ȚĂRII SECȚIUNI PARȚIALE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 46284/99 de Ufuk YanikoluiLU împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 31 ianuarie 2002 în calitate de Cameră compusă din Președintele Ress Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič dna H.S. Greve Traja judecători și dl V. Berger Având în vedere cererea depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 16 ianuarie 1999 și înregistrată la 22 februarie 1999, având deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Ufuk Yanıkoğlu, este un național turc, născut în 1971 și locuiește în Țările de Jos. El este reprezentat în fața Curții de către dl Kazım Bayraktar, avocat practicant la Ankara. În 12 noiembrie 1991, ofițerii de poliție din Hotărârea de Securitate Ankara au arestat reclamantul la domiciliu în Ankara, pe suspectul de implicarea sa în activitățile unei organizații ilegale, TDKP/GKB (Partitul Comunist Revoluționar Turc/Tână Uniune Comunistă). Reclamantul a fost în custodie de poliție în aceeași zi. La 19 noiembrie 1991, la secția de poliție, a fost luată o declarație scrisă cu privire la implicarea sa în activitățile organizației menționate mai sus. La 25 noiembrie 1991, procurorul public de la Curtea de Securitate de Stat din Ankara a interogat reclamantul în ceea ce privește implicarea sa în TDKP/GKB. Reclamantul a refuzat conținutul declarației sale scrise din 19 noiembrie 1991 susținând că a fost luat sub presiune. În aceeași zi, reclamantul a fost dus la un medic medical pentru examinarea legistică. La 26 noiembrie 1991, reclamantul a fost adus în fața unui singur judecător al Curții de Securitate de Stat din Ankara, care a ordonat eliberarea în așteptarea procesului. La 30 decembrie 1991, procurorul de la Curtea de Securitate de Stat din Ankara a depus un proiect de pronunțare în fața instanței împotriva reclamantului, acuzându-l de aderare la o organizație ilegală. Acuzațiile au fost formulate în temeiul articolului 7 § 1 din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991). La 13 aprilie 1993, Curtea de Securitate de Stat din Ankara a condamnat reclamantul din cauza faptului că a fost colectată dovezi “suficiente și satisfăcătoare” pentru a divulga că a comis presupusele infracțiuni. L-a condamnat la trei ani de închisoare și l-a interzis să lucreze în serviciul public timp de trei luni. La 8 februarie 1994, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță din cauza faptului că reclamantul ar fi trebuit să fie condamnat în temeiul articolului 168 § 2 din Codul penal, din cauza faptului că dovezile colectate au dezvăluit că reclamantul a fost responsabil pentru infracțiunile în temeiul articolului în cauză. La 27 noiembrie 1997, Curtea de Securitate de Stat din Ankara a respectat hotărârea Curții de Casație. A condamnat reclamantul, în temeiul articolului 168 § 2 din Codul Penal, la 12 ani și șase luni de închisoare și l-a interzis permanent de la ocuparea forței de muncă în serviciul public. Reclamantul a interzis. La 17 septembrie 1998, Curtea de Casație a susținut hotărârea. art. 168 din Codul Penal citește următoarele: „Cine persoană care, cu intenția de a comite infracțiunile definite în articole..., formează o bandă sau organizație înarmată sau ia conducere... sau comanda unei astfel de bande sau organizații sau asumă o responsabilitate specială în cadrul acesteia va fi condamnată la cel puțin 15 ani de închisoare. Ceilalți membri ai bandei sau organizației sunt condamnați la cel puțin cinci și cel puțin cinci ani de închisoare.” art. 7 § 1 din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991) prevede următoarele: „... liderii înființarea unei organizații, astfel cum se menționează la art. 1 din prezenta lege, sau a membrilor acestei organizații care coordonează și își conduc activitățile, va fi pedepsită cu cinci până la zece ani de închisoare și va fi pedepsită cu trei până la cinci ani de închisoare ...” COMPLAINTS Reclamantul se plâng în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata excesivă a detenției sale în custodie de poliție. Reclamantul se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că nu a fost judecat în fața unui tribunal independent și imparțial. Potrivit acestuia, Curtea de Securitate de Stat nu poate fi considerată ca un „judecător independent și imparțial” din cauza bancului său, compusă dintr-un judecător militar, responsabilă de comandanții săi ierarhici și de alți doi judecători civili, desemnați de Consiliul Suprem al Judicilor și Procurorilor, prezis de Ministerul Justiției. Reclamantul susține în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat de când instanța internă l-a condamnat în temeiul articolului 168 § 2 din Codul penal pe baza declarației sale scrise pe care le-a făcut poliției sub presiune, fără a colecta informații sau dovezi factuale suplimentare în timpul procedurii. Reclamantul susține în cele din urmă că procedura penală inițiată împotriva acestuia nu a fost încheiată într-un termen rezonabil, conform articolului 6 § 1. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat din cauza procesului și condamnării de către o Curtea de Securitate de Stat, care lipsește de independență și imparțialitate. El a susținut, de asemenea, că dreptul său la o audiere echitabilă a fost încălcat și că procedura penală împotriva lui nu a fost încheiată într-un timp rezonabil. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestor plângeri și că, prin urmare, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții, este necesar să se anunțe aceste părți ale cererii guvernului contestat. Reclamantul susține, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că a fost reținut în arest de poliție timp de patruzeci de zile fără a fi adus în fața unui judecător. Curtea constată că nu este necesar să se decidă dacă faptele pretinse de reclamant declară sau nu orice apariție a unei încălcări a articolului 5 din Convenție, deoarece art. 35 § 1 din Convenție prevede că Curtea „poate să se ocupe numai de această chestiune ... într-o perioadă de șase luni de la data în care a fost luată decizia finală”. În cazul instantaneu, Curtea observă că reclamantul a fost arestat în conformitate cu Legea privind procedurile Curților de Securitate de Stat și că nu a fost disponibil niciun remediu intern pentru a contesta legalitatea și lungimea deținerii anterioare (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea Sakık și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1997-VII, § 53). Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența stabilită, atunci când nu există căi de recurs interne pentru a contesta un act sau o omitere a unei autorități, perioada de șase luni de la data la care a avut loc actul sau omiterea. Curtea constată că detenția reclamantului în custodie de poliție s-a încheiat la 26 noiembrie 1991, în timp ce cererea a fost introdusă la 16 ianuarie 1999, care se află la mai mult de șase luni de la detenția anterioară a căror plângere este depusă, după care această parte a cererii a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din convenție. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerilor reclamantei în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție; declara inadmisibilă restul cererii. Președintele grefierului Vincent Berger Georg Ress
Application no. 46284/99
by Ufuk YANIKOĞLU
against Turkey
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 31 January 2002 as a Chamber composed of
Mr
G.
Ress
,
President
,
Mr
I.
Cabral Barreto
,
Mr
L.
Caflisch
,
Mr
R.
Türmen
,
Mr
B.
Zupančič
,
Mrs
H.S.
Greve
,
Mr
K.
Traja
,
judges
,
and Mr V.
Berger
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged with the European Court of Human Rights on 16 January 1999 and registered on 22 February 1999,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Ufuk Yanıkoğlu, is a Turkish national, born in 1971 and living in the Netherlands. He is represented before the Court by Mr
Kazım
Bayraktar, a lawyer practising in Ankara.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
On 12 November 1991 police officers from the Ankara Security Directorate arrested the applicant at home in Ankara, on suspicion of his involvement in the activities of an illegal organisation, TDKP/GKB
(Turkish Revolutionary Communist Party/ Young Communist Union).
The applicant was placed in police custody on the same day.
On 19 November 1991 a written statement was taken from the applicant at the police station concerning his involvement in the activities of the above-mentioned organisation.
On 25 November 1991 the Public Prosecutor at the Ankara State Security Court questioned the applicant in relation to his involvement in the TDKP/GKB. The applicant denied the content of his written statement of 19
November 1991 alleging that it was taken under duress. On the same day the applicant was taken to a medical doctor for forensic examination.
On 26 November 1991 the applicant was brought before a single judge of the Ankara State Security Court, who ordered his release pending trial.
On 30 December 1991 the Public Prosecutor at the Ankara State Security Court filed a bill of indictment with the court against the applicant accusing him of membership of an illegal organisation. The charges were brought under Article 7 § 1 of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713 of 12
April 1991).
On 13 April 1993 the Ankara State Security Court convicted the applicant on the ground that “sufficient and satisfactory” evidence was collected
to disclose that he had committed the alleged offences. It sentenced him to three years’ imprisonment and debarred him from employment in civil service for three months. Both the applicant and the Public Prosecutor appealed.
On 8 February 1994 the Court of Cassation quashed the judgment of the first instance court on the ground that the applicant should have been convicted under Article 168 § 2 of the Criminal Code on the ground that the evidence collected disclosed that the applicant was responsible of the offences under the article in question. It referred the case to the Ankara State Security Court.
On 27 November 1997 the Ankara State Security Court adhered to the decision of the Court of Cassation. It sentenced the applicant, under Article 168 § 2 of the Criminal Code, to twelve years and six months’ imprisonment and permanently debarred him from employment in civil service. The applicant appealed.
On 17 September 1998 the Court of Cassation upheld the above judgment.
B.
Relevant domestic law
Article 168 of the Criminal Code reads as follows:
“Any person who, with the intention of committing the offences defined in Articles..., forms an armed gang or organisation or takes leadership...or command of such a gang or organisation or assumes some special responsibility within it shall be sentenced to not less than fifteen year’s imprisonment.
The other members of the gang or organisation shall be sentenced to not less than five and not more than fifteen years’ imprisonment.”
Article 7 § 1 of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713 of 12
April 1991) provides as follows:
“.... the leaders
forming an organisation, as mentioned under Article 1 of this Act, or members of this organisation co-ordinating and leading its activities will be punished by five to ten years’ of imprisonment ... and being within the organisation will be punished by three to five years of imprisonment ...”
The applicant complains under Article 5 § 3 of the Convention about the excessive length of his detention in police custody.
The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that he was not tried before an independent and an impartial tribunal. According to him, the State Security Court cannot be considered as a « independent and impartial tribunal » due to its bench, composed of a military judge, responsible to his hierarchic senior commanders, and two other civilian judges, appointed by the Supreme Council of Judges and Prosecutors, presided by the Ministry of Justice.
The applicant further alleges under Article 6 § 1 of the Convention that his right to a fair trial was breached since the domestic courts convicted him under Article 168 § 2 of the Criminal Code on the basis of his written statement he had made to the police under duress, without collecting any additional factual information or evidence during the proceedings.
The applicant finally maintains that the criminal proceedings instituted against him were not concluded within a reasonable time period as required in Article 6 §1.
1.
The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention that his right to a fair hearing was breached on account of being tried and convicted by a State Security Court, which lacked independence and impartiality. He further submitted that his right to a fair hearing was violated and that the criminal proceedings against him were not concluded within a reasonable time.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of these complaints and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 3 of the Rules of the Court, to give notice of these parts of the application to the respondent Government.
2.
The applicant submits under Article 5 § 3 of the Convention that he was held in detention in police custody for fourteen days without being brought before a judge.
The Court notes that it is not required to decide whether or not the facts alleged by the applicant disclose any appearance of a violation of Article 5 of the Convention, as Article 35 § 1 of the Convention provides that the Court “may only deal with the matter ... within a period of six months from the date on which the final decision was taken”.
In the instant case the Court observes that the applicant was arrested pursuant to the Law on the Procedures of State Security Courts and that no domestic remedy was available in order to challenge the lawfulness and the length of his pre-trial detention (see,
mutatis mutandis
, the Sakık and Others v. Turkey judgment of 26 November 1997,
Reports of Judgments and Decisions
1997-VII, § 53). The Court recalls that, according to the established case-law, when there are no domestic remedies to challenge an act or an omission of an authority, the six-month period runs from the date on which the act or the omission took place.
The Court notes that the applicant’s detention in police custody ended on 26 November 1991, whereas the application was introduced on 16 January 1999, that is more than six months after the pre-trial detention of which complaint is made.
It follows that this part of the application has been introduced out of time and must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant’s complaints under Articles 6 § 1of the Convention;
Declares
inadmissible the remainder of the application.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Registrar
President