Candela împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 35997/97 prezentate de Liliana CANDELA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se înscrie la 31 ianuarie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 30 ianuarie 1997 și înregistrată la 12 mai 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT reclamanta este un cetățean italian, născut în 1928 și rezident în Livorne.

Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul P.L. Cantini, avocat în baroul din Livorne. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Banca C.R.L. a deținut un apartament în Livorne pe care l-a închiriat în A.B. printr-o scrisoare recomandată din 12 mai 1987, proprietarul a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1987, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Printr-un act notificat la 22 iulie 1987, proprietarul a repetat avizul de concediu și l-a numit pe persoana în cauză să se prezinte în fața judecătorului de instanță din Livorne.

Prin ordonanța din 21 septembrie 1987, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 30 septembrie 1988. Această hotărâre a devenit executorie în aceeași zi. La o dată nespecificată, proprietarul a însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul. La o dată nespecificată, ea a însemnat că expulzarea va fi executată la 17 iulie 1989, prin intermediul unui aprod al justiției. Între 17 iulie 1989 și 9 iunie 1991, aprodul judiciar a încercat patru tentative de expulzare, toate prin eșec, eșuarea executării hotărârilor de expulzare care nu permiteau proprietarului să beneficieze de ajutorul forțelor publice. La 2 iulie 1991, reclamanta a devenit proprietara apartamentului și a decis să continue procedura de executare.

La 19 octombrie 1991, recurenta a făcut o declarație solemnă că avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face locuința proprie. Între 2 decembrie 1992 și 14 noiembrie 1997, aprodul judiciar a încercat zece tentative de expulzare, toate acestea fiind rezultatul unui eșec, eșuarea executării hotărârilor de expulzare care nu permitea recurentei să beneficieze de ajutorul forțelor publice. La 20 februarie 1998, recurenta și-a recuperat apartamentul. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge că întârzierea în executarea procedurii de expulzare emise de instanța judecătorească de la Livorne constituie o încălcare a dreptului său de acces la o instanță.

Curtea a examinat, de asemenea, cererea din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, care protejează dreptul de proprietate. Guvernul susține că măsurile în cauză fac obiectul unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările de ordine publică în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui să fie efectuate simultan. Potrivit guvernului, interferența în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că termenul de acordare a asistenței publice este justificat prin protecția interesului public.

Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 35997/97 présentée par Liliana CANDELA contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 31 janvier 2002 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , MM. E. Levits , A. Kovler , V. Zagrebelsky , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 30 janvier 1997 et enregistrée le 12 mai 1997, Vu l'article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1928 et résidant à Livourne.

Elle est représentée devant la Cour par M e P.L. Cantini, avocat au barreau de Livourne. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La banque C.R.L. était propriétaire d'un appartement à Livourne qu'elle avait loué à A.B. Par une lettre recommandée du 12 mai 1987, la propriétaire informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l'expiration du bail, soit le 31 décembre 1987, et le pria de libérer les lieux avant cette date. Par un acte signifié le 22 juillet 1987, la propriétaire réitéra l'avis de congé et assigna l'intéressé à comparaître devant le juge d'instance de Livourne. Par une ordonnance du 21 septembre 1987, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 septembre 1988. Cette décision devint exécutoire le même jour.

A une date non précisée, la propriétaire signifia au locataire le commandement de libérer l'appartement. A une date non précisée, elle lui signifia l'avis que l'expulsion serait exécutée le 17 juillet 1989, par voie d'huissier de justice. Entre le 17 juillet 1989 et le 9 juin 1991, l'huissier de justice procéda à quatre tentatives d'expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, l'échelonnement de l'exécution des décisions d'expulsion ne permettant pas à la propriétaire de bénéficier du concours de la force publique. Le 2 juillet 1991, la requérante devint propriétaire de l'appartement et décida de poursuivre la procédure d'exécution. Le 19 octobre 1991, la requérante fit une déclaration solennelle qu'elle avait un besoin urgent de récupérer l'appartement pour en faire son habitation propre.

Entre le 2 décembre 1992 et le 14 novembre 1997, l'huissier de justice procéda à dix tentatives d'expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, l'échelonnement de l'exécution des décisions d'expulsion ne permettant pas à la requérante de bénéficier du concours de la force publique. Le 20 février 1998, la requérante récupéra son appartement. EN DROIT La requérante se plaint, au titre de l'article 6 § 1 de la Convention, que le retard dans l'exécution de la procédure d'expulsion émis par le juge d'instance de Livourne, constitue une atteinte à son droit d'accès à un tribunal. La Cour a également examiné la requête sous l'angle de l'article 1 du Protocole n o 1, qui protège le droit de propriété.

Le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d'un contrôle de l'usage de la propriété dans le but légitime d'éviter des tensions sociales et des troubles de l'ordre public au cas où un nombre considérable d'expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l'ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné et par conséquent, il n'y a pas eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. En ce qui concerne la durée des procédures d'expulsion, le Gouvernement maintient que le délai pour l'octroi de l'assistance de la force publique est justifié par la protection de l'intérêt public. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond.

Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président