AFFAIRE RAPISARDA c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA RAPISARDA c. ITALIA (solicitarea nr. 52913/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINITIVF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Rapisarda c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Nicolas Bratza președinte domnii Pellonpä Pastor Ridruejo Ferrari Bravo Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători și ale domnului O reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 19 martie 1994 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 25 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52913/99. Reclamantul este reprezentat de dl Furnari, avocat din Catania. Curtea a declarat că cererea este admisibilă la 22 martie 2001. La 23 octombrie 1992, reclamantul a numit unitatea sanitară locală din Paterni (Catane) în fața Tribunalului din Catania la data de 30 noiembrie 1992 pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a neglijenței în timpul îngrijirii care a dus la invaliditatea sa. Reclamantul nu a depus o cerere de înscriere a cauzei în funcție de rolul instanței, ci a solicitat data de 10 La 26 februarie 1993, biroul de asistență judiciară al tribunalului din Catania a acceptat cererea sa. La 19 mai 1993, reclamantul a reînceput procedura în fața aceleiași instanțe. 1994 și 9 februarie 1998, unul a fost dat afară din funcție, cinci au vizat o expertiză și două audieri ale reclamantului și ale martorilor. Judecătorul a fost transferat, la sonda din 20 aprilie 1998 a fost dat afară din oficiu la 21 octombrie 1998. Legea privind sezioni stralcio. Întrucât a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu soluționarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) și o ședință a fost stabilită la 9 martie 1999. Această ședință și cea din 7 iunie 1999 au fost consacrate audierii unui martor. decembrie 1999. În ziua următoare, cauza a fost pronunțată în mod deliberat. Prin hotărârea din 26 aprilie 2000, al cărei text a fost depus la grefa la 9 mai 2000, instanța a acceptat cererea reclamantului. ÎN CURS PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ Prin urmare, Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În general, reclamantul solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Costuri și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 8 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 10 000 000 ITL pentru cele suportate în fața Curții 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului.interese moratorii 17. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (mii cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE RAPISARDA c. ITALIE

(Requête n° 52913/99)

ARRÊT

STRASBOURG

12 février 2002

DÉFINITIF

12/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Rapisarda c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Ferrari Bravo

,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et de M. O’

Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carmelo Rapisarda («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 mars 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 25 novembre 1999 sous le numéro de dossier 52913/99. Le requérant est représenté par M

e

F.

Furnari, avocat à Catane. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M.

V.

Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 22 mars 2001.

EN FAIT

3.

Le 23 octobre 1992, le requérant assigna l’unité sanitaire locale de Paternò (Catane) à comparaître le 30 novembre 1992 devant le tribunal de Catane afin d’obtenir réparation des dommages subis suite à des négligences lors de soins ayant entraîné son invalidité. Le requérant ne procéda pas à l’inscription de l’affaire au rôle du tribunal mais demanda le 10

décembre 1992 à bénéficier de l’aide judiciaire. Le 26

février 1993, le bureau d’aide judiciaire du tribunal de Catane fit droit à sa demande. Le 19 mai 1993, le requérant reprit la procédure devant la même juridiction.

4.

La mise en état de l’affaire commença le 30 juin 1993 par la mise en cause d’une compagnie d’assurances. Des huit audiences fixées à des dates comprises entre le 12

janvier

1994 et le 9 février 1998, une fut renvoyée d’office, cinq concernèrent une expertise et deux l’audition du requérant et de témoins. Le juge de la mise en état ayant été muté, l’audience du 20

avril

1998 fut renvoyée d’office au 21 octobre 1998. La loi concernant les

sezioni stralcio

étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

) et une audience fut fixée au 9 mars 1999. Cette audience et celle du 7 juin 1999 furent consacrée à l’audition d’un témoin. Le 13

juillet 1999, l’audience de présentation des conclusions fut fixée au 14

décembre 1999. Le jour venu, l’affaire fut mise en délibéré.

5.

Par un jugement du 26 avril 2000, dont le texte fut déposé au greffe le 9 mai 2000, le tribunal fit droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

6.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

7.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

8.

La période à considérer a débuté le 23 octobre 1992 et s’est terminée le 9 mai 2000.

9.

Elle a donc duré plus de sept ans et six mois pour une instance.

10.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

11.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

12.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

13.

Le requérant réclame globalement 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

14.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

15.

Le requérant demande également 8 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 10 000 000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

16.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

17.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael O’

Boyle

Sir Nicolas B

ratza

Greffier

Président