SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 65078/01 prezentată de Umberto SCATAGINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 27 iunie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen Vajić Kovler Steiner judecători. Raimondi judecător ad-hoc domnul E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 februarie 1998, după ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie FĂCÂND că reclamantul, Umberto Scataglini, este un resortisant italian, născut în 1921 cu reședința la Reganati (Teramo). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 8 mai 1981, dl R. l-a numit pe reclamant și dl B. în fața Tribunalului din Teramo pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident rutier. Din cele cincisprezece audieri stabilite între 27 ianuarie 1982 și 16 ianuarie 1990 patru au fost amânate din oficiu, trei au fost amânate la cererea părților, una a fost făcută deoarece părțile nu erau prezentate la sonda, două au fost dedicate unei expertize, patru au fost consacrate cererilor părților de admitere a mijloacelor de probă și depunerii documentelor și una a fost consacrată audierii reclamantului. La 19 februarie 1991, părțile și-au prezentat concluziile și au prezentat pledoariile la 12 mai 1992. printr-o hotărâre din 2 iunie 1992, al cărei text a fost depus la grefa din 25 iulie 1992, tribunalul a acceptat cererea dlui R. La 25 octombrie 1993, reclamantul și domnul B. au luat cuvântul în fața instanței de apel din L februarie 1994. În lacul din 18 octombrie 1994 părțile au deținut documente. L Â Â nge de prezentare a concluziilor stabilite la 16 mai 1995 a fost restant din oficiu la 6 februarie 1996. Judecătorul a fixat la amnunarea pledoariilor la 3 iunie 1997. printr-o hotărâre din 8 iulie 1997, al cărei text a fost depus la grefa la 29 august 1997, Curtea a respins cererea reclamantului și a dlui B. La art. 6 alineatul (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, este formulată astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac interne, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, Recurentul consideră că judecătorii instanței de recurs sesizate nu vor fi obiectivi, judecând după comportamentul colegilor lor și observând că legea Pinto contrazice Convenția, în special art. 14, din care nu prevede posibilitatea de a se apăra personal și că, din acest motiv, remediul național antrenează plata cheltuielilor de procedură. Reclamantul consideră că legea Pinto este contrară articolului 111 din Constituția italiană și susține, în plus, că această lege încalcă art. 17 din convenție deoarece legea Pinto impune limitări mai ample ale acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute în convenție. durata rezonabila. El se opune aplicării retroactive a legii, bazându-se pe principiul temporal redit actum . Prin urmare, el refuză să sesizeze instanța de apel. Curtea reamintește că mai întâi nu se poate presupune lipsa de imparțialitate a magistraților. Instanța judecătorească trebuie să se bazeze pe aprecierea obiectivă a comportamentului judecătorului procedurii și nu pe o prejudecată pură a reclamanților. În ceea ce privește posibilitatea de a se apăra personal, precum și cheltuielile de procedură, Curtea amintește că decizia de a permite unui reclamant să se apere singur sau să fie reprezentat de un avocat intră încă în sfera de competență a statelor contractante, care sunt mai bine plasate decât Curtea pentru a alege mijloacele adecvate pentru a permite sistemului lor judiciar să garanteze dreptul la apărare (Decizia din 15 aprilie 2008). noiembrie 2001 - Correia de Matos v. Portugalia, 48188/99, EHR 2001- XII-15.11.01). În același context, Curtea constată că un decret-lege nr. 28 din 11 martie 2002 a stabilit că procedura în temeiul articolului 3 din Legea Pinto este exceptată de la plata contribuției unificate. În ceea ce privește faptul că legea Pinto contravine articolului 111 din Constituția italiană, Curtea amintește că rolul său nu este acela de a controla respectarea de către guvern a constituțiilor lor naționale, ci de a respecta Convenția europeană a drepturilor omului și a protocoalelor acesteia. În ceea ce privește faptul că legea Pinto încalcă art. 17 din convenție, Curtea arată că nici una dintre dispozițiile legii de mai sus nu poate fi interpretată ca vizând distrugerea dreptului sau a libertăților recunoscute de convenție. Curtea constată că, în conformitate cu Legea nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "legea Pinto"). - persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nu patrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil de la art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDH 2001-IX și Giacometti c. Italia (dec.), 34969/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care recurentul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta, indiferent de data la care a fost introdusă cererea în fața Curții. Nu demască nicio împrejurare care determină luarea unei decizii în mod diferit în cazul de față, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru nu Excesul căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 65078/01
présentée par Umberto SCATAGLINI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 27 juin 2002 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
A.
Kovler
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
M.
G
. Raimondi
,
juge ad hoc
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 février 1998,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Umberto Scataglini, est un ressortissant italien, né en 1921 résidant à Recanati (Teramo).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 8 mai 1981, M. R. assigna le requérant et M. B. devant le tribunal de Teramo afin d’obtenir réparation des dommages subis lors d’un accident de la route.
La mise en état de l’affaire commença le 22 juillet 1981. Des quinze audiences fixées entre le 27 janvier 1982 et le 16 janvier 1990, quatre furent reportées d’office, trois le furent à la demande des parties, une le fut car les parties ne s’étaient pas présentées à l’audience, deux furent consacrées à une expertise, quatre le furent aux demandes des parties d’admissions de moyens de preuve et au dépôt de documents et une fut consacrée à l’audition du requérant. Le 19 février 1991, les parties présentèrent leurs conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 12 mai 1992.
Par un jugement du 2 juin 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 25
juillet 1992, le tribunal fit droit à la demande de M. R.
Le 25 octobre 1993, le requérant et M. B. interjetèrent appel devant la cour d’appel de L’Aquila. La mise en état de l’affaire commença le 1
er
février 1994. A l’audience du 18
octobre 1994 les parties déposèrent des documents. L’audience de présentations des conclusions fixée au 16 mai 1995 fut reportée d’office au 6 février 1996. Le juge fixa l’audience de plaidoiries au 3 juin 1997.
Par un arrêt du 8 juillet 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 29 août 1997, la cour rejeta l’appel du requérant et de M. B.
Le requérant se plaint de la durée d’une procédure civile. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite «
loi Pinto
».
Le requérant estime que les juges de la cour d’appel saisie ne seront pas objectifs en jugeant le comportement de leurs collègues. Il remarque que la loi Pinto contrevient à la Convention, en particulier à l’article 14, puisqu’elle ne prévoit pas la possibilité de se défendre personnellement et que, pour cette raison, le remède national entraîne le paiement de frais de procédure.
Le requérant estime que la loi Pinto est contraire à l’article 111 de la Constitution italienne. Il soutient, en plus, que cette loi viole l’article 17 de la Convention parce que la loi Pinto impose des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à la Convention.
Il retient que la loi Pinto présente un remède national qui ne saurait rendre effectif le principe de la «
durée raisonnable
». Il conteste l’application rétroactive de la loi en se basant sur le principe
«
tempus regit actum
»
. Il refuse par conséquent de saisir la cour d’appel.
La Cour rappelle qu’on ne peut présumer
a priori
du manque d’impartialité des magistrats. Le jugement d’impartialité doit se fonder sur l’appréciation objective du comportement du juge de la procédure et pas sur un pur préjugé des requérants.
En ce qui concerne la possibilité de se défendre personnellement, et les frais de procédure, la Cour rappelle que la décision de permettre à un requérant de se défendre lui-même ou de se faire représenter par un avocat rentre encore dans la marge d’appréciation des Etats contractants, qui sont mieux placés que la Cour pour choisir les moyens propres à permettre à leur système judiciaire de garantir les droits de la défense (décision du 15
novembre 2001 -
Correia de
Matos v. Portugal
Dans le même contexte, la Cour note qu’un décret-loi n. 28 du 11
mars 2002 a établi que la procédure aux termes de l’article 3 de la loi Pinto est exemptée du paiement de la contribution unifiée.
Quant au fait que la loi Pinto soit contraire à l’article 111 de la Constitution italienne, la Cour rappelle que son rôle n’est pas de contrôler le respect par les Gouvernements de leurs Constitutions nationales mais le respect de la Convention européenne des Droits de l’Homme et des ses Protocoles.
En ce qui concerne le fait que la loi Pinto viole l’article 17 de la Convention, la Cour relève qu’aucune des dispositions de la loi ci-dessus ne peut être interprétée comme visant à la destruction des droit ou des libertés reconnues par la Convention.
La Cour note que selon la loi n° 89 du 24 mars 2001 (dite «
loi Pinto
») les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres,
Brusco c. Italie
(déc.), n° 69789/01, CEDH 2001-IX, et
Giacometti c. Italie
(déc.), n°
34969/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non
‑
épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos
rozakis
Greffier
Président