STRASBOURG 7 februarie 2002 În cazul Meier c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens dnii J-P. Costa Levits Botomararova Kovler Steiner judecători și dlui Fribergh grefier de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 17 ianuarie 2002, hotărârea a fost adoptată la această dată, la originea cauzei se afla o cerere (nr. 33023/96) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant elvețian, dl Beat Meier ( La 12 decembrie 1995, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către dl Sultan, avocat la Strasbourg. Guvernul francez (atractul) este reprezentat de agentul său, dl Sultan. R. Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul a susținut, printre altele, o încălcare a articolului 5 din Convenție privind detenția sa în vederea extrădării, precum și o încălcare a articolelor 8 și 10 din convenție din cauza corespondenței sale în timpul detenției sale. Ca urmare a comunicării acestor obiecțiuni guvernului și a respingerii sau amânării cererii pentru surplus de către Comisie, cauza a fost transferată Curții la 1 noiembrie 1998 în temeiul articolului 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție. La 29 august 2000, după ce a primit observațiile părților, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă și a invitat părțile să prezinte în scris informații și observații suplimentare. La 26 septembrie 2001 și, respectiv, 4 decembrie 2001, guvernul și reclamantul au prezentat declarații formale de acceptare a unui regulament arbitral al cauzei. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin ordonanța din 15 februarie 1993, reclamantul, acuzat de acuzații de bună dispoziție și de nedetenție de abuz asupra copiilor, a fost încarcerat cu titlu provizoriu. Prin ordonanța din 19 februarie 1993, judecătorul judecător a acordat un mandat de depunere. La 16 aprilie 1993, a fost, de asemenea, acuzat de atentat la indecență asupra minorilor de 15 ani de către persoana care avea autoritate. La 19 aprilie 1993, guvernul elvețian a depus o cerere de extrădare. La 27 aprilie 1993, reclamantul a fost pus sub pârghie extrădătoare la casa de sanatate din Paris, în executarea unui mandat de arestare acordat la 8 martie 1993 de către Parchetul din Zurich, pentru infracțiuni de ordin sexual cu copii, pornografie și violare de domiciliu. Prin hotărârea din 5 mai 1993, notificată la 12 mai, camera de judecată a Tribunalului de apel din Paris a dat act de renunțare a reclamantului de a beneficia de legea din 10 martie 1927 privind extrădarea și, prin urmare, de consimțământul reclamantului de a-l preda autorităților elvețiene pentru executarea mandatului de arestare acordat de Parchetul din Zurich. 10. La 13 decembrie 1993, reclamantul a făcut obiectul unui mandat de depunere penală pentru violuri asupra minorilor în cadrul informațiilor judiciare franceze. La 29 iulie 1994, instanța pronunțată a pronunțat o ordonanță de sechestrare a corespondențelor adresate reclamantului. 11. Prin ordonanta din 10 ianuarie 1995, judecatorul a inculpat un ordin de nejudiciare partiala a sefilor de chitanta la bunele maniere, de la indemanare la indemanare de persoana care are autoritate si violuri asupra minorului. Pe de altă parte, el l-a trimis pe reclamant la tribunal pentru faptele de recidivă a casetelor pedofil obținute prin intermediul temniței minorilor la desfrâu și de nedenunțare a infracțiunilor comise unui minor de 15 ani între mai 1991 și februarie 1993. 12. Prin hotărârea din 3 aprilie 1995, tribunalul corecțional de la Paris l-a declarat vinovat pe reclamant de infracțiunile reprobabile și l-a condamnat la 10 ani. Pe data de 3 aprilie 1995, casa de detenție a sănătății l - a informat pe reclamant că trebuia să fie eliberat pentru faptele inițiale ale detenției sale din 15 februarie 1993, dar că el rămânea reținut pentru autoritățile elvețiene 13. Prin Hotărârea din 16 iunie 1995, tribunalul de apel din Paris l-a condamnat pe reclamant la opt luni de închisoare. La 20 iunie 1995, reclamantul s-a ocupat de casare, de care s-a retras la 27 iulie 1995. Curtea de Casație i-a dat un act de renunțare prin ordonanța din 28 august 1995. 14. Printr-o scrisoare din 15 august 1995, reclamantul a scris directorului casei de judecată pentru a solicita restituirea scrisorilor confiscate, în special a unui proiect de roman autobiografic care nu era destinat publicării, ci corectării de către prietenii germani. Prin scrisoarea din 16 august 1995, directorul adjunct al închisorii l-a specificat pe reclamant pe cel pe care nu-l avea la dispoziție. la 17 august 1995, reclamantul își va repeta plângerea adresată directorului adjunct al închisorii cu privire la interdicția de a-și trimite cartea la prieteni. La 2 noiembrie 1995, reclamantul a primit un aviz de modificare a situației sale penale cu eliberare la 31 octombrie 1995 din cauza renunțării sale la recurs. Prin decretul de extrădare din 24 aprilie 1996, prim-ministrul a aprobat Elveției extrădarea reclamantului. La 3 iunie 1996, reclamantul a fost extrădat în Elveția. În data de 17. La 25 septembrie 2001, Curtea a primit de la guvern următoarea declarație pe care o declar că: în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea nr. 33023/96 formulată de M. Beat MEIER, guvernul francez oferă acestuia să plătească suma totală de 40 000 FRF (aproximativ o mie de franci) de la data notificării hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va reprezenta soluționarea definitivă a cauzei. Această declarație nu se referă la nici o recunoaștere din partea guvernului Franței a unei încălcări a Convenției europene a drepturilor omului în speță. În plus, după pronunțarea hotărârii nu se solicită trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție. 18. La 4 decembrie 2001, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamant J. Am luat cunoștință de declarația guvernului francez conform căreia este pregătit să-mi plătească suma globală de 40 000 FRF (cca o mie de franci) în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei care are ca origine cererea nr. 33023/96 pe care am introdus-o în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Declar cauza în mod definitiv soluționată. Această declarație se înscrie în cadrul regulamentului pe cale amiabilă la care am ajuns eu și guvernul. În plus, sunt obligat să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție. 19. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile (art. 39 din convenție). Aceasta se asigură că regulamentul menționat se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de convenție sau de protocoalele sale (articolele fine din convenție și 3 din Regulamentul de procedură). să șteargă cauza rolului Ia act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 7 februarie 2002 în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Prezidențial
PREMIÈRE SECTION
MEIER c. FRANCE
(Requête n° 33023/96)
ARRÊT
(règlement amiable)
7 février 2002
En l’affaire Meier c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
J-P.
Costa
,
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17
janvier
2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 33023/96) dirigée contre la République française et dont un ressortissant suisse, M. Beat Meier («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 12 décembre 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
3.
Le requérant alléguait notamment une violation de l’article 5 de la Convention concernant sa détention en vue de son extradition, ainsi qu’une violation des articles 8 et 10 de la Convention en raison d’entraves à sa correspondance durant sa détention.
4.
A la suite de la communication de ces griefs au Gouvernement et du rejet ou de l’ajournement de la requête pour le surplus par la Commission, l’affaire a été transférée à la Cour le 1
er
novembre 1998 en vertu de l’article
5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention. Le 29 août 2000, après avoir recueilli les observations des parties, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable et a invité les parties à soumettre par écrit des informations et observations complémentaires.
5.
Les 26 septembre 2001 et 4 décembre 2001 respectivement, le Gouvernement et le requérant ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire.
6.
Le 1
er
novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
7.
Par ordonnance du 15 février 1993, le requérant, inculpé d’outrages aux bonnes mœurs et de non-dénonciation de sévices à enfants, fut incarcéré à titre provisoire. Par ordonnance du 19 février 1993, le juge d’instruction décerna un mandat de dépôt. Le 16 avril 1993, il fut également inculpé pour attentat à la pudeur sur mineur de 15 ans par personne ayant autorité.
8.
Le 19 avril 1993, le gouvernement suisse déposa une demande d’extradition. Le 27 avril 1993, le requérant fut placé sous écrou extraditionnel à la maison d’arrêt de la Santé à Paris, en exécution d’un mandat d’arrêt décerné le 8 mars 1993 par le parquet de Zurich, pour les infractions d’actes d’ordre sexuel avec des enfants, pornographie et violation de domicile.
9.
Par arrêt du 5 mai 1993, notifié le 12 mai, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris donna acte de la renonciation du requérant à bénéficier de la loi du 10 mars 1927 relative à l’extradition et, partant, du consentement du requérant à sa remise aux autorités suisses pour l’exécution du mandat d’arrêt décerné par le parquet de Zurich.
10.
Le 13 décembre 1993, le requérant fit l’objet d’un mandat de dépôt criminel pour viols sur mineur dans le cadre de l’information judiciaire française. Le 29 juillet 1994, le juge d’instruction rendit une ordonnance de saisie de courriers adressés au requérant.
11.
Par ordonnance du 10 janvier 1995, le juge d’instruction rendit une ordonnance de non-lieu partiel des chefs de délit d’outrages aux bonnes mœurs, d’attentats à la pudeur par personne ayant autorité et de viols sur mineur. En revanche, il renvoya le requérant devant le tribunal pour les faits de recel de cassette pédophile obtenu à l’aide du délit d’incitation de mineur à la débauche et de non-dénonciation de sévices infligés à un mineur de 15
ans entre mai 1991 et février 1993.
12.
Par jugement du 3 avril 1995, le tribunal correctionnel de Paris déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à 10
000
francs (FRF) d’amende. Le requérant et le procureur en interjetèrent appel. Le 3 avril 1995, la maison d’arrêt de la Santé informa le requérant qu’il devait être mis en liberté pour les faits à l’origine de sa mise en détention du 15 février 1993, mais qu’il restait détenu pour les autorités suisses.
13.
Par arrêt du 16 juin 1995, la cour d’appel de Paris condamna le requérant à huit mois d’emprisonnement. Le 20 juin 1995, le requérant se pourvut en cassation, dont il se désista le 27 juillet 1995. La Cour de cassation lui donna acte de ce désistement par ordonnance du 28 août 1995.
14.
Par lettre du 15 août 1995, le requérant écrivit au directeur de la maison d’arrêt pour réclamer la restitution de courriers saisis, s’agissant d’un projet de roman autobiographique non pas destiné à la publication mais à la correction par des amis germanophones. Par lettre du 16 août 1995, le directeur adjoint de la prison précisa au requérant que son courrier n’avait «
pas fait l’objet d’une saisie mais d’un contrôle
» et lui annonça notamment que son manuscrit lui serait rendu sans délai. Le 17 août 1995 le requérant réitéra sa plainte auprès du directeur adjoint de la prison concernant l’interdiction d’envoyer son livre à des amis. Le 1
er
septembre 1995, il s’adressa au ministre de la Justice pour se plaindre de l’interception de son courrier relatif aux épreuves de son manuscrit. Aucune suite n’y aurait été donnée.
15.
Le 2 novembre 1995, le requérant reçut un avis de modification de sa situation pénale avec mise en liberté au 31 octobre 1995 du fait de son désistement du pourvoi.
16.
Par décret d’extradition du 24 avril 1996, le premier ministre accorda à la Suisse l’extradition du requérant. Le 3 juin 1996, le requérant fut extradé vers la Suisse.
17.
Le 25 septembre 2001, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante
:
«
Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 33023/96, introduite par M. Beat MEIER, le gouvernement français offre de verser à celui-ci la somme globale de 40 000 FRF (quarante mille francs) dès la date de notification de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.
La présente déclaration n’implique de la part du Gouvernement de la France aucune reconnaissance d’une violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme en l’espèce.
En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention.
»
18.
Le 4 décembre 2001, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par le requérant
:
«
J’ai pris connaissance de la déclaration du gouvernement français selon laquelle il est prêt à me verser la somme globale de 40
000
FRF (quarante mille francs) en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 33023/96 que j’ai introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la France à propos des faits à l’origine de ladite requête jusqu’au prononcé de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article 39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Je déclare l’affaire définitivement réglée.
La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus.
En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article 43 § 1 de la Convention.
»
19.
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ledit règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles
37
§
1
in
fine
de la Convention et
62
§
3 du règlement).
20.
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle.
1.
Décide
de rayer l’affaire du rôle
;
2.
Prend acte
de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président