AFFAIRE R.L. c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA R.L. c. ITALIA (Recuperarea nr. 52971/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cazul R.L. c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președintele Pellonpää Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și al dlui O La 15 ianuarie 1998, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (precum Convenția privind drepturile omului). Cererea a fost înregistrată la 26 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52971/99. Recurenta este reprezentată de M. Scrudato, avocat în San Giovanni Gemini (Agrigente). Guvernul italian ( guvernul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. reclamanta a decedat la 9 aprilie 2000. Dl Carmela Catarella și domnul Salvatore Catarella, moștenitorii săi, au continuat procedura în fața Curții. Curtea a declarat cererea admisibilă la 22 martie 2001. La 17 aprilie 1987, recurenta și domnul L. au formulat o acțiune în legătură cu grefa judecătorului de judecată din Cammarata împotriva domnului L. și a domnului R., în vederea obținerii unei delegări de detenție pe teritoriul acestora din urmă. La data de 28 aprilie 1987, când judecătorul a stabilit data raidului la fața locului la 22 mai 1987, reclamanta i-a cerut judecătorului să numească un expert și, printr-o ordonanță din 27 mai 1987, judecătorul a numit un expert care a depus jurământul la 9 iunie 1987. iulie 1987, judecătorul a cerut grefei să solicite depunerea raportului de expertiză și a amânat cazul la 8 august 1987. La acea dată, pârâtii au solicitat o trimitere și judecătorul a anulat cazul la 10 august 1987. 1987. După o trimitere din oficiu, la 13 august 1987, judecătorul de instanță emite o ordonanță privind constituirea provizorie a unei servitute de trecere și stabilește un termen de 90 de zile pentru a relua procedura în fața instanței, în ceea ce privește fondul cauzei. La 25 septembrie 1987, inculpații au reînceput procedura în fața instanței judecătorești agregătoare pentru a obține revocarea ordonanței judecătorului de judecată, precum și suspendarea executării acesteia. noiembrie 1987, data la care judecătorul de punere în funcțiune a solicitat grefei să depună la dosar actele examinate de judecătorul de judecată și a amânat cazul la 27 mai 1988. 1987, inculpații au depus o acțiune în fața instanței judecătorești din statul membru în cauză pentru a obține revocarea ordonanței judecătorului de judecată sau suspendarea executării acesteia. În urma ședinței din 15 ianuarie 1988, printr-o ordonanță din 19 ianuarie 1988, judecătorul a respins această cerere. Mai 1988, reclamanta a solicitat audierea martorilor și judecătorul s-a reținut. Prin ordonanța din 22 septembrie 1988, judecătorul a respins cererea menționată anterior și a amânat cazul la 3 februarie 1989. Această audiere a fost amânată din oficiu la 24 februarie 1989. noiembrie 1989 din cauza mutației judecătorului. În acea zi, ședința a fost retrimisă din cauza absenței părților care nu fuseseră informate cu privire la mutația judecătorului. După o trimitere din oficiu, la 22 iunie 1990 reclamanta a solicitat o expertiză. printr-o ordonanță din 28 iunie 1990 al cărei text a fost depus la grefa 2 În iulie 1990, judecătorul a numit un expert și a stabilit jurământul acestuia din 18 ianuarie 1991. După o trimitere din oficiu, la 7 iunie 1991 judecătorul a anulat cazul deoarece expertul nu fusese informat cu privire la data ședinței. 1997 a fost amânată deoarece expertul nu s-a prezentat, unul a fost consacrat depunerii jurământului acestuia din urmă și doi la depunerea documentelor, șapte audieri au fost amânate pentru că expertul nu depunese la grevă raportul de expertiză, unul a fost amânat din oficiu, unul a fost amânat pentru că avocații grevă și unul a fost amânat pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. La 24 aprilie 1998, inculpații și-au prezentat concluziile. Cu toate acestea, inculpații au solicitat o trimitere pentru a depune documente la dosar, iar judecătorul și-a rezervat. printr-o ordonanță din 8 mai 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 13 mai 1998, judecătorul a respins cererea menționată anterior și a fixat ședința pledoariilor la 24 februarie 2000. Între timp, legea privind persoanele care se află în situația de a fi acuzate. Întrucât a intrat în vigoare, cauza a fost amânată până la 18 aprilie 2000 pentru o nouă ședință de prezentare a concluziilor. La cererea părților, această audiere a fost înaintată la 6 martie 2000. Conform informațiilor furnizate de moștenitori la 5 noiembrie 2001, aceștia nu vor avea dreptul de a se constitui în cadrul procedurii naționale. ÎN CURSUL VIOLAȚIEI ALOCATE DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 17 aprilie 1987 și s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă decât imediat consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Victime, cheltuieli și cheltuieli de judecată 16. Moștenitorii recurentei solicită în general 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit și pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții 17. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui moștenitor al reclamantei 7 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și, prin urmare, acordă fiecărui moștenitor 750 EUR. Interese moratoriu 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L că statul pârât trebuie să plătească fiecărui moștenitor al recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 7 000 EUR (șapte mii EUR) pentru daune morale și 750 EUR (șapte sute cincizeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE R.L. c. ITALIE

(Requête n° 52971/99)

ARRÊT

STRASBOURG

12 février 2002

DÉFINITIF

12/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire R.L. c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Ferrari Bravo

,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et de M. O’

Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

R.L. («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 15 janvier 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 26 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52971/99. La requérante est représentée par M

e

L.

Lo

Scrudato, avocat à San Giovanni Gemini (Agrigente). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito. La requérante est décédée le 9 avril 2000. M

me

Carmela Catarella et M. Salvatore Catarella, ses héritiers, ont continué la procédure devant la Cour.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.

EN FAIT

3.

Le 17 avril 1987, la requérante et M

me

M. L. déposèrent un recours en référé au greffe du juge d'instance de Cammarata à l'encontre de M. L. et M

me

R., visant à obtenir la constitution d’une servitude de passage dans le terrain de ces derniers.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 28 avril 1987, date à laquelle le juge fixa la date de la descente sur les lieux au 22 mai 1987. Le jour venu, la requérante demanda au juge de nommer un expert. Par une ordonnance du 27 mai 1987, le juge nomma un expert qui prêta serment le 9 juin 1987. Le 14

juillet 1987, le juge demanda au greffe de solliciter le dépôt du rapport d'expertise et ajourna l'affaire au 8

août 1987. A cette date, les défendeurs demandèrent un renvoi et le juge ajourna l'affaire au 10

août

5.

Le 25 septembre 1987, les défendeurs reprirent la procédure devant le tribunal d’Agrigente afin d'obtenir la révocation de l'ordonnance du juge d'instance ainsi que la suspension de son exécution. La mise en état de l'affaire commença le 6

novembre 1987, date à laquelle le juge de la mise en état demanda au greffe de verser au dossier les actes examinés par le juge d'instance et ajourna l'affaire au 27 mai 1988. Entre-temps, le 4

décembre

1987, les défendeurs avaient déposé un recours en référé devant le tribunal d’Agrigente afin d'obtenir la révocation de l'ordonnance du juge d'instance ou la suspension de son exécution. Suite à l'audience du 15

janvier 1988, par une ordonnance du 19 janvier 1988 le juge rejeta ladite demande. Le 27

mai 1988, la requérante demanda l'audition de témoins et le juge se réserva. Par une ordonnance du 22

septembre 1988, le juge rejeta ladite demande et ajourna l'affaire au 3 février 1989. Cette audience fut reportée d'office au 24

novembre 1989 en raison de la mutation du juge. Ce jour-là, l'audience fut renvoyée en raison de l'absence des parties qui n’avaient pas été informées de la mutation du juge. Après un renvoi d'office, le 22

juin

1990 la requérante demanda une expertise. Par une ordonnance du 28 juin 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 2

juillet 1990, le juge nomma un expert et fixa le serment de ce dernier au 18

janvier 1991. Après un renvoi d'office, le 7 juin 1991 le juge ajourna l'affaire car l'expert n'avait pas été informé de la date de l'audience.

6.

Des quatorze audiences fixées entre le 8 novembre 1991 et le 20

juin

1997, une fut reportée car l'expert ne s'était pas présenté, une fut consacrée à la prestation de serment de ce dernier et deux au dépôt de documents, sept audiences furent reportées car l'expert n'avait pas déposé au greffe le rapport d'expertise, une fut reportée d'office, une fut ajournée car les avocats faisaient grève et une fut reportée pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le 24 avril 1998, les défendeurs présentèrent leurs conclusions.

7.

Néanmoins les défendeurs demandèrent un renvoi pour verser des documents au dossier et le juge se réserva. Par une ordonnance du 8

mai

1998, dont le texte fut déposé au greffe le 13 mai 1998, le juge rejeta ladite demande et fixa l'audience de plaidoiries au 24

février 2000. Entre-temps, la loi concernant les «

sezioni stralcio

» étant entrée en vigueur, l’affaire fut reportée au 18 avril 2000 pour une nouvelle audience de présentation des conclusions. A la demande des parties, cette audience fut avancée au 6

mars 2000. L’audience du 7 avril 2000 fut consacrée au dépôt des documents et le juge ajourna l’affaire au 6 mai 2002 pour la présentation des conclusions.

8.

Selon les informations fournies par les héritiers le 5 novembre 2001, ils n’ont pas l’intention de se constituer dans la procédure nationale.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 17 avril 1987 et s’est terminée pour les besoins de l’examen de la présente requête le 9 avril 2000, date du décès de la requérante.

12.

Elle a donc duré plus de douze ans et onze mois pour deux instances.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage, frais et dépens

16.

Les héritiers de la requérante réclament globalement 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’ils auraient subi et pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

17.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à chaque héritiers de la requérante 7 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et donc accorde à chaque héritier 750 EUR.

B.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chaque héritier de la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral et 750 EUR (sept cent cinquante euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Sir Nicolas

Bratza

Greffier

Président