SANTONI contre la FRANCE

A DOUA DECIZIE PARTICIPALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49580/99 prezentate de Jean-Dominique SANTONI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Bîrsan Ugrekhelidze Mularoni judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior 5 iulie 1999, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, reclamantul, dl Jean-Dominique Santoni, este un cetățean francez rezident în Mezzavia (Franța). Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Gilbert Collard, avocat în baroul din Marsilia. La 1 octombrie 1986, reclamantul a fost victima unui accident de muncă, în timp ce a fost angajat în calitate de stagiar în cadrul întreprinderii EDF-GDF. La 15 februarie 1988, acesta l-a sesizat pe președinte cu privire la fondul mutual complementar și de acțiune socială (C.A.S.) al centrului EDF-GDF din Corsica pentru a vedea recunoașterea erorii de neiertat a angajatorului său. Prin scrisoarea din 2 martie 1988, C.A.S. s-a declarat incompetentă în materie de accident de muncă, acest domeniu de securitate socială. La 11 aprilie 1988, fondul primar de boală Corse de Sud notifia reclamantului o decizie de respingere luată de comisia de apel amiabil, pe motiv că cererea de mărire pentru abatere de nevinovăție trebuia depusă la administrația sa. Reclamantul a contestat această decizie în fața Tribunalului de Securitate Socială. Prin scrisoarea din 4 august 1988, Hotărârea Personalului și Relațiilor Sociale din Luxemburg l-a informat pe reclamant că, pe lângă regimul special de securitate socială al industriilor electrice și gaziere, acesta sesizase în mod eronat regimul general de securitate socială, dosarul său urmând să fie transmis secretariatului comisiilor naționale de incapacitate și de accident de muncă. La 12 decembrie 1991, comisia regională de invaliditate, incompetență și decădere permanentă pe lângă Hotărârea Regională pentru Afaceri Sanitare și Sociale din Corsica a stabilit la 35 % rata de decădere a reclamantului, dar nu s-a pronunțat asupra greșelii de neiertat a angajatorului. Reclamantul a făcut apel la această decizie în fața comisiei naționale tehnice care, la 7 iulie 1992, a adus rata în litigiu la 42%. Prin scrisoarea din 29 noiembrie 1993, reclamantul a fost informat că, după ce a fost consultat de Comisia Națională pentru Accidente de Muncă, directorul general de Electricitate al Franței nu a recunoscut existența unei greșeli de neiertat a angajatorului ca fiind la originea accidentului. La 21 ianuarie 1994, reclamantul sesizează Tribunalul pentru Afaceri de Securitate Socială cu privire la o cerere de recunoaștere a vinovăției de neiertat a angajatorului său, la creșterea numărului de accidente de muncă și la despăgubirea prejudiciilor extrapatrimoniale. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1995, instanța menționată anterior a reținut existența unei abateri de neiertat a angajatorului, a stabilit majorarea ratei rentei reclamantului la 50% și a dispus o expertiză medicală. La 23 ianuarie 1996, instanța de apel a Bastia a confirmat această hotărâre, reducând totuși creșterea rentei la 30%. Prin Hotărârea din 19 februarie 1998, Curtea de Casație Cassa și-a retras hotărârea în cauza Bastia din cauza lipsei unui temei juridic și a trimis părțile în fața Tribunalului din Aix-en-Provence. 11 decembrie 1998 [2] , Curtea a reformulat hotărârea Tribunalului pentru Afaceri Sociale și, întrucât calificarea drept abatere de nevinovăție nu putea fi reținută în sarcina reclamantului. GRIFS Invouché la art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plângea de la: și de durata procedurii. (1) Reclamantul: art. 6 alin. (1) din Convenție și se plânge de la . El consideră în mod eronat că nu a fost reținută calificarea drept fault de neiertat a angajatorului. Curtea reamintește că, atunci când ia în considerare acțiunile cu care este sesizată, aceasta nu poate acționa ca un al patrulea grad de instanță. În special, aceasta nu poate cunoaște erori de drept sau de fapt comise de instanțele naționale și nu are competența de a rupe sau de a modifica deciziile acestora. Curtea are ca funcție unică, în ceea ce privește art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că desfășurarea procedurii în ansamblul său nu a garantat un proces echitabil reclamantului. Or, Curtea consideră că acest lucru nu este cazul în speță, deoarece reclamantul a putut, în toate etapele procedurii, să își prezinte argumentele și să obțină decizii interne motivate. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. (2) Al doilea motiv al reclamantului privește durata procedurii. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea t ă ț ii reclamantului întemeiat pe durata procedurii, Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle A.B. Baka Grefier Președinte [2] Durata posibilă: aproximativ 11 ani pentru 4 jurisdicții

DEUXIEME CHAMBRE

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n°49580/99

présentée par Jean-Dominique SANTONI

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

29 janvier 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée 5

juillet 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Jean-Dominique Santoni, est un ressortissant français résidant à Mezzavia (France). Il est représenté devant la Cour par M

e

Gilbert

Collard, avocat au barreau de Marseille.

Le 1er octobre 1986, le requérant fut victime d’un accident du travail, alors qu’il était engagé en qualité de stagiaire au sein de l’entreprise EDF-GDF.

Le 15 février 1988, il saisit le président de la Caisse mutuelle complémentaire et d’action sociale (C.A.S.) du centre EDF-GDF de Corse pour voir reconnaître la faute inexcusable de son employeur.

Par lettre du 2 mars 1988, la C.A.S. se déclara incompétente en matière d’accident du travail, ce domaine relevant de la Sécurité sociale.

Le 11 avril 1988, la Caisse primaire d’Assurance maladie de Corse du Sud notifia au requérant une décision de rejet prise par la commission de recours amiable, au motif que la demande de majoration pour faute inexcusable devait être présentée auprès de son administration. Le requérant contesta cette décision devant le tribunal des affaires de sécurité sociale.

Par lettre du 4 août 1988, la direction du personnel et des relations sociales d’EDF-GDF informa le requérant que, puisqu’il dépendait du régime spécial de sécurité sociale des industries électriques et gazières, il avait saisi à tort le régime général de la sécurité sociale, son dossier devant être transmis au secrétariat des commissions nationales d’incapacité et d’accident du travail.

Le 12 décembre 1991, la commission régionale d’invalidité, d’inaptitude et d’incapacité permanente auprès de la direction régionale des affaires sanitaires et sociales de la Corse fixa à 35 % le taux d’incapacité du requérant mais ne se prononça pas sur la faute inexcusable de l’employeur.

Le requérant fit appel de cette décision devant la commission nationale technique qui, le 7 juillet 1992, porta le taux litigieux à 42 %.

Par lettre du 29 novembre 1993, le requérant fut informé qu’après avis émis par la commission nationale des accidents du travail, le directeur général d’Electricité de France n’avait pas reconnu l’existence d’une faute inexcusable de l’employeur comme étant à l’origine de l’accident.

Le 21 janvier 1994, le requérant saisit le tribunal des affaires de sécurité sociale d’une demande tendant à la reconnaissance de la faute inexcusable de son employeur, à la majoration de sa rente d’accident du travail et à l’indemnisation des préjudices extra-patrimoniaux.

Par jugement du 19 janvier 1995, le tribunal précité retint l’existence d’une faute inexcusable de l’employeur, fixa la majoration du taux de la rente du requérant à 50 % et ordonna une expertise médicale. Le 23

janvier

1996, la cour d’appel de Bastia confirma ce jugement, en réduisant toutefois la majoration de la rente à 30 %.

Par arrêt du 19 février 1998, la Cour de cassation cassa et annula l’arrêt de la cour d’appel de Bastia pour absence de base légale et renvoya les parties devant la cour d’appel d’Aix-en-Provence.

Le

11 décembre 1998

[2]

, celle-ci réforma le jugement du tribunal des affaires de sécurité sociale et, considérant que la qualification de faute inexcusable ne pouvait être retenue à la charge d’EDF-GDF, débouta le requérant de ses demandes.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité et de la durée de la procédure.

EN DROIT

La Cour rappelle que, lorsqu’elle examine les requêtes dont elle est saisie, elle ne peut agir comme un quatrième degré d’instance. En particulier, elle ne peut connaître des erreurs de droit ou de fait prétendument commises par les juridictions nationales et n’a pas le pouvoir de casser ou de modifier leurs décisions. La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure dans son ensemble n’a pas garanti un procès équitable au requérant. Or, la Cour estime que tel n’est pas le cas en l’espèce, puisque le requérant a pu, à tous les stades de la procédure, faire valoir ses arguments et obtenir des décisions internes motivées.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35

§§ 3 et 4 de la Convention.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief du requérant tiré de la durée de la procédure,

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président

[2]

Durée possible

: environ 11 ans pour 4 juridictions