AFFAIRE PELAGATTI c. ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA PELAGATTI c. ITALIA (solicitarea nr. 56098/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 Februarie 2002 DEFINIF 12/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Pelagetti c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (pe secțiune), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Nicolas Bratza președinte domnii Pellonpää Pastor Ridruejo Ferrari Bravo, Fischbach Casadevall, Pavlovschi judecători și domnul O La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Guglielmo Pelagetti, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 4 martie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Cererea a fost înregistrată la 29 martie 2000 sub numărul de dosar 56098/00. Reclamantul este reprezentat de domnul G. Tripputi, avocat la Roma. Guvernul italian (atlantic) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 10 aprilie 2001. La 27 februarie 1989, reclamantul a atribuit societățile de asigurări A. și C., precum și dnii A. și C. în fața Tribunalului de la Roma pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident rutier. Din cele cinci audieri care au avut loc între 29 ianuarie 1990 și 30 martie 1992, trei au fost dedicate unei expertize, una a fost amânată deoarece dosarul tribunalului era de negăsit, iar ultima a fost de negăsit pentru a permite părților să-și prezinte concluziile. La 23 noiembrie 1992, procedura a fost întreruptă deoarece una dintre societățile de asigurări fusese închisă. La 28 ianuarie 1993, reclamantul a reluat procedura și judecătorul a stabilit următoarea ședință la 15 iulie 1993. La acea dată, ședința a fost consacrată depunerii la grefa de documente, iar judecătorul a amânat cazul la 9 decembrie. 1993. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și judecătorul a fixat ședința de pledoarii la 14 februarie 1996. După două trimiteri din oficiu, această ședință a avut loc la 14 mai 1998. printr-o hotărâre din 19 mai 1998, al cărei text a fost depus la grefă la iunie 1998, tribunalul a acordat parțial dreptul la cererea reclamantului. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Hotărârea privind această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 27 februarie 1989 și s-a încheiat la 16 iunie 1998. 10. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de nouă ani și trei luni pentru o instanță. 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare convenției care rezultă dintr-o acumulare de nerespectări față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 4 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 2 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului aproximativ suma solicitată, și anume 1 033 În general, reclamantul solicită 4 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L.UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 1 033 EUR (o mie treizeci și trei de euro) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77§ 2 și 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE PELAGATTI c. ITALIE

(Requête n° 56098/00)

ARRÊT

STRASBOURG

12 février 2002

DÉFINITIF

12/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Pelagatti c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Ferrari

Bravo,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Guglielmo Pelagatti («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 29 mars 2000 sous le numéro de dossier 56098/00. Le requérant est représenté par M

e

G. Tripputi, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 10 avril 2001.

EN FAIT

3.

Le 27 février 1989, le requérant assigna les compagnies d'assurances A.

et C. ainsi que MM. A. et C. devant le tribunal de Rome afin d'obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la route.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 21 juin 1989. Des cinq audiences qui eurent lieu entre le 29 janvier 1990 et le 30 mars 1992, trois furent consacrées à une expertise, une fut reportée car le dossier du tribunal était introuvable et la dernière le fut pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions. Le 23 novembre 1992, la procédure fut interrompue car une des compagnies d'assurances avait été mise en liquidation.

5.

Le 28 janvier 1993, le requérant reprit la procédure et le juge fixa l'audience suivante au 15 juillet 1993. A cette date, l'audience fut consacrée au dépôt au greffe de documents et le juge ajourna l'affaire au 9

décembre

6.

Par un jugement du 19 mai 1998, dont le texte fut déposé au greffe le

16

juin 1998, le tribunal fit en partie droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 27 février 1989 et s’est terminée le

16 juin 1998.

10.

Elle a donc duré plus de neuf ans et trois mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

Le requérant réclame 4 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 2 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant environ la somme demandée, à savoir 1

033

euros (EUR), au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également 4 000 000 ITL, globalement, pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 1

033

EUR (mille trente-trois euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Sir Nicolas

Bratza

Greffier

Président