Primă secțiune DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 40061/98 de către M.S. împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 31 ianuarie 2002 în calitate de Cameră compusă din Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Levits Doamna Botoucharova Zagrebelsky judecători și grefierul secțiunii Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 2 septembrie 1997 și înregistrată la 3 martie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere hotărârea parțială a Curții din 17 mai 2001, (a patra secțiune) Având în vedere hotărârea Curții din 1 noiembrie 2001 de a modifica componența secțiunilor sale (art. 25 § 1), prezentul caz a fost atribuit primului capitol (art. 52 § 1), după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dna M.S., este un național bulgar, născut în 1953 și locuiește în Gabrovo, Bulgaria. Guvernul contestat este reprezentat de agentul lor, dna G. Samaras, Ministerul Justiției. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 28 iunie 1996, reclamantul a fost arestat după ordinul procurorului și a fost adusă la o clinică psihiatrică pentru o examinare. A fost deținută timp de cinci zile și apoi eliberată. A fost din nou deținută pentru un examen psihiatric la 28 august 1996. La 21 martie 1997, reclamantul a fost arestat și reținută pentru a treia oară. A fost adusă la o clinică psihiatrică unde a fost deținută încomunicare până la 4 aprilie 1997. La plângerea reclamantului, a fost informată prin scrisoare din 28 martie 1997 a autorităților de sănătate din district că detenția ei a fost ordonată de către un procuror în conformitate cu legea. Reclamantul a prezentat o altă plângere Ministerului Sănătății la 25 aprilie 1997, dar nu a primit niciun răspuns. Legea și practica interne relevante Un rezumat al legislației și practicii interne relevante în ceea ce privește detenția cu scopul de a efectua examene psihiatrice este consemnat în hotărârea Curții în cazul Varbanov c. Bulgaria (nr. 31165/95, 5 octombrie 2000, nedeclarat). Punctele 28-32 din această hotărâre se citesc după cum urmează: „În conformitate cu secțiunea 36 §§ 3-6 citiți coroborat cu secțiunea 59 § 2, secțiunea 61 și secțiunea 62 § 1 din Legea privind sănătatea publică, o persoană bolnavă mentală poate fi angajată în tratamentul psihiatric obligatoriu printr-o decizie a unei instanțe de district. Astfel de proceduri judiciare sunt instituite de un procuror de district care este obligat să efectueze o anchetă anterioară, inclusiv un examen psihiatric, pentru a evalua nevoia de instituire a procedurii. Procurorul, prin urmare, în mod normal, ar invita persoana în cauză să facă o examinare în cadrul anchetei sale. Actul privind sănătatea publică, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv, nu a conținut o dispoziție care să autorizeze în mod expres un procuror să ordone ca o persoană să fie adusă prin forță într-un spital și deținută la spital în scopul unei astfel de examinări psihice. În temeiul articolului 62 § 2 un procuror ar putea emite un ordin de examinare obligatorie, dar numai în ceea ce privește alcoolicii sau toxicomanii. Unele competențe au fost acordate procurorului în cazul în care starea de sănătate a persoanei necesită măsuri de urgență. În această situație, medicul medical principal al unui spital ar putea ordona un tratament obligatoriu temporar al unei persoane. Medicul a trebuit să informeze imediat procurorul competent, care a trebuit să invoce proceduri în fața instanței competente (art. 36 § 5 din Legea și art. 70 din Regulamentele din Lege). În conformitate cu art. 70 § 2 din Regulamentele din Lege, dacă procurorul a refuzat să invoce proceduri judiciare, medicul principal a trebuit să elibereze pacientul imediat. Legea relevantă nu prevedea un recurs la o instanță în cazul persoanelor deținute pentru o examinare în cadrul anchetei unui procuror de district. Secțiunea 105 § 4 din Legea privind sănătatea publică, citită coroborat cu Legea privind procedurile administrative, prevede un recurs judiciar, dar numai împotriva ordonanțelor de tratament obligatoriu a persoanelor care suferă de o boală contagiosă (Secțiunea 36 § 2) și împotriva „alte ordine” ale autorităților de sănătate publică, nu a autorităților judiciare. Instrucțiunea nr. 1/81 a Ministerului Sănătății Publice este o parte a legislației delegate. Se bazează pe secțiunea 2 din dispozițiile suplimentare ale Legii Sănătății Publice, care prevede că ministrul Sănătății Publice emite reglementări și instrucțiuni pentru punerea în aplicare a Legii Sănătății Publice. Secțiunea 4 § 2 din instrucțiuni, în măsura în care este cazul, prevede următoarele: „... examinarea [forensică psihiatru] se efectuează de către autoritățile medicale cu consimțământul persoanei în cauză. În cazul în care persoana în cauză nu este de acord, autoritățile de îngrijire medicală solicită imediat un ordin scris și o asistență de la un procuror sau o instanță pentru examinarea [persoană] fără admitere la spital, sau pentru angajament temporar al [persoanelor] pentru o ședere într-o clinică psihiatrică în scopul efectuării unui examen psihiatric forense.” Orientările nr. 295/85 ale Procurorului General sunt un document intern pentru procurorii în cazul tratamentului medical obligatoriu. Acestea nu au fost publicate. Secțiunile 16 și următoarele se referă la măsurile care trebuie luate în cazul în care au existat informații că o persoană poate fi supusă unui tratament psihiatru obligatoriu sau altor tratamente. Aceste dispoziții se referă la examinarea obligatorie și la tratamentul persoanelor cu minte nesensibilă, alcoolice și toxicomane, fără a distinge între aceste trei categorii (în contraste cu dispozițiile Legii privind sănătatea publică, în cazul în care există norme separate). Potrivit orientărilor, după primirea unei plângeri sau a altor informații, procurorul trebuie să efectueze o anchetă și, dacă există indiciu clar că este implicată o problemă psihiatrică, să invite persoana în cauză la o examinare psihiatrică. Secțiunea 21 § 2 prevede următoarele: „În cazul în care persoana în cauză nu apare [pentru examinare] în termenul indicat, procurorul îl ordonă să fie adus prin forță de către poliție (art. 62 § 2 din Legea privind sănătatea publică).” Secțiunea 22 din orientările prevede următoarele: „La propunerea medicului principal al clinicei psihice, procurorul poate autoriza, pe baza documentelor medicale furnizate, în scris internul temporar al persoanelor bolnave psihice într-un spital specializat, un examen psihiatric (art. 70 din Regulamentele din Legea privind sănătatea publică). Procurorul depune imediat o cerere de tratament obligatoriu.” Unele modificări la Legea privind sănătatea publică au fost introduse în februarie 1997. Aceste amendamente, în secțiunea 61 alineatele (2) - (4), prevăd că un procuror, în cadrul anchetei sale, poate ordona închiderea într-un spital psihiatric timp de până la 30 de zile (până la trei luni în cazuri excepționale) pentru examinarea medicală a unei persoane care a refuzat să facă o astfel de examinare voluntară. Cu toate acestea, nu a fost introdusă nicio dispoziție care să permită revizuirea judiciară a ordinului procurorului. Codul de procedură penală, în temeiul unei modificări în vigoare de la 1 Ianuarie 2000, a introdus o procedură judiciară de închidere într-o clinică psihiatrică a unei persoane împotriva cărora au fost introduse proceduri penale. Cu toate acestea, această procedură nu are legătură cu persoanele care au fost confinate într-o clinică pentru un examen psihiatric în conformitate cu ordinul procurorului în temeiul articolului 61 din Legea privind sănătatea publică.” COMPLAINT Reclamantul se plânge că detenția ei într-o clinică psihiatrică este ilegală și arbitrară. DREPTUL reclamantului se plânge că detenția ei într-o clinică psihiatrică este ilegală și arbitrară. Curtea remarcă că termenul pentru prezentarea observațiilor guvernului a fost extins la cererea lor și a expirat la 3 noiembrie 2001. Totuși, guvernul nu a prezentat nicio observație. Prin urmare, Curtea concluzionează că restul cererii nu este evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea lor inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii admisibile. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului
Application no. 40061/98
by M.S. against Bulgaria
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 31
January 2002 as a Chamber composed of
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mrs
N.
Vajić
,
Mr
E.
Levits
,
Mrs
S.
Botoucharova
,
Mr
V.
Zagrebelsky
,
judges
,
and
Mr
E.
Fribergh
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 2 September 1997 and registered on 3
March
1998,
Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,
Having regard to the Court’s (Fourth Section) partial decision of 17 May 2001,
Having regard to the Court’s decision of 1 November 2001 to change the composition of its Sections (Rule 25 § 1), the present case having been assigned to the newly composed First Section (Rule 52 § 1),
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Ms M.S., is a Bulgarian national, born in 1953 and living in Gabrovo, Bulgaria. The respondent Government are represented by their agent, Mrs G. Samaras, Ministry of Justice.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
On 28 June 1996 the applicant was arrested upon the order of a prosecutor and brought to a psychiatric clinic for an examination. She was detained for five days and then released.
She was again detained for a psychiatric examination on 28 August 1996.
On 21 March 1997 the applicant was arrested and detained for a third time. She was brought to a psychiatric clinic where she was detained allegedly incommunicado until 4 April 1997.
Upon the applicant’s complaint, she was informed by letter of 28 March 1997 of the district health authorities that her detention had been ordered by a prosecutor in accordance with the law.
The applicant allegedly submitted another complaint to the Ministry of Health on 25 April 1997 but never received an answer.
B.
Relevant domestic law and practice
A summary of the relevant domestic law and practice in respect of detention with the purpose to conduct psychiatric examinations is contained in the Court’s judgment in the case of
Varbanov v. Bulgaria
(no. 31165/95, 5 October 2000, unreported). Paragraphs 28-32 of that judgment read as follows:
“According to Section 36 §§ 3-6 read in conjunction with Section 59 § 2, Section 61 and Section 62 § 1 of the Public Health Act, a mentally ill person can be committed to compulsory psychiatric treatment by a decision of a district court.
Such judicial proceedings are instituted by a district prosecutor who is under the obligation to undertake a prior inquiry, including a psychiatric examination, in order to assess the need for instituting proceedings. The prosecutor therefore would normally invite the person concerned to undergo an examination in the framework of his inquiry.
The Public Health Act, as in force at the relevant time, did not contain a provision expressly authorising a prosecutor to order a person being brought by force to a hospital and his detention at the hospital for purposes of such a psychiatric examination. Under Section 62 § 2 a prosecutor could issue an order for a compulsory examination, but only in respect of alcoholics or drug addicts.
Certain powers were given to the prosecutor in case the person’s state of health required emergency measures. In this situation the chief medical doctor of a hospital could order a person’s temporary compulsory treatment. The doctor had to inform immediately the competent prosecutor, who had to institute proceedings before the competent court (Section 36 § 5 of the Act and Section 70 of the Regulations to the Act). According to Section 70 § 2 of the Regulations to the Act, if the prosecutor refused to institute judicial proceedings, the chief medical doctor had to release the patient immediately.
The relevant law did not provide for an appeal to a court in cases of persons detained for an examination in the framework of a district prosecutor’s inquiry. Section 105 § 4 of the Public Health Act, read in conjunction with the Administrative Procedure Act, provided for a judicial appeal, but only against orders for compulsory treatment of persons suffering from a contagious disease (Section 36 § 2) and against “[other orders] of the public health authorities”, not of the prosecution authorities.
Instruction No. 1/81 of the Ministry of Public Health is a piece of delegated legislation. It is based on Section 2 of the supplementary provisions to the Public Health Act, which stipulates that the Minister of Public Health shall issue regulations and instructions for the implementation of the Public Health Act. The instruction is published in the State Gazette.
Section 4 § 2 of the instruction, insofar as relevant, provides as follows:
“... the [forensic psychiatric] examination shall be effected by the health care authorities with the consent of the person concerned. Where the person concerned does not consent, the health care authorities shall promptly request a written order and assistance from a prosecutor or a court for the [person’s] examination without admission to a hospital, or for the [person’s] temporary committal to a stay in a psychiatric clinic for the purpose of effecting a forensic psychiatric examination.”
Guidelines No. 295/85 of the Chief Public Prosecutor’s Office are an internal document for prosecutors in their work in cases of compulsory medical treatment. They have not been published.
Sections 16 et seq. concern the steps to be taken where there has been information that a person may be liable to compulsory psychiatric or other treatment. These provisions deal with compulsory examinations and treatment of persons of unsound mind, alcoholics and drug addicts, without distinguishing between these three categories (in contrast to the provisions of the Public Health Act, where separate rules exist).
According to the guidelines, following the receipt of a complaint or other information the prosecutor has to conduct an inquiry and, if there are clear indications that a psychiatric problem is involved, to invite the person concerned for a psychiatric examination. Section 21 § 2 provides as follows:
“In case the person concerned does not appear [for the examination] within the time-limit indicated to him, the prosecutor shall order him to be brought by force by the police (Section 62 § 2 of the Public Health Act).”
Section 22 of the guidelines provides as follows:
“Upon the proposal of the chief medical doctor of the psychiatric clinic the prosecutor may, on the basis of the provided medical documentation, authorise in writing the temporary internment of mentally ill persons in a specialised hospital, for a psychiatric examination (Section 70 of the Regulations to the Public Health Act). The prosecutor shall promptly thereafter submit a request for a compulsory treatment.”
Certain amendments to the Public Health Act were introduced in February 1997. These amendments, in paragraphs 2 - 4 of Section 61, provide that a prosecutor, in the framework of his inquiry, can order confinement to a psychiatric hospital for up to 30 days (up to three months in exceptional cases) for the medical examination of a person who has refused to undergo such an examination voluntarily. However, no provision allowing judicial review of the prosecutor’s order was introduced.
The Code of Criminal Procedure, by virtue of an amendment in force since 1
January 2000, introduced a judicial procedure for confinement in a psychiatric clinic of a person against whom criminal proceedings have been brought. This procedure, however, does not concern persons who have been confined in a clinic for a psychiatric examination pursuant to a prosecutor’s order under Section 61 of the Public Health Act.”
The applicant complains that her detention in a psychiatric clinic was unlawful and arbitrary.
The applicant complains that her detention in a psychiatric clinic was unlawful and arbitrary. The complaint falls to be examined under Article 5 of the Convention.
The Court notes that the time-limit for the submission of the Government’s observations was extended upon their request and expired on 3 November 2001. However, the Government have not submitted any observations.
The Court considers, in the light of the material in the case, that the complaint raises serious issues of fact and law under the Convention, the determination of which requires an examination of the merits. The Court concludes therefore that the remainder of the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring them inadmissible has been established.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the remainder of the application admissible.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Registrar
President