HAMMOUALI contre l'ESPAGNE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 54525/00 prezentată de Fadma HAMOUALI împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 19 februarie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpääääs Pastor Ridruejo Palm dnii Fischbach Casadevall Pavlovschi judecătorii M. Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 7 octombrie 1999 și înregistrată la 1 februarie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta este un resortisant marocan, născut în 1927 și rezident la Tarrast Inezgane (Agadir, Maroc). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta este văduva unui fost militar marocan (soldat de carieră), membru al armatei spaniole din 1936 până în 1957, anul în care a trecut la pensionare. Până la moartea sa, la 18 aprilie 1982, soțul reclamantei a primit o pensie militară de vârstă din Spania. La o dată nespecificată, recurenta a prezentat o cerere de pensie în calitate de văduvă a unui fost soldat pensionat din armata spaniolă. Prin o primă decizie din 3 octombrie 1995, Ministerul Apărării a respins să se întrebe în ce fel nu avea dreptul la o astfel de prestaie. În 1997, recurenta și-a reînnoit cererea de pensie sau orice altă prestaie. Prin decizia din 23 martie 1998, Ministerul Apărării și-a respins cererea pe motiv că, în conformitate cu Legea nr. 172/65 din 21 decembrie 1965, modificată prin Legea din 28 decembrie 1966, pensia de văduvă era acordată numai soldaților care au murit în timpul campaniei, în timp ce soțul ei murise de boală comună. Pe de altă parte, conform articolului 1 din Legea din 4 mai 1948, recurenta nu avea dreptul la despăgubiri, din moment ce legea prevedea acest drept numai pentru moștenitorii militari marocani cu grad de ofițer, sergent sau caporal. Recurenta a fost informată că, împotriva deciziei de respingere a cererii sale, ea putea introduce o cale de atac judiciară-administrativă în fața Tribunalului Superior de Justiție din Madrid. Recurenta a adresat Tribunalului Superior de Justiție o acțiune contencioasă-administrativă împotriva deciziei ministrului Apărării din 23 martie 1998 prin solicitarea beneficiului ajutorului judiciar. La 21 ianuarie 1999, Comisia pentru ajutor judiciar gratuit de la Madrid a respins cererea sa. Împotriva acestei decizii, recurenta a prezentat o acțiune în fața Tribunalului Superior de Justiție de la Madrid. printr-o ordonanță din 13 Septembrie 1999, acesta și-a respins recursul pe motiv că legea 1/1996 privind ajutorul judiciar nu recunoaștea dreptul la asistență judiciară gratuită pentru străinii nerezidenți din Spania, cu excepția în materie de azil. Posterieur, și la cererea subdirectorului cooperării juridice internaționale a Ministerului Justiției, printr-o decizie din 31 Mai 2001, comisia de asistență juridică gratuită, care a pus în aplicare Convenția de cooperare judiciară dintre Spania și Maroc din 30 mai 1997, a acordat recurentei beneficiul ajutorului judiciar pentru litigiul pe care l-a introdus în fața Tribunalului Superior de Justiție din Madrid și i-a desemnat un avocat din oficiu. Informată de acest nou fapt, recurenta și-a exprimat dorința de a-și menține cererea în fața Curții. Dreptul intern relevant Legea 1/1996 din 10 ianuarie 1996 privind ajutorul judiciar gratuit art. 2 : Domeniu de aplicare personal (...) va avea dreptul la asistență judiciară gratuită : Cetățenii spanioli, resortisanții altor state membre ale Uniunii Europene și străinii care își au reședința legală în Spania, atunci când sunt supuși unei lipse de resurse pentru a pleda în justiție. (...) În materie contencioasă-administrativă (...) cetățenii străini care au dreptul la resurse insuficiente pentru a pleda vor avea dreptul la asistență judiciară și la apărare și reprezentare gratuită în toate procedurile privind cererea lor de azil, chiar dacă aceștia nu își au reședința legală pe teritoriul spaniol. Convenția de cooperare judiciară în materie civilă, comercială și administrativă între Regatul d . Spania și Regatul Maroc din 30 mai 1997 În cazul în care un resortisant al unei părți are dreptul la asistență judiciară în fața instanțelor celeilalte părți, precum și la plata în avans a taxelor și a cheltuielilor judiciare recunoscute resortisanților acestei părți, luând în considerare situația lor personală, materială și familială în aceleași condiții. (...) GRIFS În esență, recurenta se plânge de respingerea cererii sale de pensie și de faptul că, din lipsă de resurse suficiente, nu a putut solicita examinarea acțiunii sale împotriva deciziei administrative prin care își respinge cererea de pensie de către instanțele spaniole și susține că este foarte în vârstă și săracă, astfel încât nu este în măsură să se apere. Aceasta invocă articolele 14 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, invocând art. 14 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge de respingerea cererii sale de pensie și de faptul că, din lipsă de resurse suficiente, nu a putut solicita examinarea recursului împotriva deciziei administrative de respingere a cererii sale de pensie de către instanțele spaniole. Curtea a examinat cauza recurentei sub aspectul dreptului de acces la o instanță, astfel cum este garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție, luată în mod individual sau combinat cu art. 14 din convenție. Cu toate acestea, înainte de a examina temeinicia obiecțiunilor formulate de recurentă, Curtea consideră că trebuie să se pronunțe în prealabil cu privire la problema dacă, având în vedere schimbările de situație intervenite de la decizia sa din 8 februarie 2001 de a comunica cererea guvernului, recurenta are încă dreptul de a se pretinde victimă a încălcării convenției de care se plânge. În această privință, Curtea constată că, în observațiile sale din 3 mai 2001, guvernul a adus la cunoștința Curții, că, în aplicarea Convenției de cooperare judiciară dintre Spania și Maroc, subscrisă la 30 mai 1997, recurenta putea beneficia de ajutorul judiciar gratuit în Spania. Pe de altă parte, printr-o scrisoare din 14 noiembrie 2001, acesta a informat Curtea că, printr-o decizie din 31 mai 2001, comisia de asistență juridică gratuită, în temeiul Convenției de cooperare judiciară dintre Õ Spania și Maroc din 30 mai 1997, a acordat recurentei beneficiul ajutorului judiciar pentru litigiul pe care îl introducese în fața Tribunalului Superior de Justiție din Madrid și îi desemnase un avocat din oficiu. Curtea amintește că, pentru ca un reclamant să poată pretinde că este victima unei încălcări, în sensul articolului 34 din Convenție, trebuie nu numai să aibă calitatea de victimă în momentul introducerii cererii, ci și ca aceasta să rămână în cursul procedurii în fața Curții (a se vedea Preikhzas c. Germania, Raportul Comm. 13.12.78, §§ 78-80, DR 16 p. În speță, Curtea consideră că măsura adoptată de autoritățile spaniole poate fi considerată în mod rezonabil ca ștearsă de consecințele cauzei recurentei privind accesul la instanțele spaniole. În plus, Curtea constată că, deși recurenta a dorit să mențină cererea, aceasta nu formulează nicio mențiune cu privire la prejudiciile care ar putea persista pentru aceasta după acordarea ajutorului judiciar gratuit de către autoritățile spaniole. Este adevărat că reclamanta se plânge, de asemenea, de respingerea cererii sale de pensie. Cu toate acestea, în măsura în care instanțele interne nu s-au pronunțat încă cu privire la acest aspect, ceea ce ar trebui să facă în urma acordării ajutorului judiciar recurentei, acest aspect poate fi considerat prematur. Curtea este de părere că, în cazul de față, acordarea de asistență judiciară gratuită recurentei constituie o despăgubire suficientă care se referă în esență la obiecțiunile pe care reclamanta le-a invocat în temeiul convenției. Prin urmare, aceasta consideră că reclamanta nu poate fi considerată ca având încă un interes în acțiune și, prin urmare, nu mai are dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-l de a-a-așa-l-l-a-a-a-a-a-a-a-a-a-l-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-așa-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-așa-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-așa-așa-așa-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a-a Victima, în sensul articolului 34 din încălcarea convenției. În consecință, cererea trebuie respinsă în conformitate cu articolele 34 și 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, pronunță în unanimitate cererea inadmisibilă.

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 54525/00

présentée par Fadma HAMMOUALI

contre l’Espagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 19 février 2002 en une chambre composée de

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

M

me

E.

Palm

,

MM.

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

juges

,

et

de

M. M.

O’Boyle

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 7 octobre 1999 et enregistrée le 1

er

février 2000,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante est une ressortissante marocaine, née en 1927 et résidant à Tarrast Inezgane (Agadir, Maroc).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A.

Les circonstances de l’espèce

La requérante est la veuve d’un ex-militaire (soldat de carrière) marocain, membre de l’armée espagnole de 1936 à 1957, année où il passa à la situation de retraite. Jusqu’à son décès, le 18 avril 1982, le mari de la requérante perçut une pension militaire de vieillesse de l’Espagne.

A une date non précisée, la requérante présenta une demande de pension en sa qualité de veuve d’un ancien soldat à la retraite de l’armée espagnole. Par une première décision du 3 octobre 1995, le ministère de la Défense rejeta se demande en estimant qu’elle n’avait pas droit à une telle prestation. En 1997, la requérante renouvela sa demande de pension ou de toute autre prestation. Par une décision du 23 mars 1998, le ministère de la Défense rejeta sa demande au motif que, conformément à la loi 172/65 du 21

décembre 1965 modifiée par la loi du 28 décembre 1966, la pension de veuve n’était accordée qu’aux soldats morts en campagne, alors que son mari était décédé de maladie commune. Par ailleurs, d’après l’article 1 de la loi du 4 mai 1948, la requérante n’avait pas non plus droit à une indemnisation, dès lors que la loi ne prévoyait ce droit que pour les héritiers des militaires marocains ayant grade d’officier, sergent ou caporal. La requérante était informée que, contre la décision de rejet de sa demande, elle pouvait introduire un recours contentieux-administratif devant le Tribunal supérieur de justice de Madrid.

La requérante adressa un recours contententieux-administratif au Tribunal supérieur de justice contre la décision du ministre de la Défense du 23 mars 1998 en demandant le bénéfice de l’aide judiciaire. Le 21 janvier 1999, la commission de l’aide judiciaire gratuite de Madrid rejeta sa demande. Contre cette décision, la requérante présenta un recours devant le Tribunal supérieur de justice de Madrid. Par une ordonnance du 13

septembre 1999, celui-ci rejeta son recours au motif que la loi 1/1996 sur l’aide judiciaire ne reconnaissait pas le droit à l’aide judiciaire gratuite aux étrangers non-résidents en Espagne, sauf en matière d’asile.

Postérieurement, et sur demande du sous-directeur de la coopération juridique internationale du ministère de la Justice, par une décision du 31

mai 2001, la commission d’assistance juridique gratuite, faisant application de la Convention de coopération judiciaire entre l’Espagne et le Maroc du 30 mai 1997, a accordé à la requérante le bénéfice de l’aide judiciaire pour le litige qu’elle avait introduit devant le Tribunal supérieur de justice de Madrid, et lui a désigné un avocat d’office.

Informée de ce nouveau fait, la requérante a exprimé le souhait de maintenir sa requête devant la Cour.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Loi 1/1996 du 10 janvier 1996 sur l’aide judiciaire gratuite

Article 2 : Champ d’application personnel

«

(...) auront droit à l’aide judiciaire gratuite :

a)

Les citoyens espagnols, les ressortissants des autres Etats membres de l’Union européenne et les étrangers résidant légalement en Espagne, lorsqu’ils justifient d’une insuffisance de ressources pour plaider en justice.

(...)

f)

En matière contentieuse-administrative (...) les citoyens étrangers justifiant d’une insuffisance de ressources pour plaider auront droit à l’aide judiciaire et à la défense et représentation gratuites dans toutes les procédures concernant leur demande d’asile et ce, même s’ils ne résident pas légalement sur le territoire espagnol.

»

2.

Convention de coopération judiciaire en matière civile, commerciale et administrative entre le Royaume d’Espagne et le Royaume du Maroc du 30 mai 1997

«

Les ressortissants de l’une des Parties bénéficieront de l’aide judiciaire devant les tribunaux de l’autre Partie ainsi que de l’exonération du paiement à l’avance des taxes et frais judiciaires reconnue aux ressortissants de cette Partie, en prenant en considération leur situation personnelle, matérielle et familiale dans les mêmes conditions.

(...)

»

GRIEFS

La requérante se plaint en substance du rejet de sa demande de pension et du fait que, faute de ressources suffisantes, elle n’a pas pu faire examiner son recours contre la décision administrative rejetant sa demande de pension par les juridictions espagnoles. Elle fait valoir qu’elle est très âgée et pauvre, de sorte qu’elle n’est pas en mesure de se défendre. Elle invoque les articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n° 1.

EN DROIT

Invoquant les articles 14 de la Convention et 1 du Protocole n° 1, la requérante se plaint du rejet de sa demande de pension et du fait que, faute de ressources suffisantes, elle n’a pas pu faire examiner son recours contre la décision administrative rejetant sa demande de pension par les juridictions espagnoles.

La Cour a examiné le grief de la requérante sous l’angle du droit d’accès à un tribunal tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, pris isolément ou combiné avec l’article 14 de la Convention.

Toutefois, avant d’examiner le bien-fondé des griefs formulés par la requérante, la Cour estime devoir se prononcer au préalable sur la question de savoir si, au vu des changements de situation intervenus depuis sa décision du 8 février 2001 de communiquer la requête au Gouvernement, la requérante est toujours en droit de se prétendre victime des violations de la Convention dont elle se plaint.

A cet égard, la Cour observe que, dans ses observations du 3 mai 2001, le Gouvernement a porté à la connaissance de la Cour, qu’en application de la Convention de coopération judiciaire entre l’Espagne et le Maroc souscrite le 30 mai 1997, la requérante pouvait bénéficier de l’aide judiciaire gratuite en Espagne. Par ailleurs, par une lettre du 14 novembre 2001, il a informé la Cour que, par une décision du 31 mai 2001, la commission d’assistance juridique gratuite, en application de la Convention de coopération judiciaire entre l’Espagne et le Maroc du 30 mai 1997, avait accordé à la requérante le bénéfice de l’aide judiciaire pour le litige qu’elle avait introduit devant le Tribunal supérieur de justice de Madrid, et lui avait désigné un avocat d’office.

La Cour rappelle que pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation, au sens de l’article 34 de la Convention, il faut, non seulement, qu’il ait la qualité de victime au moment de l’introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour (cf. Preikhzas c. Allemagne, rapport Comm. 13.12.78, §§ 78-80, DR 16 p.

5

; n° 13420/87, déc. 7.9.89, DR 62, p. 258). En l’espèce, la Cour estime que la mesure adoptée par les autorités espagnoles peut raisonnablement être considérée comme ayant effacé les conséquences du grief de la requérante concernant l’accès aux tribunaux espagnols.

Au demeurant, la Cour constate que, même si la requérante a souhaité maintenir la requête, elle ne formule aucune allégation quant à d’éventuels préjudices qui pourraient subsister pour elle après l’octroi de l’aide judiciaire gratuite par les autorités espagnoles. Il est vrai que la requérante se plaint également du rejet de sa demande de pension. Toutefois, dans la mesure où les juridictions internes ne se sont pas encore prononcées sur ce grief, ce qu’elles devraient faire à la suite de l’attribution de l’aide judiciaire à la requérante, ce grief peut être considéré comme étant prématuré.

La Cour est d’avis que dans le cas d’espèce, l’octroi de l’aide judiciaire gratuite à la requérante constitue une réparation suffisante qui se rattache en substance aux griefs que la requérante a fait valoir au titre de la Convention. De ce fait, elle estime que la requérante ne peut être considérée comme ayant encore un intérêt à agir, et n’est donc plus en droit de se prétendre «

victime », au sens de l’article 34, de la violation de la Convention.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application des articles 34 et 35 §

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président