și să se evite timpul pe care îl solicită constituirea de avocat de către pârât, semnificația sa, la înrolarea cauzei, distribuția sa într-o cameră și fixarea lățimii la care se face referire, (J. Vincent, S. Guinchard, Procedură civilă, Precis Dalloz, ediția a 26-a, 2001, nr. 893). În cazul în care președintele Tribunalului de Primă Instanță competent are dreptul la o cerere și permite reclamantului să dea o zi fixă, atribuția indică cu greu nulitatea zilele și ora stabilite de președintele căruia i se va solicita cauza, precum și camera căreia i se distribuie aceasta. Se va proceda apoi la examinarea cauzei pe fond. În cazul în care președintele Tribunalului respinge cererea, aceasta din urmă nu poate face recurs și reclamantul trebuie să dea pârâtului în conformitate cu procedura obișnuită. ÎN DREPT Reclamantul se plânge de durata celor trei proceduri. □ Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) □ Prima procedură Cu privire la excepția preliminară a guvernului Cu titlu principal, guvernul ridică o excepție de la epuizarea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Acesta arată că reclamantul a omis să inițieze acțiunea în răspundere a statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public de justiție în temeiul articolului L. 781-1 din COJ. Cu toate acestea, guvernul subliniază că jurisprudența națională cu privire la acest articol a cunoscut un nou impuls pornind de la hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Paris din 5 noiembrie 1997 și de la hotărârea Curții din Paris din 20 ianuarie 1999, care este acuzată cu alte hotărâri pronunțate de diferite instanțe naționale și că această acțiune este angajată în mod sistematic de avocați, impunând, de exemplu, una dintre camerele civile ale instanței judecătorești din Paris să se dedice exclusiv tratamentului acestui tip de litigiu. Acesta subliniază că jurisprudența Curții Europene a constatat, de asemenea, această evoluție într-o decizie A.C. c. Franța la 14 decembrie 1999 (solicitarea n 37547/97), iar această jurisprudență este acum consolidată. Guvernul concluzionează că articolul L. 781-1 menționat anterior constituie într-adevăr o cale de atac de natură să corecteze efectiv obiecțiile întemeiate pe durata excesivă a procedurilor judiciare. Reclamantul susține că nu există nicio obligație de a epuiza căile de atac în speță. În acest sens, se bazează pe jurisprudența Curții Vernillo c. Franța (hotărârea din 20 februarie 1991, seria A n 198). Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. În această privință, Curtea subliniază că orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne o ocazie pe care această dispoziție are drept scop să o ofere în principiu statelor contractante: să evite sau să corecteze presupusele încălcări ale acestora (a se vedea, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr 200, § 36) Această regulă se bazează pe ipoteza, obiect al articolului 13 din Convenția cu care aceasta prezintă afinități strânse, că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă cu privire la încălcarea în cauză (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât referitoare la infracțiunile incriminate, disponibile cât și adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite; este de competența statului pârât să demonstreze că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre multe altele, Hotărârile Vernillo c. Franța menționate anterior, § 27 și Dalia c. Franța , din 19 februarie 1998, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1998-I, § 38. Curtea amintește că a trebuit deja să se pronunțe asupra articolului L. 781-1 din COJ în ceea ce privește cerința de epuizare a căilor de atac interne. Având în vedere evoluia juridică a guvernului, Curtea a statuat că acțiunea întemeiată pe articolul L. 781-1 din COJ permite remedierea unei încălcări prezumate a dreptului de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil În sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (Giummarra și alții c. Franța (dec.), nr. 61166/00, 12 iunie 2001), oricare ar fi situația procedurii interne (Mifsud c. Franța [GC] (dec), n 57220/00, 11 septembrie 2002). Comisia a precizat că această acțiune a dobândit, la data de 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și a fi utilizată în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție, obținând astfel concluzia că orice litigiu întemeiat pe durata unei proceduri judiciare introduse în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni întemeiate pe art. L. 781-1 din COJ este inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii pe plan intern. În speță, reclamantul a sesizat Curtea la 18 iunie 1998 și, prin urmare, nu a fost obligat să aplice această acțiune în prealabil. Prin urmare, trebuie respinsă excepția. Procedura a început la 23 august 1989, la data la care un creditor al societății reclamantului a solicitat inițierea unei proceduri de redresare judiciară împotriva sa în fața instanței de comerț din Ecuador și s-a încheiat la 19 decembrie 1997 prin hotărârea de închidere a lichidării judiciare a aceleiași instanțe. Prin urmare, procedura a durat opt ani, trei luni și 27 de zile pentru un singur grad de jurisdicție. Guvernul nu poate justifica o astfel de durată, în special cea care s-a încheiat între pronunțarea falimentului personal al reclamantului la 5 iulie 1991 și hotărârea pronunțată la data de 19 decembrie 1997. Reclamantul subliniază, de asemenea, contrastul existent în ceea ce privește celeritatea dintre procedura care a dus la falimentul personal, care a durat trei luni și trei zile, și procedura care a dus la încheierea operațiunilor de lichidare. Acesta susține că lichidatorul a permis continuarea procedurii în timp ce nimic nu era împotriva încheierii sale într-un termen rezonabil și că, prin urmare, a inițiat o procedură în răspundere civilă împotriva acestui auxiliar al justiției. Curtea consideră, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența sa în materie de termen rezonabil, și ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că acest Ö trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. A doua procedură Õ Guvernul ridică în principal o excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne [art. 35 alineatul (1) din Convenție]. Deși reclamantul a exercitat acțiunea în răspundere deschisă împotriva statului francez în cazul unei perioade excesive de timp a procedurii în temeiul articolului L. 781-1 din COJ, guvernul arată că această procedură nu a fost efectuată de reclamant până la încheierea sa. În consecință, cererea ar fi inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac ale acestui șef. În ceea ce privește fondul cauzei, guvernul consideră că cauza avea o anumită complexitate în ceea ce privește punerea în aplicare a articolului 152 din Legea din 25 ianuarie 1985. Acesta precizează că, pe baza hotărârii pronunțate în privința lichidării judiciare, acesta prevede demiterea pentru debitorul administrației și a dispoziției bunurilor sale și se extinde la orice acțiune sau drept al debitorului în ceea ce privește patrimoniul său. Recurentul invocă o jurisprudență a Curții de Casație potrivit căreia o persoană aflată în faliment personal își păstrează dreptul de a acționa în justiție, la latitudinea procedurii a fost de a preciza domeniul de aplicare al deșeurilor în raport cu acest element, ceea ce ar fi dus la o anumită complexitate. Guvernul susține, de asemenea, că, în general, părțile au contribuit în mare măsură la durata procedurii prin intermediul mai multor schimburi și, uneori, prin încheierea cu întârziere, fie în fața Tribunalului de Primă Instanță, fie în fața Tribunalului de Primă Instanță. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, acesta arată că diligența impusă de jurisprudența Curții (guvernul face trimitere în acest sens la Hotărârile Pretto și alții c. Italia din 8 decembrie 1983, seria A n 71; Deumeland c. Germania, 29 mai 1986, seria A n 100; H. c. Franța din 24 octombrie 1989, seria A n 162-A) nu a fost respectată. În primă instanță, guvernul arată că reclamantul este la origine pentru continuarea procedurii în martie 1997 prin prezentarea de noi concluzii și că a trecut un termen de patruzeci și patru de luni între concluziile pârâtului care contestă admisibilitatea cererii și răspunsul reclamantului cu privire la acest aspect, care a fost luat în considerare doar printr-o notă deliberată depusă la Tribunal la 31 octombrie 1997 sau după ședința pledoariei din 21 octombrie 1997. În ceea ce privește autoritățile judiciare, comportamentul acestora ar fi irelevant deoarece nu numai că au luat în considerare situația particulară a reclamantului prin avansarea datei landului pe fond, dar și-au pronunțat hotărârea la numai o lună după data la care a avut loc pledoaria. În ceea ce privește procedura în fața instanței judecătorești, guvernul precizează că consilierul de punere în aplicare a trebuit să emită mai multe somații de a încheia în fața părților, în special în ceea ce privește reclamantul la 9 și 16 februarie 1998, ceea ce ar face ca autoritățile judiciare să fie protejate de orice critică în ceea ce privește termenul rezonabil al procedurii. Reclamantul contestă participarea sa la încetarea procedurii prin prezentarea unor concluzii tardive. Acesta susține că cauza era în stare de a fi judecată pe fond începând cu luna noiembrie 1995 și că concluziile ulterioare, fie începând cu martie 1997, nu vizau decât actualizarea informațiilor instanței cu privire la agravarea prejudiciului său, tocmai din cauza încetinirii procedurii. Reclamantul precizează, de asemenea, că a arătat diligența sa prin prezentarea numeroaselor scrisori adresate nu numai autorităților ministeriale, ci și autorităților judiciare responsabile cu cauza, pentru a-și prezenta situația dificilă și necesitatea unei decizii rapide (scrisoare din 24 aprilie 1997 președintelui Tribunalului de Mare Instanță din 13 februarie, 17 martie, 30 martie, 13 noiembrie 1998 și 6 iulie 1999 președintelui primei Camere a Tribunalului de apel). Pe de altă parte, spre deosebire de ceea ce face guvernul, el subliniază că ordinele de încheiere din februarie 1998 au fost adresate adversarului său; pe de altă parte, el a încercat să obțină de două ori stabilirea prioritară a cazului său, în zadar, deoarece cererile sale au fost respinse prin ordonanța președintelui camerei la 16 februarie și 10 iunie 1998. În cele din urmă, Tribunalul susține că termenul procedurii nu poate fi considerat rezonabil în măsura în care acesta se teme că prescrierea acțiunii a cărei admisibilitate este contestată nu este înainte ca Curtea de Casație să se pronunțe cu privire la această admisibilitate și, prin urmare, împiedică examinarea sa pe fond. Într-adevăr, deciziile luate în prima și a doua instanță nu au putut întrerupe termenul de prescripție a acțiunii în răspundere împotriva expertului contabil, obligându-l pe solicitant, de această dată redobândindu-și pe deplin capacitatea, să-și readmite fostul expert contabil în fața Tribunalului de Mare Instanță din Grasse în luna mai Din punctul de vedere al Curții, excepția din partea guvernului pârât, trasă din faptul că căile de atac interne nu ar fi fost epuizate de către reclamant, trebuie să fie anexată la fond în măsura în care problemele pe care le ridică sunt interconectate cu problema temeiniciei . Curtea consideră, de asemenea, că litigiul ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, aceasta nu discerne niciun alt motiv de refuz. A treia procedură Potrivit reclamantului, durata procedurii inițiate în temeiul articolului L. 781-1 din COJ nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul consideră că procedura în răspundere împotriva statului a început la 8 iunie 1999 de către reclamant la adresa agentului judiciar al Trezoreriei. Reclamantul susține că perioada care urmează să fie luată în considerare începe la data primei sale cereri de autorizare de la data stabilită, depusă la Tribunalul de Mare Instanță din Nisa, ceea ce ar indica punctul de plecare al termenului de desfășurare a procedurii în februarie 1998. Prin urmare, este de competența Curții să stabilească punctul de plecare al perioadei care urmează să fie luată în considerare. Prin urmare, aceasta trebuie să verifice dacă, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, procedura de autorizare de zi fixă este decisivă pentru drepturile și obligațiile cu caracter civil în discuție în speță (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Ringeisen c. Austria din 16 iulie 1971, seria A n 13 alin. 94; Pudas c. Suedia din 27 octombrie 1987, seria A n 125-A, § 31. În acest sens, Comisia reamintește că art. 6 alin. (1) din Convenție nu se aplică decât procedurilor referitoare la o decizie care are un efect direct asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil ale persoanei în cauză (a se vedea Comm. D.H., n 31800/96, c. din 12 aprilie 1998, Ribstein c. Franța În acest sens, litigiile referitoare la o contestație privind drepturile procedurale nu se referă la drepturi și obligații cu caracter civil în sensul Convenției (a se vedea Comm. eur. D.H., nr. 22404/93, dec. din 12 octombrie 1994, Th. Senine Vadbolsky și A. Demonet c. Franța, D.R. n 79-A, p. 79, spec. 83). Or, Curtea arată că procedura de acordare a unei autorizații de zi fixă vizează, după cum denumirea sa la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin urmare, refuzul de a acorda autorizația de a acorda o actualizare fixă este o decizie pur procedurală care nu afectează în niciun fel fondul cauzei, și anume, în speță, problema dacă o despăgubire pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției ar putea fi acordată reclamantului ca urmare a încetinirii unei proceduri anterioare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că art. 6 alin. (1) din Convenție nu se poate aplica acestei proceduri și, prin urmare, stabilește punctul de plecare al termenului pentru procedura întemeiată pe art. L. 781-1 din COJ în ziua în care a fost pronunțat la 8 iunie 1999. Această procedură este în continuare pendinte în fața Curții de Casație. Prin urmare, până în prezent, aceasta a durat mai mult de trei ani și patru luni pentru trei grade de jurisdicție. Caracterul rezonabil al duratei procedurii Guvernul recunoaște că procedura în cauză nu prezintă dificultăți speciale, ci constă în examinarea de către judecător a cronologiei procedurii pentru a stabili dacă durata este imputabilă serviciilor de justiție. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, guvernul observă că acesta nu a dat dovadă de o diligență specială, care să acopere un termen de cinci luni între data la care a fost pronunțată și comunicarea de către reclamant a documentelor către agentul judiciar al Trezoreriei. În ceea ce privește comportamentul autorităților judiciare, guvernul consideră că o durată de 15 luni pentru un prim grad de injumătățire nu este nerațională. El adaugă că nu există nici o încălcare în prelucrarea procedurii, în speță, să le fie imputată acestora și cu atât mai mult cu cât obiectul său pur indatorat nu ar solicita o anumită diligență. Pe de altă parte, acesta ridică pericolul că: cerința Curții de a se pronunța asupra acțiunilor în despăgubire în temeiul art. L. 781-1 din COJ și faptul că aceasta ar putea duce la o contestare a eficienței acestei acțiuni în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. Ar trebui să ne temem de contradicții juridice, deoarece autoritățile naționale și Curtea Europeană pot adopta fiecare o apreciere diferită sau chiar diferită a duratei în cauză, în timp ce procedura internă rămâne în desfășurare, la fel ca în cazul de față. Astfel, luând în considerare, dacă este cazul, că acțiunea desfășurată pe baza articolului L. 781-1 din COJ nu este educată în scurt timp, Curtea s-ar pronunța asupra fondului ÖVAG. Reclamantul susține necesitatea unei examinări a cererii sale într-un termen suficient de scurt, având în vedere situația sa foarte precară și faptul că aceasta s-ar fi deteriorat considerabil în așteptarea unei decizii definitive cu privire la procedura intentată împotriva fostului expert contabil. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea Hotărârile Pelioire și Sassi c. Franța din 25 martie 1999, [GC], n 25444/94, CEDH 1999-II; și Cu toate acestea, Curtea consideră că nu există nicio dificultate specială în ceea ce privește cauza în cauză. Cu toate acestea, aceasta consideră că o durată globală de peste trei ani și patru luni pentru trei grade de instanță nu poate fi considerată, în sine, excesivă. În plus, aceasta arată că procedura a durat un an, trei luni și patru zile în primă instanță, un an, două luni și douăsprezece zile în fața instanței judecătorești și că recursul în Casație a fost formulat recent de către reclamant (după 5 februarie 2002). Curtea consideră, pe de o parte, că aceste termene nu sunt iraționale și, pe de altă parte, că nu poate fi ridicată nicio perioadă de latență imputată autorităților judiciare. Pe de altă parte, Curtea consideră că nu reiese din elementele aflate în posesia sa că s-a adus atingere dreptului reclamantului de a fi judecat într-un termen rezonabil în ceea ce privește această a treia procedură. Prin urmare, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie, prin urmare, respins ca fiind în mod vădit nefondat. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să adere la fond excepția preliminară a guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne, în ceea ce privește a doua procedură; Declară admisibilități, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile reclamantului reținute în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție și referitoare la durata procedurilor care au ca obiect lichidarea judiciară a întreprinderii reclamantului (prima procedură) și acțiunea în răspundere inițiată de solicitant (a doua procedură) ; se pronunță cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle A.B. Baka Premier Președinte
de la requête n
o
42407/98
présentée par C.R.
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3
décembre 2002 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 juin 1998,
Vu les observations soumises par le Gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante :
Le requérant est un ressortissant français, né en 1944 et résidant à Perpignan.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 1
er
septembre 1987, le requérant constitua avec son fils une société de fait ayant pour objet la prestation de services avec vente de peinture et matériaux décoratifs.
1.
Première procédure
Le 23 mai 1989, la Société Etablissements Albertini, créancière de la société du requérant, demanda au tribunal de commerce d’Antibes d’ouvrir une procédure de redressement judiciaire pour non-paiement de sommes dues.
Au premier trimestre 1990, l’entreprise du requérant connut effectivement d’importantes difficultés de trésorerie. Après audition du requérant, le tribunal de commerce d’Antibes prononça donc l’ouverture d’une procédure de redressement judiciaire par un jugement en date du 6
avril 1990.
Le requérant chercha à établir un plan de redressement. Le comptable de la société refusa toutefois de se dessaisir des documents nécessaires au dépôt de bilan, jusqu’à complet règlement de sa créance. Le requérant décida alors de procéder à la déclaration d’état de cessation de paiement sans fournir de documents comptables à l’appui.
Le 22 juin 1990, à l’issue de la période d’observation, le tribunal prononça la liquidation judiciaire de l’entreprise.
Par requête du 19 novembre 1997, le mandataire liquidateur demanda au tribunal la clôture des opérations de liquidation judiciaire.
Le 19 décembre 1997, le tribunal de commerce d’Antibes mit fin aux opérations de liquidation judiciaire pour insuffisance d’actif.
2.
Deuxième procédure
Le requérant fut poursuivi pour avoir omis de tenir une comptabilité et omis de faire la déclaration de l’état de cessation des paiements dans le délai légal. Sa faillite personnelle pour une durée de vingt-cinq années fut prononcée le 5 juillet 1991 par le tribunal de commerce d’Antibes, sanction ramenée après appel à dix années par la cour d’appel d’Aix-en-Provence le 12 décembre 1992, qui retint seulement à son encontre le retard de déclaration compte tenu des circonstances.
Le 1
er
février 1994, le requérant assigna son ancien expert-comptable devant le tribunal de grande instance de Grasse pour se voir allouer des dommages-intérêts pour le préjudice subi du fait que celui-ci ne lui avait pas fourni les documents comptables nécessaires au dépôt de bilan.
Après plusieurs reports, une première date d’audience fut fixée au 24
mars 1998. A la suite de nombreux courriers au ministère de la justice, le requérant obtint que l’audience soit avancée au 7 octobre 1997.
Le 2 décembre 1997, cette action fut déclarée irrecevable, au motif que la procédure collective n’étant pas terminée, seul le liquidateur pouvait engager une telle action.
Le requérant fit appel de ce jugement le 16 décembre 1997.
Invoquant la précarité de sa situation, il fit, pour cette audience, une demande, plusieurs fois renouvelée, de fixation prioritaire de l’affaire devant la cour d’appel. Celle-ci fut rejetée par ordonnances du président de la chambre compétente de la cour d’appel les 16 février 1998 et 10
juin
1998, au motif que l’urgence de la situation n’était pas suffisamment caractérisée.
En 1998, constatant le lien nécessaire existant entre la clôture tardive des opérations de liquidation judiciaire et l’irrecevabilité de son action en responsabilité, le requérant assigna parallèlement en réparation le liquidateur de sa société ès-qualités, pour n’avoir pas demandé la clôture pour insuffisance d’actif dans un délai raisonnable.
Le tribunal de grande instance de Grasse décida le 21 mars 2000 de l’irrecevabilité de l’action en responsabilité professionnelle engagée par le requérant au motif que l’assignation ayant été délivrée le 12 juin 1998, soit postérieurement à la cessation d’activité du défendeur en tant que liquidateur de la société du requérant, seule sa responsabilité personnelle pouvait être engagée.
Le 17 août 2000, le requérant assigna à nouveau l’ancien liquidateur de sa société, cette fois au titre de sa responsabilité personnelle, devant le tribunal de grande instance de Grasse. Ce dernier renvoya l’affaire devant le tribunal de grande instance de Nice à la demande de l’ex-liquidateur mis en cause. La procédure est à ce jour pendante devant ce tribunal.
Le 27 avril 2000, la cour d’appel d’Aix-en-Provence déclara l’appel du requérant contre le jugement rendu le 2 décembre 1997 par le tribunal de grande instance de Grasse irrecevable au motif que la clôture de la liquidation judiciaire n’étant intervenue que le 19 décembre 1997, le requérant n’avait pas capacité pour former appel personnellement dès le 16
décembre 1997.
Le requérant forma un pourvoi en cassation. Il fut admis au bénéfice de l’aide juridictionnelle par une décision en date du 8 mars 2001. Cette procédure est toujours pendante à ce jour.
Craignant cependant que la prescription de son action au fond n’intervienne avant que la Cour de cassation ne se prononce, le requérant, dorénavant en pleine possession de sa capacité juridique, assigna à nouveau son ancien expert-comptable devant le tribunal de grande instance de Grasse au mois d’août 2001. Cette procédure est toujours pendante devant ce tribunal.
3.
Troisième procédure
Aux mois de février et d’avril 1998, le requérant déposa deux requêtes pour se voir autorisé à assigner à jour fixe l’Etat français au titre de sa responsabilité pour le service défectueux du service public de la justice sur le fondement de l’article L. 781-1 du code de l’organisation judiciaire (COJ ci-après).
Les deux requêtes du requérant furent rejetées par le président du tribunal de grande instance de Nice au motif que l’urgence requise n’existait pas en l’espèce.
Une nouvelle assignation contre l’Etat français, fondée sur la même disposition, fut délivrée à l’initiative du requérant le 8 juin 1999 devant le tribunal de grande instance de Nice. Le requérant y demandait réparation du préjudice moral et financier subi du fait de la lenteur de la procédure engagée à l’encontre de son ancien expert-comptable (cf. ci-dessus, deuxième procédure). Il se référait à l’article 6 § 1 de la Convention et à la jurisprudence récente du tribunal de grande instance de Paris (jugement du 5
novembre 1997) qui a posé le principe de la responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux des services de la justice équivalant à un déni de justice au sens de l’article L. 781-1 du COJ.
Par jugement du 12 septembre 2000, le tribunal de grande instance de Nice débouta le requérant de sa demande au motif que les délais de procédure étaient essentiellement dus aux parties, les services de la justice ne pouvant dès lors être considérés comme ayant porté atteinte au droit du requérant à ce qu’il soit statué dans un délai raisonnable sur sa demande.
Le 24 novembre 2000, le requérant interjeta appel de ce jugement. Le 5
février 2002, la cour d’appel d’Aix-en-Provence confirma le jugement de première instance.
Le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt de la cour d’appel. Ce recours reste à ce jour pendant devant la Cour de cassation, ainsi que sa demande en vue de l’octroi de l’aide juridictionnelle devant cette Cour.
B.
Le droit interne pertinent
1.
L’article L. 781-1 du COJ dispose :
« L’Etat est tenu de réparer le dommage causé par le fonctionnement défectueux des services de la justice. Cette responsabilité n’est engagée que par une faute lourde ou un déni de justice. »
2.
La requête en autorisation d’assignation à jour fixe :
Article 788 du nouveau code de procédure civile
« En cas d’urgence, le président du tribunal peut autoriser le demandeur, sur sa requête, à assigner le défendeur à jour fixe. Il désigne, s’il y a lieu, la chambre à laquelle l’affaire est distribuée.
La requête doit exposer les motifs de l’urgence, contenir les conclusions du demandeur et viser les pièces justificatives.
Copie de la requête et des pièces doit être remise au président pour être versée au dossier du tribunal. »
L’objectif de la procédure à jour fixe est «
de brusquer l’engagement judiciaire et d’éviter le temps que demandent la constitution d’avocat par le défendeur, sa signification, l’enrôlement de l’affaire, sa distribution à une chambre et la fixation de l’audience à laquelle elle est appelée » (J. Vincent, S. Guinchard,
Procédure civile
, Précis Dalloz, 26e éd., 2001, n
o
893).
Si le président du tribunal de première instance compétent fait droit à la requête et autorise le demandeur à assigner à jour fixe, l’assignation indique à peine de nullité les jour et heure fixés par le président auxquels l’affaire sera appelée ainsi que la chambre à laquelle elle est distribuée. Il sera alors procédé à l’examen de l’affaire sur le fond.
Si le président du tribunal rejette la requête, celle-ci n’est pas susceptible de recours et le demandeur doit assigner le défendeur selon la procédure ordinaire.
Le requérant se plaint de la durée des trois procédures. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées :
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
A.
Première procédure
1.
Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
Le Gouvernement soulève à titre principal une exception de non-épuisement des voies de recours internes au titre de l’article 35 § 1 de la Convention. Il relève que le requérant a omis d’engager le recours en responsabilité de l’Etat pour fonctionnement défectueux du service public de la justice sur le fondement de l’article L. 781-1 du COJ.
Or, le Gouvernement souligne que la jurisprudence nationale sur cet article a connu une nouvelle impulsion à partir du jugement du tribunal de grande instance de Paris du 5 novembre 1997 et de l’arrêt de la cour d’appel de Paris du 20 janvier 1999, qui s’est poursuivie avec d’autres décisions rendues par différentes juridictions nationales, et que ce recours est aujourd’hui systématiquement engagé par les avocats, obligeant par exemple l’une des chambres civiles de la cour d’appel de Paris à se consacrer exclusivement au traitement de ce type de contentieux. Il relève que la jurisprudence de la Cour européenne a également constaté cette évolution dans une décision
A.C. c. France
en date du 14 décembre 1999 (requête n
o
37547/97), et que cette jurisprudence est aujourd’hui consolidée. Le Gouvernement en conclut que l’article L. 781-1 précité constitue bien une voie de recours de nature à redresser de manière effective les griefs tirés des durées excessives des procédures judiciaires.
Le requérant fait valoir que rien ne l’obligeait à épuiser les voies de recours en l’espèce. Il s’appuie à ce propos sur la jurisprudence de la Cour
Vernillo c. France
(arrêt du 20 février 1991, série A n
o
198).
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. A cet égard, la Cour souligne que tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, l’arrêt
Cardot c. France
du 19 mars 1991, série A n
o
200, § 36). Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article
13 de la Convention – avec laquelle elle présente d’étroites affinités
–, que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple,
Selmouni c. France
[GC], n
o
Les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent cependant que l’épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts
Vernillo c. France
précité, § 27 et
Dalia c.
France
, du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, § 38).
La Cour rappelle qu’elle a déjà eu à se prononcer sur l’article L. 781-1 du COJ au regard de l’exigence d’épuisement des voies de recours internes. Au vu de l’évolution jurisprudentielle dont fait état le Gouvernement, la Cour a jugé que le recours fondé sur l’article L. 781-1 du COJ permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (
Giummarra et autres c. France
(déc.), n
o
61166/00, 12 juin 2001), quel que soit l’état de la procédure au plan interne (
Mifsud c. France
[GC] (déc), n
o
57220/00, 11
septembre 2002). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20 septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d’une procédure judiciaire introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d’un recours fondé sur l’article L. 781-1 du COJ est irrecevable, quel que soit l’état de la procédure au plan interne. En l’espèce, le requérant a saisi la Cour le 18 juin 1998 et n’était donc pas tenu d’exercer ce recours préalablement.
Il y a donc lieu de rejeter l’exception.
2.
Sur le fond du grief
La procédure a débuté le 23 août 1989, date à laquelle un créancier de la société du requérant a demandé l’ouverture d’une procédure de redressement judiciaire à son encontre devant le tribunal de commerce d’Antibes. Elle a pris fin le 19 décembre 1997 par le jugement de clôture de la liquidation judiciaire de ce même tribunal. La procédure a donc duré huit ans, trois mois et vingt-sept jours pour un seul degré de juridiction.
Le Gouvernement admet qu’aucune pièce figurant au dossier ne permet de justifier une telle durée, en particulier celle qui s’est écoulée entre le prononcé de la faillite personnelle du requérant le 5 juillet 1991 et le jugement prononçant la clôture de la procédure pour insuffisance d’actif le 19 décembre 1997.
Le requérant fait également remarquer en ce sens le contraste existant en terme de célérité entre la procédure ayant abouti à sa faillite personnelle, qui a duré trois mois et trois jours, et la procédure ayant abouti à la clôture des opérations de liquidation. Il fait valoir que le liquidateur a laissé perdurer la procédure alors que rien ne s’opposait à sa clôture dans un délai raisonnable et qu’il a de ce fait engagé une procédure en responsabilité civile contre cet auxiliaire de justice.
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable », et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
B.
Deuxième procédure
Le Gouvernement soulève au principal une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes (article 35 § 1 de la Convention). Bien que le requérant ait exercé le recours en responsabilité ouvert contre l’Etat français en cas de durée excessive de la procédure sur le fondement de l’article L. 781-1 du COJ, le Gouvernement relève que cette procédure n’a pas été menée par le requérant jusqu’à son terme. La requête serait en conséquence irrecevable pour non-épuisement des voies de recours de ce chef.
Le requérant ne fait aucun commentaire à cet égard.
Quant au fond du grief, le Gouvernement estime que l’affaire présentait une certaine complexité en ce qu’elle met en œuvre l’article 152 de la loi du 25 janvier 1985. Il précise que cet article prévoit, à partir du jugement prononçant la liquidation judiciaire, le dessaisissement pour le débiteur de l’administration et de la disposition de ses biens et s’étend à toute action ou droit du débiteur concernant son patrimoine. Le requérant invoquant une jurisprudence de la Cour de cassation selon laquelle une personne soumise à une faillite personnelle conserve le droit d’agir en justice, l’enjeu de la procédure était de préciser la portée du dessaisissement au regard de cet élément, ce qui aurait rendu l’affaire d’une complexité certaine.
Le Gouvernement soutient également que, d’une manière générale, les parties ont très largement contribué à la durée de la procédure en procédant à de nombreux échanges et en concluant parfois tardivement, que ce soit devant le tribunal de première instance ou devant la cour d’appel. Quant au comportement du requérant, il relève que la diligence exigée de lui par la jurisprudence de la Cour (le Gouvernement renvoie sur ce point aux arrêts
Pretto et autres c. Italie
du 8 décembre 1983, série A n
o
71 ;
Deumeland c.
Allemagne
, 29 mai 1986, série A n
o
100 ;
H. c. France
du 24
octobre
1989, série A n
o
162-A) n’a pas été respectée. En première instance, le Gouvernement relève que le requérant est à l’origine de la poursuite de la procédure au mois de mars 1997 par la production de nouvelles conclusions, et qu’un délai de quarante-quatre mois s’est écoulé entre les conclusions du défendeur contestant la recevabilité de la demande et la réponse du requérant sur ce point, qui n’est intervenue que par une note en délibéré déposée le 31 octobre 1997 auprès du tribunal, soit après l’audience de plaidoirie du 21 octobre 1997. Quant aux autorités judiciaires, leur comportement serait hors de cause car non seulement elles ont tenu compte de la situation particulière du requérant en avançant la date de l’audience sur le fond, mais elles ont rendu leur décision seulement un mois après l’audience de plaidoirie. Concernant la procédure devant la cour d’appel, le Gouvernement précise que le conseiller de la mise en état a dû prononcer plusieurs injonctions de conclure face à l’inertie des parties, et notamment à l’égard du requérant les 9 et 16 février 1998, ce qui mettrait les autorités judiciaires à l’abri de toute critique au regard du délai raisonnable de la procédure.
Le requérant conteste sa participation à l’allongement de la procédure par la production de conclusions tardives. Il fait valoir que l’affaire était en état d’être jugée sur le fond dès le mois de novembre 1995 et que les conclusions produites ultérieurement, soit à partir de mars 1997, ne visaient qu’à actualiser l’information du tribunal sur l’aggravation de son préjudice, précisément due à la lenteur de la procédure.
Le requérant précise également qu’il a montré sa diligence par la production des nombreux courriers adressés non seulement aux autorités ministérielles, mais également aux autorités judiciaires en charge de l’affaire afin d’exposer sa situation difficile et la nécessité d’une décision rapide (lettres du 24 avril 1997 au président du tribunal de grande instance, des 13 février, 17 mars, 30 mars, 13 novembre 1998 et 6 juillet 1999 au président de la première chambre de la cour d’appel). Par ailleurs, et contrairement à ce qu’affirme le Gouvernement, il souligne que les injonctions de conclure de février 1998 étaient adressées à son adversaire. Il a, quant à lui, au contraire tenté d’obtenir par deux fois la fixation prioritaire de son affaire, en vain puisque ses demandes ont été rejetées par ordonnances du président de la chambre les 16 février et 10 juin 1998.
Enfin, il fait valoir que le délai de la procédure ne saurait être considéré comme raisonnable dans la mesure où il fait craindre que la prescription de l’action dont la recevabilité est contestée n’intervienne avant que la Cour de cassation ne se prononce sur cette recevabilité, et empêche de ce fait son examen au fond. En effet, les décisions d’irrecevabilité prises en première et seconde instances n’ont pu interrompre le délai de prescription de l’action en responsabilité engagée à l’encontre de l’expert-comptable, obligeant le requérant, ayant cette fois recouvré sa pleine capacité, à réassigner son ancien expert-comptable devant le tribunal de grande instance de Grasse au mois d’août 2001.
De l’avis de la Cour, l’exception soulevée par le gouvernement défendeur, tirée de ce que les voies de recours internes n’auraient pas été épuisées par le requérant, doit être jointe au fond dans la mesure où les problèmes qu’elle pose sont imbriqués avec la question du bien-fondé du grief.
La Cour estime en outre que le grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Dès lors, il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé en application de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, elle ne discerne aucun autre motif d’irrecevabilité.
C.
Troisième procédure
Selon le requérant, la durée de la procédure engagée sur le fondement de l’article L. 781-1 du COJ ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
1.
Période à prendre en considération
Le Gouvernement estime que la procédure en responsabilité engagée contre l’Etat a débuté le 8 juin 1999 par l’assignation délivrée par le requérant à l’adresse de l’agent judiciaire du Trésor.
Le requérant soutient quant à lui que la période à considérer commence au jour de sa première demande en autorisation d’assignation à jour fixe présentée auprès du tribunal de grande instance de Nice, ce qui situerait le point de départ du délai de la procédure au mois de février 1998.
Il appartient donc à la Cour de fixer le point de départ de la période à considérer. Elle doit donc rechercher si, conformément à l’article 6 § 1 de la Convention, la procédure en autorisation d’assignation à jour fixe est déterminante pour les droits et obligations de caractère civil en cause en l’espèce (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts
Ringeisen c. Autriche
du 16
juillet 1971, série A n
o
13, § 94 ;
Pudas c. Suède
du 27 octobre 1987, série A n
o
125-A, § 31). Elle rappelle à cet égard que l’article 6 § 1 de la Convention ne s’applique qu’aux procédures aboutissant à une décision ayant un effet direct sur les droits et obligations de caractère civil de l’intéressé (voir Comm. eur. D.H., n
o
31800/96, déc. du 12 avril 1998,
Ribstein c. France
). En ce sens, les litiges relatifs à une contestation portant sur des droits de caractère procédural ne portent pas sur des droits et obligations de caractère civil au sens de la Convention (voir Comm. eur. D.H., n
o
22404/93, déc. du 12 octobre 1994,
Th. Senine Vadbolsky et A.
‑
M.
Demonet c. France
, D.R. n
o
79-A, p. 79, spéc. p. 83).
Or la Cour relève que la procédure d’autorisation d’assignation à jour fixe vise, comme son nom l’indique, à obtenir du président du tribunal compétent une date d’audience déterminée pour l’examen de l’affaire ; si, comme en l’espèce, le magistrat rejette la demande d’autorisation, il appartient au demandeur d’assigner son adversaire selon la procédure ordinaire. Le refus d’accorder l’autorisation d’assigner à jour fixe est donc une décision purement procédurale qui n’affecte en rien le fond de l’affaire, c’est-à-dire en l’espèce la question de savoir si une indemnisation pour fonctionnement défectueux du service public de la justice pouvait être octroyée au requérant du fait de la lenteur d’une précédente procédure.
Au vu de ce qui précède, la Cour considère que l’article 6 § 1 de la Convention ne saurait s’appliquer à cette procédure et fixe donc le point de départ du délai de la procédure fondée sur l’article L. 781-1 du COJ au jour de l’assignation délivrée le 8 juin 1999. Cette procédure est toujours pendante devant la Cour de cassation. A ce jour, elle a donc duré plus de trois ans et quatre mois pour trois degrés de juridiction.
2.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
Le Gouvernement reconnaît que la procédure en cause ne présente pas de difficultés particulières, puisqu’elle consiste dans l’examen par le juge de la chronologie de la procédure pour déterminer si la durée est imputable aux services de la justice. Au regard du comportement du requérant, le Gouvernement remarque que celui-ci n’a pas fait preuve d’une diligence particulière, relevant un délai de cinq mois entre l’assignation et la communication par le requérant des pièces à l’agent judiciaire du Trésor. Quant au comportement des autorités judiciaires, le Gouvernement considère qu’une durée de quinze mois pour un premier degré d’instance n’est pas déraisonnable. Il ajoute qu’aucun manquement dans le traitement de la procédure ne saurait en l’espèce leur être imputé et cela d’autant plus que son « objet – purement indemnitaire – ne requérait pas de diligence particulière ».
Il soulève par ailleurs le danger que constituerait l’exigence par la Cour d’un bref délai pour statuer sur les actions en réparation fondée sur l’article L. 781-1 du COJ et le fait qu’il pourrait en résulter une remise en cause de l’effectivité de ce recours au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Seraient à craindre des contradictions jurisprudentielles, les autorités nationales et la Cour européenne pouvant adopter chacune une appréciation différente, voire divergente, de la durée en cause alors que la procédure interne reste en cours, comme en l’espèce. Serait également à craindre l’éventualité d’une double indemnisation. Ainsi, en considérant le cas échéant que l’action menée sur le fondement de l’article L. 781-1 du COJ n’est pas instruite à bref délai, la Cour se prononcerait sur le fond du grief.
Le requérant fait valoir l’absolue nécessité d’un examen de sa demande dans des délais suffisamment courts compte tenu de sa situation très précaire et du fait que celle-ci se serait considérablement dégradée dans l’attente d’une décision définitive concernant la procédure intentée contre son ancien expert-comptable.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir les arrêts
Pélissier et Sassi c. France
du 25 mars 1999, [GC], n
o
25444/94, CEDH 1999-II, et
Philis c. Grèce
(n
o
2) du 27
juin
1997, Recueil 1997-IV, p. 1083, § 35).
La Cour considère que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière. Elle estime néanmoins qu’une durée globale de plus de trois ans et quatre mois pour trois degrés de juridictions ne saurait, a priori, en soi être considérée comme excessive. En outre, elle relève que la procédure a duré un an, trois mois et quatre jours en première instance, un an, deux mois et douze jours devant le juge d’appel, et que le pourvoi en cassation a été formé récemment par le requérant (après le 5 février 2002). La Cour estime, d’une part, que ces délais ne sont pas déraisonnables et, d’autre part, qu’aucune période de latence imputable aux autorités judiciaires ne peut être relevée.
Au vu de ce qui précède, la Cour considère qu’il ne ressort pas des éléments en sa possession qu’il ait été porté atteinte au droit du requérant à être jugé dans un délai raisonnable s’agissant de cette troisième procédure.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de joindre au fond l’exception préliminaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes, en ce qui concerne la deuxième procédure ;
Déclare
recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et relatifs à la durée des procédures ayant pour objet la liquidation judiciaire de l’entreprise du requérant (première procédure) et l’action en responsabilité engagée par le requérant (deuxième procédure) ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président