A DOUA SECȚIUNE CAUZA MARCEL c. FRANȚA (solicitarea nr. 44791/98) HOTĂRÂREA (reglementare amiabilă) STRASBURG 9 aprilie 2002 În lan cauza Marcel c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor L'lape (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka P. Costa Gaukur J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucapes Biersan Ugrekhelidze Mularoni judecători și dna S. D olle graffière de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 12 martie 2002, acesta a fost adoptat la această dată de procedură la originea cauzei (nr. 44791/98) îndreptat împotriva Republicii Franceze și al cărui resortisant al acestui stat, Guy Marcel (attenționarul) a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 24 octombrie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Guvernul francez este reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] printr-o decizie din 6 martie 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 7 decembrie 2001 și, respectiv, 2 februarie 2002, guvernul și reclamantul au prezentat declarații formale de acceptare a unei soluționări a cauzei. Având în vedere că încercarea de conciliere a rămas ineficientă, la 20 septembrie 1990 el a prezentat noi cereri în fața acestei instanțe, care vizau ca angajatorul său să-și asume responsabilitatea pentru întreruperea contractului de muncă la inițiativa sa din iulie 1990, din cauza faptului că nu și-a respectat obligațiile de plată a orelor suplimentare. Cele două cereri au fost trimise în fața biroului de judecată prin ordonanțe din 10 decembrie 1990 și 8 ianuarie 1991. În același timp, societatea T. a fost supusă unei proceduri de redresare judiciară deschisă prin hotărârea Tribunalului de Comerț din Marsilia la 28 ianuarie 1991. La 29 iunie 1992, planul de anunțare propus a fost adoptat. 10. Prin hotărârea din 15 octombrie 1992, Consiliul de Prud. Prin hotărârea din 15 octombrie 1992, Tribunalul de Primă Instanță, în legătură cu reunirea celor două proceduri introduse de solicitant. El a considerat că întreruperea contractului de muncă era imputabilă reclamantului, dar că aceasta trebuia totuși să analizeze într-o concediere, având în speță o cauză reală și serioasă. Pe de altă parte, în ceea ce privește chestiunea orelor suplimentare, consiliul a dispus o măsură de competență, în special în vederea verificării numărului de ore efectuate, în timp ce a alocat reclamantului o sumă de 10 000 de franci. 11. La 20 noiembrie 1992, angajatorul a făcut apel la această hotărâre susținând că reclamantul a demisionat în realitate și că nu poate, prin urmare, să-i plătească diversele sume solicitate pentru concediere. 12. După o primă trimitere a cauzei, inițial închisă la 2 februarie 1994, necesar pentru convocarea Bouches du Rhône, care a intervenit voluntar la procedură, a avut loc la 13 aprilie 1994. 13. Prin hotărârea din 29 iunie 1994, Curtea de Apel din Aix-en-Provence a dat câștig de cauză angajatorului, considerând că reclamantul a demisionat, dar a confirmat hotărârea consiliului de prud La 31 octombrie 1994, reclamantul a formulat un recurs în casație limitat la dispozițiile hotărârii judecătorești referitoare la încetarea contractului de muncă. 15. Tribunalul de apel din Aix-en-Provence a sesizat, prin urmare, litigiul referitor la plata orelor suplimentare, iar expertul numit pe această temă și-a prezentat raportul la 30 ianuarie 1996. 16. O primă audiere a fost stabilită la 18 iunie 1996. Cu toate acestea, societatea T. a făcut obiectul, la 12 iunie 1996, al unei noi proceduri de rejudecare judiciară, astfel încât cauza a trebuit să fie retrimisă de mai multe ori, pentru a pune în discuție organele procedurii colective. 17. La 20 noiembrie 1996, un consilier raportor a fost desemnat în cadrul procedurii în fața Curții de Casație 18. La 12 februarie 1997, Tribunalul de Comerț din Marsilia a pronunțat lichidarea societății T. 19. Prin hotărârea din 20 mai 1997, instanța de apel din Aix-en-Provence, pronunțând în fond problema orelor suplimentare, a acordat reclamantului o sumă totală de 260 423,41 franci. 20. Cu privire la recursul recurentului cu privire la întrebarea dacă este vorba de o concediere sau de o demisie, Curtea de Casație, prin Hotărârea din 29 mai 1997, Cassa și Ecuador la Hotărârea din 29 iunie 1994 și a reieșit cauza în fața instanței din Montpellier. 21. Prin Hotărârea din 8 iunie 1998, Curtea de Apel din Montpellier, care se pronunță la trimitere după casare, a hotărât că reclamantul a făcut obiectul unei concedieri fără o cauză reală sau serioasă și i-a alocat diverse sume pentru o sumă totală de 138 577 de franci. ÎN CU 22. Curtea a primit următoarea declarație din partea guvernului Declar că, în vederea unei soluționări confidențiale a cauzei care are ca origine cererea nr. 44791/98 formulată de domnul Guy Marcel, guvernul francez propune ca acesta să plătească suma totală de 35 000 ′ (treizeci și cinci de mii de franci) [sau 5 335,72 EUR] imediat după notificarea hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va reprezenta soluționarea definitivă a cauzei. Această declarație nu se referă la recunoașterea de către guvernul francez a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în speță. Mai mult decât atât, după pronunțarea hotărârii, instanța a refuzat să solicite trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție. 23. Curtea a primit următoarea declarație semnată de reclamant: Observ că guvernul francez este pregătit să plătească domnului Guy Marcel suma de 5 335,72 EUR (cinci mii trei sute treizeci și cinci de euro și șaptezeci și doi de cenți) (adică 35 000 q) în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei având ca origine cererea nr. 44791/98 pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această propunere este acceptată și, de asemenea, renunță la orice altă pretenție împotriva Franței cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri. Declar că cazul este definitiv soluționat. Această declarație este soluționată în cadrul regulamentului amiabil la care am ajuns eu și guvernul. În plus, eu sunt dispus să nu solicite, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din Convenție. 24. Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile (art. 39 din Convenție. Aceaceasta este asigurată că regulamentul menționat anterior se bazează pe respectarea drepturilor omului, așa cum sunt recunoscute de Convenție sau de protocoalele sale (articolele fine din Convenție și 62 3 din Regulamentul de procedură). 25. Prin urmare, trebuie eliminată cauza rolului. de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 aprilie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Președinte
DEUXIEME SECTION
MARCEL c. FRANCE
(Requête n° 44791/98)
ARRÊT
(Règlement amiable)
9 avril 2002
En l’affaire Marcel c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et de Mme S. D
olle
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 mars 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 44791/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Guy
Marcel («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 24 octobre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant alléguait, sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention, que la procédure civile à laquelle il a été partie a connu une durée excessive.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
5.
Par une décision du 6 mars 2001, la Cour a déclaré la requête recevable.
6.
Les 7 décembre 2001 et 2 février 2002 respectivement, le Gouvernement et le requérant ont présenté des déclarations formelles d’acceptation d’un règlement amiable de l’affaire.
7.
Le 9 mai 1990, le requérant saisit le conseil de prud’hommes de Marseille d’une action visant à obtenir le paiement d’heures supplémentaires par son employeur, la société T. La tentative de conciliation étant restée infructueuse, il présenta, le 20 septembre 1990, de nouvelles demandes devant cette juridiction, visant à imputer à son employeur la responsabilité de la rupture du contrat de travail intervenue à son initiative en juillet 1990, faute pour lui d’avoir respecté ses obligations en matière de paiement des heures supplémentaires.
8.
Les deux requêtes furent renvoyées devant le bureau de jugement par ordonnances du 10 décembre 1990 et du 8 janvier 1991.
9.
Parallèlement, la société T. fit l’objet d’une procédure de redressement judiciaire ouverte par jugement du tribunal de commerce de Marseille le 28 janvier 1991. Le 29 juin 1992, le plan de continuation qu’elle avait proposé fut adopté.
10.
Par jugement du 15 octobre 1992, le conseil de prud’hommes prononça la jonction des deux procédures introduites par le requérant. Il estima que la rupture du contrat de travail était imputable au requérant mais que celle-ci devait néanmoins s’analyser en un licenciement, ayant en l’espèce une cause réelle et sérieuse. En revanche, en ce qui concernait la question des heures supplémentaires, le conseil ordonna une mesure d’expertise, notamment en vue de vérifier le nombre d’heures effectuées, tout en allouant au requérant une provision de 10 000 francs.
11.
Le 20 novembre 1992, l’employeur fit appel de ce jugement en faisant valoir que le requérant avait en réalité démissionné et qu’il ne saurait donc être question de lui verser les diverses sommes réclamées au titre du licenciement.
12.
Après un premier renvoi de l’affaire, initialement audiencée au 2
février
1994, nécessaire à la convocation de l’ASSEDIC des Bouches du Rhône, intervenant volontaire à la procédure, l’audience eut lieu le 13
avril
1994.
13.
Par arrêt du 29 juin 1994, la cour d’appel d’Aix-en-Provence donna gain de cause à l’employeur en considérant que le requérant avait démissionné mais confirma le jugement du conseil de prud’hommes quant au bien-fondé des demandes du requérant relatives au paiement d’heures supplémentaires et à la mesure d’expertise ordonnée pour en fixer le montant.
14.
Le 31 octobre 1994, le requérant forma un pourvoi en cassation limité aux dispositions de l’arrêt portant sur la rupture du contrat de travail.
15.
La cour d’appel d’Aix-en-Provence demeura donc saisie du litige relatif au paiement des heures supplémentaires, et l’expert nommé sur cette question déposa son rapport le 30 janvier 1996.
16.
Une première audience fut fixée au 18 juin 1996. Cependant, la société T. fit l’objet, le 12 juin 1996, d’une nouvelle procédure de redressement judiciaire, de sorte que l’affaire dut être renvoyée à plusieurs reprises, afin de mettre en cause les organes de la procédure collective.
17.
Le 20 novembre 1996, un conseiller rapporteur fut désigné dans la procédure devant la Cour de cassation.
18.
Le 12 février 1997, le tribunal de commerce de Marseille prononça la liquidation de la société T.
19.
Par arrêt du 20 mai 1997, la cour d’appel d’Aix-en-Provence, se prononçant au fond sur la question des heures supplémentaires, alloua au requérant une somme totale de 260
423,41 francs.
20.
Sur le pourvoi du requérant concernant la question de savoir s’il s’agissait d’un licenciement ou d’une démission, la Cour de cassation, par arrêt du 29 mai 1997, cassa et annula l’arrêt du 29
juin
1994 et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Montpellier.
21.
Par arrêt du 8 juin 1998, la cour d’appel de Montpellier, statuant sur renvoi après cassation, jugea que le requérant avait fait l’objet d’un licenciement sans cause réelle ni sérieuse et lui alloua diverses sommes pour un montant total de 138
577 francs.
22.
La Cour a reçu la déclaration suivante de la part du Gouvernement
:
«
Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n°
44791/98, introduite par M. Guy Marcel, le gouvernement français offre de verser à celui-ci la somme globale de 35
000
FF (trente cinq mille francs) [soit 5
335,72 euros] dès la notification de l’arrêt de la Cour rendu conformément à l’article
39 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.
La présente déclaration n’implique de la part du Gouvernement français aucune reconnaissance d’une violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme en l’espèce.
En outre, le Gouvernement s’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article
43 §
1 de la Convention.
»
23.
La Cour a reçu la déclaration suivante, signée par le requérant :
«
Je note que le gouvernement français est prêt à verser à Monsieur Guy Marcel la somme de 5
335,72 euros (cinq mille trois cent trente-cinq euros et soixante-douze centimes) (soit 35
000
FF) en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête n° 44791/98 pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme.
J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la France à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée.
La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus.
En outre, je m’engage à ne pas demander, après le prononcé de l’arrêt, le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre conformément à l’article
43 §
1 de la Convention.
»
24.
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article
39 de la Convention). Elle est assurée que ledit règlement s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles
37
§
1
in
fine
de la Convention et 62
§
3 du règlement).
25.
Partant, il convient de rayer l’affaire du rôle.
1.
Décide
de rayer l’affaire du rôle
;
2.
Prend acte
de l’engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 avril 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président