ÖZBEY c. TURCIA (solicitarea nr. 31883/96) HOTĂRÂREA (reglementare amiabilă) STRASBURG 31 ianuarie 2002 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Ozbey c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler judecători Alpaslan judecă ad-hoc și dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 8 martie 2001 și 10 ianuarie 2002, înmânarea hotărârii, adoptată la această ultimă dată de procedură A la originea cauzei se află o cerere (nr. 31883/96) îndreptată împotriva Republicii Turcia, inclusiv un resortisant al acestui stat, dl Hasan Huseyin Özbey ( La 24 mai 1996, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în special Convenția de la Ankara), reclamantul este reprezentat în fața Curții de către dl Hasan Basri Özbey și Oya Ayd În cazul în care nu se poate stabili o cale de atac în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (a) punctul (ii) și al articolului 6 alineatul (2) litera (a) punctul (ii) punctul (ii) din Convenție, Tribunalul poate, în cazul în care nu se poate ajunge la o cale de atac în cazul în care nu se poate ajunge la o cale de atac în cazul în care nu se poate ajunge la o cale de atac în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din convenție. noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11], cererea a fost atribuită celei de-a doua secții a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Türmen, judecător ales în temeiul Turciei [art. 28], guvernul l-a desemnat pe domnul Alpaslan să se înscrie în calitate de judecător ad hoc [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură] printr-o decizie din 8 martie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 24 septembrie 2001, după un schimb de corespondență, grefierul a propus părților încheierea unui acord amiabil în sensul articolului 38 alineatul (1) litera (b) din convenție. La 16 și, respectiv, 30 octombrie 2001, reclamantul și guvernul au prezentat declarații formale de acceptare a unui regulament pe propria răspundere. În noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni în noua sa componență. ÎN FAVOAREA acesteia la 27 ianuarie 1995, în jurul orei 18:30, reclamantul și o altă persoană (M.E.I.B.) au fost arestați de poliție și reținuți la sediul Direcției de Securitate din Ankara, secțiunea Antiteroristă. 10. Potrivit procesului-verbal al arestării din aceeași zi a polițiștilor care au efectuat arestarea reclamantului și a E.I.B., dar care nu au semnat, la 27 ianuarie 1995, ora 18:00, polițiștii, informați cu privire la difuzarea de tracte ilegale, au suspectat doi oameni, un bărbat și o femeie, și i-au arestat. Ei descoperiseră tracte ilegale semnate de DHKP/C (Partea/Frontul revoluționar al eliberării poporului), note, reviste și alte documente. În acest sens, ei i-au invitat pe acești oameni la secția de poliție. Acestea au încercat să fugă și, folosind forța, au fost forțate să se urce în mașină. Acolo s-au lovit la stânga și la dreapta pentru a lăsa urme de violență, apoi, când au coborât din mașină, s-au aruncat la pământ și polițiștii i-au băgat în secția de poliție, folosindu-se întotdeauna de forță. La 27 ianuarie 1995, la ora 21:05, adică la două ore și jumătate după arestare, la cererea conducerii de securitate din Ankara, un medic legist din institutul medico-legal din Ankara a examinat reclamantul. Raportul său menționa urme de răni pe corpul celui care a făcut-o 12. În aceeași zi, la ora 23, în urma examinării reclamantului într-un centru spitalicesc, același medic legist a întocmit un raport definitiv și a ordonat o oprire de lucru de șapte zile. 13. La 6 februarie 1995, la cererea direcției de securitate din Ankara, reclamantul a fost examinat din nou de către un medic legist din institutul medico-legal din Ankara. 14. în raportul său din 9 februarie 1995, acesta din urmă a constatat urme ale rănilor. 15. Pe 20 februarie și 14 aprilie 1995, testele d .O.R.L., neurologice și auditive la care reclamantul a fost supus la Spitalul Ankara au identificat o perforație a timpanului stâng. 16. Într-un raport din data de 26 aprilie 1995, pe baza certificatelor medicale din 27 ianuarie, 9 februarie, 20 februarie și 14 aprilie 1995, biroul medico-legal din Ankara a considerat că sechele constatate la dl Özbey nu pun în pericol viața sa și a dispus o oprire de lucru de șapte zile. 17. La 6 februarie 1995, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care se afla în fața instanței de securitate din statul Ankara, care a dispus arestarea sa provizorie. În fața judecătorului, reclamanta a protestat pentru nevinovăția sa și a pretins că, în timpul custodiei sale, polițiștii îi aplicaseră abuzuri. 18. Printr-un act de acuzare prezentat la 13 februarie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului. 19. La 2 iunie 1995, curtea de securitate a statului, compusă din doi civili și un judecător militar cu gradul de colonel, a condamnat reclamantul la trei ani și nouă luni de închisoare în temeiul articolului 169 din Codul penal turc care reprimă trimiterea la o bandă armată. 20. La recursul reclamantului, prin Hotărârea din 30 ianuarie 1996, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Declar că guvernul Republicii Turcia oferă reclamantului, cu titlu gratuit, suma de 100 000 (o sută de mii) de franci francezi ca o soluționare amiabilă a cererii sale înregistrate cu numărul 31883/96. Această sumă, care acoperă, de asemenea, cheltuielile de avocat aferente cauzei, nu va fi supusă niciunui impozit și va fi plătită în franci francezi într-un cont bancar indicat de solicitant. Aceasta va fi plătită în termen de trei luni de la data hotărârii pronunțate de Curte în temeiul articolului 39 din Convenția europeană a drepturilor omului. Plata va reprezenta soluționarea definitivă a cauzei. Guvernul regretă faptul că, la fel ca în cazul de față, există cazuri individuale de maltratări aplicate de autorități unor persoane aflate în arest cu privire la legislația turcă existentă și la hotărârea guvernului de a preveni astfel de incidente. Guvernul recunoaște că faptul torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante față de deținuți constituie o încălcare a art. 3 din Convenție și își exprimă angajamentul de a emite instrucțiunile corespunzătoare și de a adopta toate măsurile necesare pentru a garanta că interzicerea unor astfel de forme de maltratări este interzisă. care implică obligația de a efectua investigații în mod efectiv. El observă că măsurile legale și administrative adoptate recent au dus la reducerea cazurilor de maltratare în circumstanțele de tipul celor din această specie și la creșterea eficienței investigațiilor efectuate. Guvernul consideră că supravegherea de către Comitetul de Miniștri a executării hotărârilor Curții cu privire la Turcia în astfel de cazuri constituie un mecanism adecvat pentru a asigura o îmbunătățire constantă a situației în materie de protecție a drepturilor omului. În cele din urmă, statul membru în cauză este obligat să nu solicite trimiterea cauzei la Marea Cameră în temeiul articolului 43 alineatul (1) din Convenție după pronunțarea hotărârii. 22. La 16 octombrie 2001, Curtea primise deja următoarea declarație, semnată de unul dintre reprezentanții reclamantului Am luat cunoștință de declarația guvernului turc, făcută în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei având ca origine cererea nr. 31883/96 și conform căreia este dispus să-mi plătească cu titlu gratuit suma de 100 000 (cent mii) de franci francezi pentru prejudiciul material și moral, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Această propunere este acceptată și, de asemenea, renunță la orice altă pretenție împotriva Turciei cu privire la faptele care au stat la baza cererii mele. Declar că această declarație a fost soluționată definitiv. Această declarație a fost făcută în cadrul regulamentului amiabil la care am ajuns eu și guvernul. În plus, eu sunt dispus să nu solicite, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 23. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile [art. 39 din convenție]. Aceaceasta este asigurată că regulamentul menționat se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de convenție sau de protocoalele sale [art. 37 alineatul (1) în fine din convenție și art. 62 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. 24. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, hotărăște să șteargă cauza rolului Ia act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 31 ianuarie 2002 în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Modululer
PREMIÈRE SECTION
ÖZBEY c. TURQUIE
(Requête n° 31883/96)
ARRÊT
(Règlement amiable)
31 janvier 2002
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ozbey c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
juges
,
Ș.
Alpaslan
,
juge
ad hoc,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 8 mars 2001 et 10
janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 31883/96) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Hasan Huseyin Özbey («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 24 mai 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
es
Hasan Basri Özbey et Oya Aydın, avocats à Ankara. Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.
3.
La requête a pour objet d’obtenir une décision sur le point de savoir si les faits de la cause révèlent un manquement de l’Etat défendeur aux exigences des articles 3 et 6 de la Convention.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52 §
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M.
R.
Türmen, juge élu au titre de la Turquie (article 28), le Gouvernement a désigné M.
Ș.
Alpaslan pour siéger en qualité de juge
ad hoc
(articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
6.
Par une décision du 8 mars 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
7.
Le 24 septembre 2001, après un échange de correspondance, le greffier a proposé aux parties la conclusion d’un règlement amiable au sens de l’article 38 § 1 b) de la Convention. Les 16 et 30 octobre 2001 respectivement, le requérant et le Gouvernement ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire.
8.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article
25 §
1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section dans sa nouvelle composition.
9.
Le 27 janvier 1995, vers 18 h 30, le requérant et une autre personne (M
me
E.I.B.) furent arrêtés par la police et placés en garde à vue dans les locaux de la direction de sûreté d’Ankara, section antiterroriste.
10.
D’après le procès-verbal d’arrestation du même jour dressé par les policiers ayant procédé à l’arrestation du requérant et de
M
me
, mais que ces derniers ne signèrent pas, le 27 janvier 1995 à 18 heures, les policiers, alors informés de la diffusion de tracts illégaux, avaient soupçonné deux personnes, un homme et une femme, et les avaient arrêtés. Ils avaient découvert des tracts illégaux signés par le DHKP/C (Parti/Front révolutionnaire de la libération du peuple), des notes, des revues ainsi que d’autres documents. Sur ce, ils invitèrent ces personnes au poste de police. Celles-ci tentèrent de fuir et, avec usage de la force, elles furent obligées de monter dans la voiture. Là, elles se cognèrent à gauche et à droit en vue de laisser des traces de violence. Ensuite, lorsqu’ils firent descendus de la voiture, ils se lancèrent à terre et les policiers les firent entrer au poste de police toujours en employant la force.
11.
Le 27 janvier 1995, à 21 h 5, c’est-à-dire deux heures et demie après l’arrestation, à la demande de la direction de sûreté d’Ankara, un médecin légiste de l’institut médico-légal d’Ankara examina le requérant. Son rapport mentionnait des traces des blessures sur le corps de l’intéressé.
12.
Toujours le même jour, à 23 heures, suite à l’examen du requérant dans un centre hospitalier, ce même médecin légiste établit un rapport définitif et ordonna un arrêt de travail de sept jours.
13.
Le 6 février 1995, à la demande de la direction de sûreté d’Ankara, le requérant fut à nouveau examiné par un médecin légiste de l’institut médico-légal d’Ankara.
14.
Le 8 février 1995, le
requérant
fut examiné à la maison d’arrêt d’Ankara par un médecin légiste. Dans son rapport daté du 9 février 1995, ce dernier constata des traces des blessures.
15.
Les 20 février et 14 avril 1995, les tests d’O.R.L., neurologiques et auditifs auxquels le requérant fut soumis à l’hôpital d’Ankara permirent de déceler une perforation du tympan gauche.
16.
Dans un rapport daté du 26 avril 1995, s’appuyant sur les certificats médicaux des 27 janvier, 9 février, 20 février et 14 avril 1995, le bureau médico-légal d’Ankara considéra que les séquelles constatées chez M.
Özbey ne mettaient pas sa vie en danger et ordonna un arrêt de travail de sept jours.
17.
Le 6 février 1995, le requérant fut traduit devant le juge assesseur auprès de la cour de sûreté de
l’Etat
d’Ankara («
la cour de sûreté de l’Etat
») qui ordonna sa mise en détention provisoire. Devant le juge, le requérant protesta de son innocence et prétendit que, lors de sa garde à vue, les policiers lui avaient infligé des mauvais traitements.
18.
Par un acte d’accusation présenté le 13 février 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat intenta une action pénale contre le requérant.
19.
Le 2 juin 1995, la cour de sûreté de l’Etat,
composée de deux civils et d’un juge militaire ayant le grade de colonel,
condamna le requérant à trois ans et neuf mois d’emprisonnement en vertu de l’article 169 du code pénal turc réprimant l’assistance à une bande armée.
20.
Sur pourvoi du requérant, par un arrêt du 30 janvier 1996, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.
21.
Le 6 novembre 2001, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante
:
«
1.
Je déclare que le Gouvernement de la République de Turquie offre de verser à titre gracieux au requérant le montant de 100 000 (cent mille) francs français en guise de règlement amiable de sa requête enregistrée sous le numéro 31883/96. Cette somme, qui couvre également les frais d’avocat afférents à la cause, ne sera soumise à aucun impôt et sera versée en francs français sur un compte bancaire indiqué par le requérant. Elle sera payable dans les trois mois à compter de la date de l’arrêt rendu par la Cour en vertu de l’article
39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Le paiement vaudra règlement définitif de la cause.
2.
Le Gouvernement regrette la survenance, comme en l’espèce, de cas individuels de mauvais traitements infligés par les autorités à des personnes en garde à vue nonobstant la législation turque existante et la détermination du Gouvernement à empêcher de tels incidents.
3.
Le Gouvernement admet que le fait d’infliger des tortures, traitements ou peines inhumains ou dégradants à des détenus constitue une violation de l’article
3 de la Convention, et il s’engage à édicter les instructions appropriées et à adopter toutes les mesures nécessaires pour garantir que l’interdiction de pareilles formes de mauvais traitements –
qui implique l’obligation de mener des enquêtes effectives
– soit respectée à l’avenir. Il note que les mesures légales et administratives récemment adoptées ont permis de réduire les cas de mauvais traitements dans les circonstances du type de celles de la présente espèce et d’accroître l’effectivité des enquêtes menées.
4.
Le Gouvernement considère que la surveillance par le Comité des Ministres de l’exécution des arrêts de la Cour concernant la Turquie dans les affaires de ce genre constitue un mécanisme approprié pour garantir l’amélioration constante de la situation en matière de protection des droits de l’homme. Il s’engage à cet égard à poursuivre sa coopération, nécessaire pour atteindre cet objectif.
5.
Enfin, le Gouvernement s’engage à ne pas solliciter le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre au titre de l’article
43 §
1 de la Convention une fois que la Cour aura rendu son arrêt.
»
22.
Le 16 octobre 2001, la Cour avait déjà reçu la déclaration suivante, signée par l’un des représentants du requérant
:
«
1.
J’ai pris connaissance de la déclaration du gouvernement turc, faite en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 31883/96, et selon laquelle il est prêt à me verser à titre gracieux la somme de 100 000 (cent mille) francs français au titre du préjudice matériel et moral ainsi que pour frais et dépens.
2.
J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la Turquie à propos des faits à l’origine de ma requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée.
3.
La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus.
4.
En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention.
»
23.
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ledit règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1
in fine
de la Convention et
62 §
3 du règlement).
24.
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle.
1.
Décide
de rayer l’affaire du rôle
;
2.
Prend acte
de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 31 janvier 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président