GAUDENZI et AUTRES contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA Cererea nr. 62353/00 prezentată de Anna GAUDENZI și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 27 iunie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Judecătorii Raimondi judecător ad-hoc dl E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 februarie 1998, după ce a intenționat acest lucru, la data de 29, decizia următoare a fost luată în urma morții dlui N.P.O., soțul și, respectiv, tatăl reclamanților. În iunie 1984, reclamanții au atribuit în fața instanței din Roma un mandat de judecător al muncii, B.N.A.

pentru a obține executarea unui contract de asigurare în calitate de judecător al muncii. La data de 8 noiembrie 1984, judecătorul a stabilit un termen limită pentru prezentarea concluziilor. După data de 8 februarie 1985, printr-o hotărâre, al cărei text a fost depus la grefă la 11 februarie 1985, judecătorul a respins cererea reclamanților. La 23 martie 1985, reclamanții au răspuns la apel în fața Tribunalului din Roma. Prima ședință în fața camerei competente a avut loc la 27 ianuarie 1987. La 17 martie 1987, tribunalul, la cererea părților, a amânat cauza la 2 aprilie 1987. octombrie 1987 din cauza unui impediment al unui magistrat. În ziua următoare, părțile au solicitat o trimitere la 12 februarie 1988 pentru a examina documentele și pentru a prezenta observații.

La această dată, instanța a dispus ca documentele să fie depuse la dosar și amina cauza la 29 Septembrie 1988. În ziua următoare, instanța a primit cererea părților pentru competență și a amânat cauza la 11 mai 1985. La această audiere, printr-o hotărâre al cărei text a fost depus la grefa la o dată nespecificată, instanța a respins cererile reclamanților. După ce Curtea de Casație din 15 aprilie 1993 a pronunțat hotărârea și a trimis părțile în fața tribunalului din Viterba. La 29 septembrie 1993, reclamanții au depus recurs la tribunalul din Viterba. La tribunalul din 14 aprilie 1994 a fost amânată la 20 octombrie 1994 la cererea pârâtei pentru examinarea documentelor. Prin ordonanța din 8 noiembrie 1994, tribunalul a numit un expert.

Cele trei audieri stabilite între 1 În decembrie 1994 și 11 februarie 1996 au fost depuse la instanța de judecată. La tribunalul din 29 februarie 1996, părțile și-au prezentat concluziile. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa la o dată nespecificată, instanța a acceptat cererea reclamanților. La 30 mai 1997, reclamanții s-au ocupat de casare. februarie 1998 a fost amânată la 28 mai 1998 și la această audiere, pârâta a propus o soluție amiabilă. Prin hotărârea din 25 iunie 1999, al cărei text a fost depus la grefa 5 noiembrie 1999, Curtea de Casație a respins recursul. Plângerile se plâng de durata unei proceduri civile.

Ei se plâng la art. 6 alineatul (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, este astfel formulată Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că nu au fost epuizate căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, dat fiind intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, a Legii Pinto, reclamantul consideră că legea Pinto prezintă un remediu național care nu poate face efectiv principiul duratei rezonabile Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu legea Pinto, persoanele care au suferit un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alineatul (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia (dec.), 34969/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

Requête n° 62353/00 présentée par Anna GAUDENZI et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 27 juin 2002 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , MM. E. Levits , A. Kovler , juges , M. G. Raimondi , juge ad hoc , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 février 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Suite à la mort de M. N.P.O., respectivement mari et père des requérants, le 29 juin 1984, les requérants assignèrent devant le juge d’instance de Rome, faisant fonction de juge du travail, la B.N.A.

afin d’obtenir l’exécution d’un contrat d’assurance en tant qu’ayant droit de l’assuré. La mise en état de l’affaire commença le 8 novembre 1984. A cette date le juge fixa un délai pour la présentation des conclusions. Après l’audience du 8 février 1985, par un jugement, dont le texte fut déposé au greffe le 11 février 1985, le juge rejeta la demande des requérants. Le 23 mars 1985, les requérants interjetèrent appel devant le tribunal de Rome. La première audience devant la chambre compétente eut lieu le 27 janvier 1987. Le 17 mars 1987 le tribunal, à la demande des parties, ajourna l’affaire au 2 avril 1987. L’audience du 4 juin 1987 fut reportée au 13 octobre 1987 en raison d’un empêchement d’un magistrat.

Le jour venu, les parties demandèrent un renvoi au 12 février 1988 pour examiner les documents et présenter des observations. A cette date, le tribunal ordonna que les documents soient versés au dossier et ajourna l’affaire au 29 septembre 1988. Le jour venu, le tribunal accueilli la demande des parties pour l’expertise et ajourna l’affaire au 11 mai 1985. A cette audience, par un jugement dont le texte fut déposé au greffe à une date non précisée, le tribunal rejeta les demandes des requérants. Les requérants se pourvurent en cassation. Après l’audience du 15 avril 1993, la Cour de cassation cassa le jugement et renvoya les parties devant le tribunal de Viterbe. Le 29 septembre 1993 les requérants déposèrent un recours au tribunal de Viterbe.

L’audience du 14 avril 1994 fut reportée au 20 octobre 1994 à la demande de la partie défenderesse pour examiner les documents. Par une ordonnance du 8 novembre 1994, le tribunal nomma un expert. Les trois audiences fixées entre le 1 er décembre 1994 et 11 février 1996 furent consacrées à l’expertise. A l’audience du 29 février 1996 les parties présentèrent leurs conclusions. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe à une date non précisée, le tribunal fit droit à la demande des requérants. Le 30 mai 1997, les requérant se pourvurent en cassation. L’audience du 19 février 1998 fut reportée au 28 mai 1998. A cette audience, la partie défenderesse proposa un règlement amiable.

Par un arrêt du 25 juin 1999, dont le texte fut déposé au greffe 5 novembre 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. EN DROIT Les requérants se plaignent de la durée d’une procédure civile.

Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement estime que les requérants n’ont pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite « loi Pinto ». Le requérants estiment que la loi Pinto présente un remède national qui ne saurait rendre effectif le principe de la « durée raisonnable ». La Cour note que selon la loi Pinto les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.

La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, Brusco c. Italie (déc.), n° 69789/01, CEDH 2001-IX, et Giacometti c. Italie (déc.), n° 34969/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.

Erik Fribergh Christos rozakis Greffier Président