AFFAIRE GENOVESI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA GENOVESI c. ITALIA (Recuperarea nr. 56099/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINIF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Genovezi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolae Bratza președinte dnii Pellonpää Pastor Ridruejo Ferrari Bravo, Fischbach Casadevall, Pavlovschi judecători și al dlui O La 9 martie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului. Cererea a fost înregistrată la 29 martie 2000 sub numărul de dosar 56099/00. Recurenta este reprezentată de M. F. Autieri, avocat în Latina. Guvernul italian (adică guvernul este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 10 aprilie 2001. ÎN FAȚĂ la 22 decembrie 1978, domnii A.G. și G. și domnul G. au numit reclamanta și alte patru persoane în fața Tribunalului din Frosinone pentru a obține împărțirea unei moșteniri. Punerea în funcțiune a început pe 24 ianuarie 1979. Din cele 18 ședințe stabilite între 16 februarie 1979 și 12 noiembrie 1984, două au fost dedicate numirii și juriului unui expert, opt au fost amânate pentru că expertul nu depunese la grefă raportul de expertiză, una pentru a permite părților să examineze raportul menționat anterior, cinci au vizat un supliment de expertiză și două au fost amânate din oficiu. La 12 aprilie 1985, judecătorul a amânat cazul pentru a permite părților să ajungă la o soluționare amiabilă a cazului. noiembrie 1985 și 5 februarie 1988, una a fost trimisă la cererea părților, două au fost amânate din oficiu, una a fost amânată deoarece grefa nu a informat părțile de la data audierii, două au fost dedicate unui raport de expertiză și două depunerii documentelor la grefă și unei cereri de audiere a martorilor. Printr-o ordonanță din 10 mai 1988, judecătorul a respins cererea menționată și a amânat cazul pentru a permite părților să-și prezinte concluziile, ceea ce au făcut la 2 decembrie 1988. Ședința pledoariilor a fost stabilită la 24 octombrie 1990. printr-o ordonanță din 15 martie 1991, al cărei text a fost depus la grefă la 21 octombrie 1991. Mai 1991, judecătorul a redeschis punerea în funcțiune, a ordonat o completare a expertizei și a amânat cazul la 4 octombrie 1991. La acea dată, judecătorul a numit un al doilea expert, deoarece primul renunțase la mandatul său și a amânat cazul pentru jurământul expertului respectiv. Din cele șapte audieri stabilite între 24 ianuarie 1992 și 4 iunie 1993, una a fost amânată din oficiu, trei au fost dedicate jurământului expertului, o audiere a vizat o tentativă de soluționare pe cale amiabilă a cazului, una a fost exmatriculată deoarece expertul nu a depus încă raportul de expertiză și ultima a fost consacrată pentru a permite părților să-și prezinte concluziile; ceea ce au făcut la 26 iunie 1993. noiembrie 1993. Ședința pledoariilor a fost stabilită la 15 decembrie 1995 și trimisă din oficiu la 7 februarie 1997. martie 1997, instanța a adoptat proiectul de împărțire propus de expert, a redeschis punerea în aplicare a problemei cheltuielilor procedurii și a ordonat prezentarea expertului la 21 aprilie 1997. După o trimitere, din cauza absenței expertului, acesta din urmă a depus jurământul la iulie 1997, iar judecătorul a amânat cazul la 12 martie 1998. În ziua următoare, ședința a fost trimisă din oficiu la 22 iunie. 1998, data la care părțile au solicitat judecătorului să numească un al doilea expert, deoarece primul nu și-a depus încă expertiza, iar judecătorul și-a rezervat să decidă. La martie 1999, judecătorul a solicitat grefei să solicite depunerea expertizei și a amânat cazul la 14 iunie 1999. La acea dată, ședința a fost trimisă din oficiu la 13 decembrie 1999. În ziua următoare, judecătorul a invitat din nou grefa să solicite depunerea menționată și a trimis ședința la 24 ianuarie 2000. La această dată, părțile au solicitat o trimitere pentru a putea examina expertiza care, între timp, fusese depusă la grefă și judecătorul a trimis ședința la 3 Aprilie 2000. La 11 decembrie 2000, ședința de prezentare a concluziilor a fost stabilită la 22 ianuarie 2001. În ziua următoare, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit încuviințarea pledoariilor la 26 noiembrie 2001. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE, reclamanta a afirmat că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil. În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 22 decembrie 1978, iar procedura era încă în curs de desfășurare la 26 noiembrie 2001 10. La această dată a durat mai mult de douăzeci și doi de ani și 11 luni pentru o instanță. 11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 14. Recurenta solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 50 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde recurentei aproximativ suma solicitată, și anume 25 823 În plus, reclamanta solicită 11 500 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. DE CES, CURȚA, ÎN LUANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 25 823 EUR (cincizeci și cinci de mii opt sute douăzeci și trei de euro) pentru daune morale; că această sumă va crește cu o dobândă simplă cu 3 % l an începând cu Expiră acest termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE GENOVESI c. ITALIE

(Requête n° 56099/00)

ARRÊT

STRASBOURG

12 février 2002

DÉFINITIF

12/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Genovesi c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Ferrari

Bravo,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante italienne, M

me

Maria

Genovesi («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 9 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 29 mars 2000 sous le numéro de dossier 56099/00. La requérante est représentée par M

e

F. Autieri, avocat à Latina. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 10 avril 2001.

EN FAIT

3.

Le 22 décembre 1978, MM. A.G. et G.G. et M

me

G. assignèrent la requérante et quatre autres personnes devant le tribunal de Frosinone afin d'obtenir le partage d'un héritage.

4.

La mise en état commença le 24 janvier 1979. Des dix-huit audiences fixées entre le 16 février 1979 et le 12 novembre 1984, deux furent consacrées à la nomination et au serment d’un expert, huit furent reportées car l'expert n'avait pas déposé au greffe le rapport d'expertise, une le fut pour permettre aux parties d'examiner ledit rapport, cinq concernèrent un complément d'expertise et deux furent reportées d'office. Le 12 avril 1985, le juge ajourna l'affaire pour permettre aux parties de parvenir à un règlement à l'amiable de l'affaire. Des huit audiences fixées entre le

22

novembre 1985 et le 5 février 1988, une fut renvoyée à la demande des parties, deux furent reportées d'office, une le fut car le greffe n'avait pas informé les parties de la date de l'audience, deux furent consacrées à un rapport d'expertise et deux au dépôt de documents au greffe et à une demande d'audition de témoins. Par une ordonnance du 10 mai 1988, le juge rejeta ladite demande et ajourna l'affaire pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions, ce qu'elles firent le 2

décembre 1988. L'audience de plaidoiries fut fixée au 24 octobre 1990.

5.

Par une ordonnance du 15 mars 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 21

mai 1991, le juge rouvrit la mise en état, ordonna un complément de l'expertise et ajourna l'affaire au 4 octobre 1991. A cette date, le juge nomma un deuxième expert, car le premier avait renoncé à son mandat, et ajourna l'affaire pour le serment dudit expert. Des sept audiences fixées entre le 24 janvier 1992 et le 4 juin 1993, une fut reportée d'office, trois furent consacrées au serment de l'expert, une audience concerna une tentative de règlement à l'amiable de l'affaire, une fut renvoyée car l'expert n'avait pas encore déposé au greffe le rapport d'expertise et la dernière le fut pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions ; ce qu'elles firent le 26

novembre 1993. L'audience de plaidoiries fut fixée au 15

décembre

1995 et renvoyée d'office au 7 février 1997.

6.

Par un jugement non définitif du 7 février 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 22

mars 1997, le tribunal adopta le projet de partage proposé par l'expert, rouvrit la mise en état quant à la question des frais de la procédure et ordonna la comparution de l'expert au 21 avril 1997. Après un renvoi, en raison de l'absence de l'expert, ce dernier prêta serment le

7

juillet 1997, et le juge ajourna l'affaire au 12

mars 1998. Le jour venu, l'audience fut renvoyée d'office au 22

juin

1998, date à laquelle les parties demandèrent au juge de nommer un deuxième expert car le premier n'avait pas encore déposé son expertise et le juge se réserva de décider. Le

12

mars

1999, le juge demanda au greffe de solliciter le dépôt de l'expertise et ajourna l'affaire au 14

juin

décembre 1999. Le jour venu, le juge invita de nouveau le greffe à solliciter ledit dépôt et renvoya l'audience au 24 janvier 2000. A cette date, les parties demandèrent un renvoi pour pouvoir examiner l'expertise qui, entre-temps, avait été déposée au greffe et le juge renvoya l'audience au 3

avril 2000. Le 11 décembre 2000 l'audience de présentation des conclusions fut fixée au 22 janvier 2001. Le jour venu, le juge de la mise en état fixa l’audience de plaidoiries au 26 novembre 2001.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 22 décembre 1978 et la procédure était encore pendante au 26 novembre 2001.

10.

Elle avait à cette date duré plus de vingt-deux ans et onze mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

La requérante réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 50 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’elle aurait subi.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante environ la somme demandée, à savoir 25

823

euros (EUR), au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

La requérante demande également 11 500 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 25

823

EUR (vingt-cinq mille huit cent vingt-trois euros) pour dommage moral ;

b)

que ce montant sera à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Sir Nicolas

Bratza

Greffier

Président