SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CIAMPAGIA c. ITALIA (Recuperarea nr. 56102/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINIF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Ciampaglia c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpää Pastor Ridruejo Ferrari Bravo, Fischbach Casadevall, Pavlovschi judecători și al dlui O La 12 martie 1998, Armando Ciampaglia a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( A. Buzzi, avocat la Roma. Guvernul italian ( La 21 decembrie 1993, reclamantul a atribuit societății naționale a căilor ferate în fața judecătorului de instanță de la Roma, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține recunoașterea dreptului său la o calificare superioară. Amânarea cauzei a început la 16 octombrie 1996, data la care a avut loc audierea martorilor, iar judecătorul a amânat cazul la 3 iunie 1997 pentru a continua această audiere. În ziua următoare, ședința a fost exmatriculată din cauza mutației judecătorului. Printr-o ordonanță în afara audierii din 8 septembrie 1997, judecătorul nou numit a stabilit ședința următoare la 28 octombrie 1998. La acea dată, a avut loc audierea martorilor și judecătorul a amânat cazul la 27 mai 1999. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și cazul a fost pus în deliberare. Printr-o hotărâre pronunțată la o dată nespecificată, al cărei text a fost depus la grefa din 10 iunie 1999, instanța de judecată a acceptat parțial cererea reclamantului. La 2 august 1999, reclamantul a interjet apelat la Tribunalul de la Roma. A la tribunalul din 21 noiembrie 2001, tribunalul a decis să se alăture cauzei la cererea societății naționale a căilor ferate. iulie 1999, a cărei primă audiere a fost stabilită la 30 iulie 2002. Conform informațiilor furnizate de avocatul reclamantei la 5 decembrie 2001, moștenitorul are dreptul să se constituie în procedura națională în landul din 30 iulie 2002. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. În acest sens, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia. [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. La 29 octombrie 2001, reclamanta a indicat că nu a primit decizia privind admisibilitatea și a solicitat un nou termen pentru a prezenta observațiile privind satisfacția echitabilă. La 6 noiembrie 2001, Curtea a primit o scrisoare din 18 octombrie 2001 în care recurenta sublinia că prezenta cerere a fost declarată admisibilă și a solicitat Curții să se pronunțe. La această scrisoare s-a anexat decizia privind admisibilitatea referitoare la prezenta cerere. 17. Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2001, recurenta a solicitat 40 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral suferit și 6 069 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 18. Curtea respinge aceste cereri deoarece prezentate cu mult peste termenul prevăzut la art. 60 din Regulamentul de procedură. PE CES, CURTEA, ÎN L cererile de satisfacție echitabilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE CIAMPAGLIA c. ITALIE
(Requête n° 56102/00)
ARRÊT
12 février 2002
12/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ciampaglia c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Ferrari
Bravo,
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et de M. M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M.
Armando Ciampaglia («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 29 mars 2000 sous le numéro de dossier 56102/00. Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito. Le requérant est décédé le 30 avril 2000. M
me
Antonia Panetta, son héritière, a continué la procédure devant la Cour.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 10 avril 2001.
3.
Le 21 décembre 1993, le requérant assigna la société nationale des chemins de fer devant le juge d'instance de Rome, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir la reconnaissance de son droit à une qualification supérieure.
4.
La mise en état de l'affaire commença le 16 octobre 1996, date à laquelle eut lieu l'audition de témoins et le juge ajourna l'affaire au 3 juin 1997 pour continuer ladite audition. Le jour venu, l'audience fut renvoyée en raison de la mutation du juge.
5.
Par une ordonnance hors audience du 8 septembre 1997, le juge nouvellement nommé fixa l'audience suivante au 28 octobre 1998. A cette date, eut lieu l'audition des témoins et le juge ajourna l'affaire au 27
mai
1999.Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et l'affaire fut mise en délibéré.
6.
Par un jugement rendu à une date non précisée, dont le texte fut déposé au greffe le 10 juin 1999, le juge d'instance fit en partie droit à la demande du requérant.
7.
Le 2 août 1999, le requérant interjeta appel devant le tribunal de Rome. A l’audience du 21 novembre 2001, le tribunal décida de joindre l’affaire à l’appel interjeté par la société nationale des chemins de fer le
27
juillet 1999, dont la première audience fut fixée au 30 juillet 2002.
8.
Selon les informations fournies par l’avocat de la partie requérante le
5 décembre 2001, l’héritière a l’intention de se constituer dans la procédure nationale à l’audience du 30 juillet 2002.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9.
Le requérant allèguet que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
10.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
11.
La période à considérer a débuté le 21 décembre 1993 et s’est terminée pour les besoins de l’examen de la présente requête le 30 avril 2000, date du décès du requérant.
12.
Elle a donc duré plus de six ans et quatre mois pour deux instances.
13.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
14.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
15.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
Dommage, frais et dépens
16.
Le 29 octobre 2001, la partie requérante a indiqué qu’elle n’avait pas reçu la décision sur la recevabilité et a demandé un nouveau délai pour présenter les observations sur la satisfaction équitable. Le 6 novembre 2001, la Cour a reçu une lettre du 18 octobre 2001 dans laquelle la partie requérante soulignait que la présente requête avait été déclarée recevable et demandait à la Cour de se prononcer. A cette lettre était annexée la décision sur la recevabilité relative à la présente requête.
17.
Par lettre du 8 novembre 2001, la partie requérante réclame 40
000
000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral subi et 6
069
000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
18.
La Cour rejette ces demandes parce que présentées bien au-delà du terme prévu par l’article 60 du règlement de la Cour.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Michael
O’Boyle
Sir Nicolas
Bratza
Greffier
Président