AFFAIRE ITAL UNION SERVIZI S.A.S. c. ITALIE (N° 1)

SECȚIUNEA ITAL UNION SERVIZI S.A.S.C. ITALIA (nr. 1) (solicitarea nr. 4396/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 februarie 2002 DEFINITIVF 04/0 DEFINITIVĂ Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Ital Union Servizi S.a.s.c. Italia (nr. 1), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpä Pastor Ridruejo Ferrari Bravo, Fischbach Casadevall, Pavlovschi judecători și dlui O La originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene, printre care și o societate italiană, Ital Union Servizi S.a.s. ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 10 aprilie 2001. La 4 februarie 1991, recurenta a desemnat un grup de societăți în fața Tribunalului din Bologna pentru a declara nulitatea unui contract de vânzare imobiliară, care ar fi fost încheiat în detrimentul reclamantei, creatoare a uneia dintre societățile din grup. octombrie 1991 s-au referit la cererea recurentei de a anexa această procedură la o altă pendinte între aceleași părți în fața aceleiași instanțe. Prin ordonanță din 5 noiembrie 1991, al cărei text a fost depus la grefă la 8 noiembrie 1991, judecătorul a respins cererea. Din cele nouă ședințe stabilite între 14 aprilie 1992 și 23 aprilie 1996, șapte au vizat depunerea documentelor la grefă și cererea recurentei de suspendare a prezentei proceduri în așteptarea la termen a celeilalte cauze referitoare la aceleași părți, una a fost amânată din oficiu și una a fost retrimisă pentru a permite părților să-și prezinte concluziile; ceea ce au făcut la 19 noiembrie 1996. Printr-o ordonanță din 27 noiembrie 1996, judecătorul a respins cererea de suspendare și a fixat ședința pledoariilor la 1 decembrie 1998. Între timp, legea privind sezioni stralcio a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cazul colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (seziune stralcio) ) Cele trei ședințe care au avut loc între 20 noiembrie 1998 și 26 aprilie 1999 au vizat depunerea documentelor la grefă și tentativa de soluționare amiabilă a cauzei. După o trimitere, audierea pledoariilor a fost stabilită la 23 martie 2000. În urma unei cereri a reclamantei de recuzare a judecătorului de punere în funcțiune, această ședință nu a avut loc. La 3 aprilie 2000, instanța a respins cererea reclamantei. La 16 ianuarie 2001 reclamanta a prezentat o nouă instanță de recuzare. Potrivit informațiilor furnizate de reclamantă, procedura națională fusese suspendată automat din cauza cererii de recuzare și nu fusese încă luată nici o decizie în acest sens de către instanță la 18 decembrie 2001. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) . . Perioada care trebuie luată în considerare a început la 4 februarie 1991 și a fost pendinte la 18 decembrie 2001. 10. La acea dată, Curtea reamintea că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 12. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 6 900 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material, în general 2 510 739 000 ITL pentru prejudiciul indirect și se înmânează Curții pentru a stabili valoarea prejudiciului moral și a prejudiciului pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material și indirect pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde recurentei 12 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul nepatrimonial. Provizioane și cheltuieli de judecată 16. De asemenea, reclamanta solicită 44 379 060 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și Õ le prezintă Curții pentru a stabili cuantumul celor suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și acordă recurentei. Interese moratorii 18. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alineatul (2) din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii EUR) pentru daune nepatrimoniale și 1 500 EUR (mii cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 12 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Michael O

QUATRIÈME SECTION

AFFAIRE ITAL UNION SERVIZI S.A.S. c. ITALIE (n° 1)

(Requête n° 44396/98)

ARRÊT

STRASBOURG

12 février 2002

DÉFINITIF

04/09/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ital Union Servizi S.a.s. c. Italie (n° 1),

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Ferrari

Bravo,

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont une société italienne, Ital Union Servizi S.a.s. («

la requérante

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 avril 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44396/98. La requérante est représentée par M

e

G.

Castaldi, avocat à Bologne. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

»)

est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 10 avril 2001.

EN FAIT

3.

Le 4 février 1991, la requérante assigna un groupe de sociétés devant le tribunal de Bologne afin de faire déclarer la nullité d'un contrat de vente immobilière, qui aurait été conclu au détriment de la requérante, créancière d'une des sociétés du groupe.

4.

La mise en état de l'affaire commença le 2 mai 1991. Les audiences des 6

juin et 3

octobre 1991 concernèrent la demande de la requérante de joindre cette procédure à une autre pendante entre les même parties devant la même juridiction. Par une ordonnance du 5 novembre 1991, dont le texte fut déposé au greffe le 8

novembre 1991, le juge rejeta la demande.

5.

Des neuf audiences fixées entre le 14 avril 1992 et le 23 avril 1996, sept concernèrent le dépôt de documents au greffe et la demande de la requérante relative à la suspension de la présente procédure dans l’attente de l’issue de l'autre affaire concernant les mêmes parties, une fut reportée d'office et une fut renvoyée pour permettre aux parties de présenter leurs conclusions ; ce qu'elles firent le 19 novembre 1996. Par une ordonnance du 27 novembre 1996, le juge rejeta la demande de suspension et fixa l'audience de plaidoiries au 1

er

décembre 1998.

6.

Entre-temps, la loi concernant les

sezioni stralcio

étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l'affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (

sezione stralcio

). Les trois audiences qui eurent lieu entre le 20 novembre 1998 et le 26 avril 1999 concernèrent le dépôt de documents au greffe et la tentative de règlement amiable de l'affaire. Après un renvoi, l'audience de plaidoiries fut fixée au 23

mars

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 4 février 1991 et était pendante au 18 décembre 2001.

10.

Elle avait, à cette date, duré plus de dix ans et dix mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

14.

La requérante réclame 6 900 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel, globalement 2 510 739 000 ITL au titre du préjudice indirect et s’en remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant du préjudice moral et du préjudice à l’image qu’elle aurait subi.

15.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel et indirect allégués et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 12

000

euros (EUR) au titre du préjudice non patrimonial.

B.

Frais et dépens

16.

La requérante demande également 44 379 060 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et s’en remet à la Cour pour qu’elle établisse le montant de ceux encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 1

500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage non patrimonial et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Michael

O’Boyle

Sir Nicolas

Bratza

Greffier

Président