Spinelli împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și prin care o resortisantă italiană, dna Irene Spinelli („reclamanta"), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 7 februarie 1998 în temeiul vechiului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"). Cererea a fost înregistrată la 29 martie 2000 sub numărul de dosar 56105/00. Reclamanta este reprezentată de avocatul C. Bresadola, din Copparo (Ferrara). Guvernul italian („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de coagentul său, dl V. Esposito.

Curtea a declarat cererea admisibilă la 10 aprilie 2001. ÎN FAPT

La 16 aprilie 1987, dl S., tatăl reclamantei, l-a chemat în judecată pe dl M. în fața tribunalului din Reggio di Calabria pentru a obține restituirea unui imobil și repararea daunelor suferite.

Cercetarea cauzei a început la 14 mai 1987. La sfârșitul a două ședințe, judecătorul de cercetare, printr-o ordonanță din 16 septembrie 1987, a trimis părțile în fața tribunalului pentru decizia referitoare la admiterea probelor. Printr-o ordonanță din 16 octombrie 1987, tribunalul a admis audierea martorilor și a amânat cauza la 3 decembrie 1987. Din cele douăzeci și șapte de ședințe prevăzute între 16 decembrie 1987 și 21 ianuarie 1998, șase au fost amânate la cererea părților pentru a permite audierea martorilor, trei au privit audierea menționată, zece ședințe au fost amânate din oficiu, patru au fost amânate la cererea părților, două la cererea reclamantului și una la cererea părții pârâte, una a fost amânată deoarece unul dintre martori era absent.

Între timp, dl S. decedând, la 7 iulie 1997 reclamanta a reluat procedura. La 29 septembrie 1997, partea pârâtă reluase de asemenea procedura, iar judecătorul a amânat cauza la 29 aprilie 1998. La 11 noiembrie 1998, ca urmare a atribuirii cauzei colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea cauzelor cele mai vechi (sezione stralcio), președintele numise un nou judecător de cercetare. La 25 noiembrie 1998 a continuat audierea martorilor, iar judecătorul a fixat ședința următoare la 10 martie 1999. În ziua respectivă, părțile au cerut o amânare în vederea unei reglementări amiabile a cauzei. Ședința prevăzută la 5 mai 1999 a fost amânată din oficiu din cauza mutării judecătorului, mai întâi la 9 februarie 2000 și apoi la 22 noiembrie 2000. Această ședință a fost amânată din oficiu la 2 februarie 2001 și apoi la 22 iunie 2001 și la 13 iulie 2001 pentru audierea martorilor. În ziua respectivă, judecătorul a fixat ședința la 28 septembrie 2001. Această ședință nu s-a ținut și a fost amânată la 5 octombrie 2001. În ziua respectivă, ședința a fost amânată din oficiu la 11 ianuarie 2002. ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze.

Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 aprilie 1987, iar procedura era încă pendinte la 11 ianuarie 2002.

La această dată, durase mai mult de paisprezece ani și opt luni pentru o instanță.

Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italiei [MC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției rezultate dintr-o acumulare de încălcări ale cerinței „termenului rezonabil". În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării articolului 6 § 1.

După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că durata procedurii litigioase nu răspunde cerinței „termenului rezonabil" și că există încă o manifestare a practicii menționate mai sus. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.

Reclamanta solicită 495 000 000 lire italiene (ITL) cu titlu de prejudiciu material și 200 000 000 ITL cu titlu de prejudiciu moral pe care le-ar fi suferit.

Curtea nu desprinde o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material alegat și respinge această cerere. În schimb, consideră că este cazul să acorde reclamantei 20 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta solicită de asemenea 17 296 000 ITL pentru cheltuielile de judecată suportate în fața Curții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea acestora și caracterul rezonabil al cuantumului lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea Bottazzi citată mai sus, § 30). În speță și ținând cont de elementele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată ale procedurii în fața Curții și o acordă reclamantei. C. Dobânzi moratorii

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabile în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 20 000 EUR (douăzeci de mii de euro) pentru prejudiciu moral și 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli de judecată; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3% pe an de la expirarea acestui termen și până la plată; 3. Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 12 februarie 2002, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Sir Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M me Irene Spinelli (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 février 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 29 mars 2000 sous le numéro de dossier 56105/00. La requérante est représentée par M e C. Bresadola, avocat à Copparo (Ferrara). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

La Cour a déclaré la requête recevable le 10 avril 2001. EN FAIT

Le 16 avril 1987, M. S., père de la requérante, assigna M. M. devant le tribunal de Reggio de Calabre afin d’obtenir la restitution d’un immeuble et la réparation des dommages subis.

La mise en état de l’affaire commença le 14 mai 1987. A l'issue de deux audiences, le juge de la mise en état, par une ordonnance du 16 septembre 1987, renvoya les parties devant le tribunal pour la décision relative à l’admission des preuves. Par une ordonnance du 16 octobre 1987, le tribunal admit l’audition de témoins et ajourna l’affaire au 3 décembre 1987. Des vingt-sept audiences prévues entre le 16 décembre 1987 et le 21 janvier 1998, six furent renvoyées à la demande des parties pour permettre l’audition des témoins, trois concernèrent ladite audition, dix audiences furent reportées d’office, quatre furent renvoyées à la demande des parties, deux à la demande du demandeur et une à la demande de la partie défenderesse, une fut reportée car l'un des témoins était absent.

Entre-temps, M. S. étant décédé, le 7 juillet 1997 la requérante avait repris la procédure. Le 29 septembre 1997, la parte défenderesse avait également repris la procédure et le juge avait ajourné l’affaire au 29 avril 1998. Le 11 novembre 1998, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), le président avait nommé un nouveau juge de la mise en état. Le 25 novembre 1998 continua l’audition des témoins, et le juge fixa l’audience suivante au 10 mars 1999. Ce jour-là, les parties demandèrent un renvoi en vue d’un règlement à l'amiable de l’affaire. L’audience prévue au 5 mai 1999 fut reportée d’office en raison de la mutation du juge, d'abord, au 9 février 2000 et, par la suite, au 22 novembre 2000. Cette audience fut reportée d’office au 2 février 2001 et par la suite au 22 juin 2001 et au 13 juillet 2001 pour l’audition des témoins. Le jour venu, le juge fixa l’audience au 28 septembre 2001. Cette audience se ne tint pas et fut renvoyée au 5 octobre 2001. Le jour venu, l’audience fut ajournée d’office au 11 janvier 2002. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La période à considérer a débuté le 16 avril 1987 et la procédure était encore pendante au 11 janvier 2002.

Elle avait à cette date duré plus de quatorze ans et huit mois pour une instance.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.

La requérante réclame 495 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 200 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 20 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 17 296 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 EUR (vingt mille euros) pour dommage moral et 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Sir Nicolas Bratza Greffier Président