FOSSI and MIGNOLLI v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA DECIZIE NR. 48171/99 de către Enrico FOSSI, Andrea FOSSI și Luciano MIGNOLLI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (Primă Secțiune), ședința la 31 ianuarie 2002 ca Cameră compusă de președintele C.L. Rozakis Dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky și dl. E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 3 martie 1999 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 18 mai 1999, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți. După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt trei italieni naționali, respectiv, născuți în 1949, 1934, 1953 și locuiesc în Altopascio (Lucca), Lastra a Signa și Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unei clădiri de unsprezece apartamente din Florența, din care șase au fost lăsate la șase chiriași diferite. La 10 ianuarie 2001, întreaga proprietate a fost transferată primului reclamant. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Procedințe împotriva G.I. Într-o scrisoare înregistrată din 29 aprilie 1987, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-au solicitat să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 11 iunie 1987, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 14 iulie 1987, care a fost făcută executivă la 4 ianuarie 1990, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 30 noiembrie 1990. La 19 octombrie 1993, reclamanții au notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 11 noiembrie 1993, ei au notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 9 decembrie 1993. Între 9 decembrie 1993 și 16 noiembrie 1998, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La sfârșitul anului 1998, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Procedura împotriva G.C. Într-o scrisoare înregistrată din 29 aprilie 1987, reclamanții au informat chiriașul că au intenționat să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 11 iunie 1987, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară în fața magistratului Florence. Prin decizia din 14 iulie 1987, care a fost făcută executivă la 31 iulie 1991, magistratul Florence a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 mai 1992. La 19 octombrie 1993, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul și, la 11 noiembrie 1993, au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 9 decembrie 1993. Între 9 decembrie 1993 și 17 martie 1999, judecătorul a făcut treisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 1 august 2000, reclamanții au intrat într-un nou leasing cu soția chiriașului. Procedințe împotriva T.C. Într-o scrisoare înregistrată din 29 aprilie 1987, reclamanții au informat chiriașul că au intenționat să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 aprilie 1987. Decembrie 1987 și a cerut-o să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriașul la 11 iunie 1987, reclamanții au reiterat intenția lor de a pune capăt închirierii și au convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 14 iulie 1987, care a fost făcută executivă la 31 iulie 1991, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 31 mai 1992. La 19 octombrie 1993, reclamanții au notificat chiriașului care o cere să abandoneze sediul. La 11 noiembrie 1993, ei au notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 9 decembrie 1993. Între 9 decembrie 1993 și 17 martie 1999, judecătorul a făcut treisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 18 septembrie 2001, reclamanții nu au recuperat posesia apartamentului. Procedura împotriva G.S. Într-o scrisoare înregistrată din 29 aprilie 1987, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie închirierea contractului la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 11 iunie 1987, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară în fața magistratului Florence. Prin decizia din 14 iulie 1987, care a fost făcută executivă la 31 iulie 1991, magistratul Florence a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 mai 1992. La 19 octombrie 1993, reclamanții au notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul și, la 11 noiembrie 1993, au informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 9 decembrie 1993. Între 9 decembrie 1993 și 17 martie 1999, judecătorul a făcut treisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La începutul anului 1999, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Curtea a examinat, de asemenea, această plângere în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamanții susțin că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 48171/99

by Enrico FOSSI, Andrea FOSSI and Luciano MIGNOLLI

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 31

January 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 3 March 1999 and registered on 18 May 1999,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants.

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are three Italians national, born respectively in 1949, 1934, 1953 and living in Altopascio (Lucca), Lastra a Signa and Florence.

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.

The applicants are the owners of a building of eleven apartments in Florence, six of which had been let to six different tenants. On 10 January 2001, the whole property was transferred to the first applicant.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

1)

Proceedings against G.I.

In a registered letter of 29 April 1987, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 11 June 1987, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 14 July 1987, which was made enforceable on 4 January 1990, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 November 1990.

On 19 October 1993, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 11 November 1993, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 December 1993.

Between 9 December 1993 and 16 November 1998, the bailiff made twelve attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

At the end of 1998, the applicants recovered possession of the apartment.

2)

Proceedings against G.C.

In a registered letter of 29 April 1987, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 11 June 1987, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 14 July 1987, which was made enforceable on 31 July 1991, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 May 1992.

On 19 October 1993, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 11 November 1993, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 December 1993.

Between 9 December 1993 and 17 March 1999, the bailiff made thirteen attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 1 August 2000, the applicants entered into a new lease with the tenant’s wife.

3)

Proceedings against T.C.

In a registered letter of 29 April 1987, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 11 June 1987, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 14 July 1987, which was made enforceable on 31 July 1991, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 May 1992.

On 19 October 1993, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 11 November 1993, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 December 1993.

Between 9 December 1993 and 17 March 1999, the bailiff made thirteen attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 18 September 2001, the applicants had not recovered possession of the apartment.

4)

Proceedings against G.S.

In a registered letter of 29 April 1987, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 11 June 1987, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 14 July 1987, which was made enforceable on 31 July 1991, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 May 1992.

On 19 October 1993, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 11 November 1993, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 December 1993.

Between 9 December 1993 and 17 March 1999, the bailiff made thirteen attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

At the beginning of 1999, the applicants recovered possession of the apartment.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

THE LAW

The applicants complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Court has also examined this complaint under Article 1 of Protocol No.1.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate; therefore there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicants argue that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues, which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President