SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 64100/00 prezentate de David BLANCO CALLEJAS împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 18 iunie 2002 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäääs Pastor Ridruejo Palm dnii Fischbach Casadevall Pavlovschi judecători O Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 15 decembrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, David Blanco Callejas, este un resortisant spaniol cu reședința la Palencia. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Blanco Aristín, avocat la Palencia și Madrid. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: printr-un ordin din 23 noiembrie 1983 al Ministerului Justiției, reclamantul a fost obligat să se pensioneze din postul său de procuror general (abogado-fiscal) aproape la: din Palencia, din motive de vârstă. Acest ordin a intrat în vigoare la 29 decembrie 1983. De la 1 ianuarie 1984, reclamantului i s-a acordat o pensie de 161 377 pesetas. În 1984 și 1985, reclamantul a primit această pensie în același timp cu celelalte două pensii publice pentru care a contribuit, și anume luna în regimul lucrătorilor autonomi și cealaltă în regimul general al securității sociale. Cu toate acestea, într-o ordine din 9 ianuarie 1986 a delegației fiscale de la Palencia, pensia pe care o primea reclamantul ca procuror pensionat a fost redusă temporar cu aproape două treimi, până la suma de 56 960 pesetas, astfel încât suma totală a tuturor pensiilor pe care le-a primit nu a depășit suma maximă legală pentru pensiile publice din 187 950 pesetas stabilit prin Legea 43/83 din 28 decembrie 1983 a bugetului general al la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acțiunea prezentată directorului general al cheltuielilor cu personalul și al pensiilor publice (DGFPP) prin care solicita plata sumelor nerecuperate de la reducerea pensiei sale, precum și dobânda, a fost, de asemenea, declarată inadmisibilă pentru întârziere. Reclamantul a prezentat apoi o plângere la Tribunalul Economic și Administrativ Central, care i-a acordat parțial dreptul la 17 decembrie 1993. printr-o decizie din 22 septembrie 1994, DGFPP a declarat că ar trebui să fie plătite reclamantului anumite cantități din pensia sa pec . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . El adaugă că delegația fiscală a Palencia ar trebui să țină seama, în revalorizările ulterioare ale pensiei reclamantului, de suma maximă legală pe care ar putea-o percepe. Reclamantul a prezentat o nouă plângere în fața Tribunalului Economic și Administrativ Central, care a fost respinsă la 21 iunie 1996. Prin hotărârea din 26 aprilie 1999, audiencia Agriculture l-a respins. Ea a fixat mai întâi obiectul cauzei, așa cum a fost prezentat de reclamant, respingând extinderea pe care aceasta din urmă o considera obiectul procedurii, atunci când aceasta din urmă era deja în curs de desfășurare. În fața argumentului reclamantului potrivit căruia Legea 44/1983, prima lege care a stabilit o sumă maximă pentru pensiile de pensii, nu putea fi aplicabilă acesteia din cauza datei pensionării sale, la: Audiencia Nacional nota că Legea nr. 9/1983 privind bugetul general al lanului pentru 1983 prevedea deja o astfel de limitare, astfel încât nu se punea nicio problemă în ceea ce privește pretinsele efecte retroactive invocate de solicitant, nici drepturile dobândite, de asemenea invocate. În speță, aceasta nu se referă decât la aplicarea imediată a unei legi. Audiencia Nacional se referea, de asemenea, la jurisprudența constantă a Curții Constituționale potrivit căreia limitarea maximă a cuantumului pensiei de plătit nu este contrară Constituției, și nu există niciun drept la o creștere anuală a cuantumului pensiilor sau la pensii de o anumită valoare. luarea în considerare a circumstanțelor economice și sociale în vigoare în fiecare moment. În ceea ce privește validitatea temporară a legilor privind Bugetul lalului, la Reamintește că acestea din urmă puteau include, de asemenea, dispoziții cu o durată mai mare decât anul pentru care fuseseră adoptate. Ea a constatat că, în acest caz, reclamantul avea dreptul la o pensie de pensie începând din 1983, care i-a fost plătită integral în 1984 și 1985, încălcând legile generale ale bugetului statului limitativ al sumelor de pensii. Audiencia Nacional a recunoscut că a existat o concurență a unei deficiențe de formă, în măsura în care numai legea generală a bugetului lapei pentru 1984) 44/83 a fost menționată, în timp ce a fost necesar să se menționeze legile privind bugetul lapei 9/1983 (mai întâi să se stabilească restricția), 50/1984 și 46/1985. Totuși, aceasta a concluzionat că această deficiență nu a generat în nici un fel neajunsul ordinii din 9 ianuarie 1986. În ceea ce privește cauza recurentului întemeiat pe lipsa de încuviințare, la: Audiencia Nacional Reamintește că nu este necesar să se țină seama doar de afirmațiile și mijloacele de probă prezentate de către persoana în cauză, și nota că acesta din urmă examinase de mai multe ori dosarul administrativ judiciar, și anume ceea ce considerase relevant pentru apărarea cauzei sale, atât în fața organelor administrative, cât și în fața instanței de administrație economică și administrativă. Audiencia Nacional Audiencia Nacional nota în cele din urmă că reclamantul nu a fost văzut obligat să plătească taxa prea mare, și că: el nu a avut dreptul de a-și plăti dobînzii de la: t pentru ceea ce a primit în minus, sume care, în orice caz, au fost mai mici decât cele percepute prea mult, și a amintit termenele legale de la care datoriile statului sunt susceptibile de a genera dobânzi de întârziere. Considerând că hotărârea anterioară a fost lipsită de motivare și că nu a dat niciun răspuns la toate pretențiile sale, reclamantul a solicitat ca procedura să fie declarată nulă, ceea ce a fost respins printr-o decizie din 1 septembrie 1999 de la Printr-o decizie din 16 iunie 2000, Curtea Supremă a respins recursul și a reamintit că numai lipsa totală a răspunsului, și nu răspunsul generic sau global la întrebarea adresată, aducea atingere dreptului reclamantului la protecție efectivă de către instanțe, iar acest lucru, atunci când această lipsă de răspuns privează reclamantul de posibilitatea de a se apăra. Înalta instană nota (quel) se referă, în speță, la un dezacord, pe de o parte, cu definiia obiectului procedurii, care răspunde în orice caz cererii reclamantului și, pe de altă parte, cu presupusa neutilizare, de către la mai mult, de către Audiencia Agha, a anumitor tehnici Ö cum ar fi regula iura novit úria . Aceasta este imma că, în orice caz, decizia din 1 September 1999 din partea Audiencia Nacional, răspundea în forma corespunzătoare pretinselor lipsă de motivare sau de neprotejare invocată. În ceea ce privește Ö Õ lipsa unui răspuns la la Õ litiera solicitată, Curtea Supremă nota că respingerea acțiunii prezentate de reclamant implică în mod necesar neexaminarea unei astfel de cereri. Dreptul intern relevant Legea organică a Tribunalului Constituțional art. 47 alineatul (2) Procurorul public va interveni în toate procedurile d. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ) la care se face trimitere la alineatul precedent (...) va fi notificată reclamantului și a statului, împotriva deciziei menționate ( providencia ), numai procurorul public va putea formula o cale de atac în termen de trei zile. Acțiunea va face obiectul unei decizii (auto În dreptul spaniol, recursul de súplicare este o cale de atac prin care o parte la procedură (fie un solicitant particular, fie un procuror public) solicită instanței care a decis să își reconsidere hotărârea sau hotărârea. În conformitate cu art. 240 alineatul (3), nulitatea procedurii poate fi acordată numai în cazul în care există deficiențe ale formalităților care l-au împiedicat să se apere în mod corespunzător sau în cazul în care hotărârea nu dă un răspuns la pretențiile persoanei în cauză. În primul caz, pentru ca nulitatea să poată fi decisă, trebuie să fie imposibil ca defectele în cauză să nu poată fi pronunțate înainte de pronunțarea hotărârii sau a deciziei care pune capăt procedurii. Nici una nici alta, nici alta nu trebuie să fie susceptibilă de a recurge la o cale de atac în care situația în care situația suferită este în imposibilitatea de a se apăra poate fi reparată. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurentul se plânge că mai multe drepturi au fost încălcate deoarece numai procurorul public poate formula acțiuni împotriva deciziilor de declarare, chiar și de plano, pronunțate de Curtea Constituțională, având în vedere că cererea de nulitate a procedurii este soluționată de același organism judiciar care a pronunțat hotărârea atacată nu a avut dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, care dă răspuns la toate pretențiile sale, și care nu este diferită sau contrară altor decizii deja pronunțate de Curtea Constituțională în cazuri identice cu ale sale. El susține că acesta din urmă a răspuns numai la două dintre motivele invocate în amgaro , fără a da totuși un răspuns la restul motivelor, inclusiv cel întemeiat pe dreptul de a se apăra. El insistă asupra faptului că este privat de posibilitatea de a se apăra și de respectarea principiului contradicției. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea dreptului său la proprietate privată, în măsura în care a fost privat de o pensie care fusese recunoscută începând cu 4 ianuarie 1985 și susține că pensia constituie un drept subiectiv cu caracter patrimonial. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul susține că a făcut obiectul unui tratament discriminatoriu. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În măsura în care recurentul se plânge că numai procurorul public poate formula acțiuni împotriva deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, Curtea arată că: în dreptul spaniol, sarcina procurorului public în procedura d Prin urmare, nu este parte la procedură. În speță, faptul că procurorul public nu a prezentat acțiunea menționată nu poate aduce atingere dreptului reclamantului la echitatea procedurii, care a beneficiat, de altfel, de principiul contradictoriei de-a lungul întregii proceduri interne. 4 din Convenție. În măsura în care recurentul se plânge că cererea sa de nulitate a procedurii a fost soluționată de același organism judiciar care a pronunțat decizia atacată, Curtea arată că nu este competentă să judece corectarea soluțiilor LE care funcționează în statele contractante, scopul său fiind de a se asigura că drepturile garantate prin convenție au fost respectate. În această privință, aceasta arată că, în urma examinării obiecțiunilor sale de către autoritățile administrative și de către Tribunalul Economic și Administrativ Central, cererea reclamantului a făcut obiectul unei acțiuni în instanță în fața unui organism judiciar, la Curtea constată că hotărârea a fost pronunțată de acest organism care a făcut obiectul unei cereri în nulitate, care a fost soluionată de instanța în cauză, prin intermediul unei hotărâri pe deplin motivate. Aceasta constată, de asemenea, că nu este vorba despre o cale de atac în sensul propriu al termenului, ci despre o cerere care poate fi acordată numai în condiții foarte precise și stabilite de lege (a se vedea mai sus partea Curtea constată, de asemenea, că obiecțiunile reclamantului care au avut la bază o presupusă lipsă de motivare au fost încă examinate de Curtea Constituțională în cadrul acțiunii d În orice caz, Comisia nu poate considera, în sine, contrară Convenției faptul că cererea în nulitate prezentată de solicitant în conformitate cu art. 240 alin. (2) din legea organică privind Puterea Judiciară a fost soluționată, în speță, de același organism judiciar care a pronunțat hotărârea atacată. În ceea ce privește cauza reclamantului întemeiat în principal pe lipsa motivării sau a lipsei unui răspuns din partea instanțelor interne la toate pretențiile sale, Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază. Domeniul de aplicare al acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie să se analizeze în lumina circumstanțelor fiecărei specii (Hotărârile Ruiz Torija și Hiro Balani c. Spania din 9 decembrie 1994, seria A n 303-A și 303-B, p. 12, § 29, § 27, și Higgins și alții c. Franța din 19 februarie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-I, p. 60, § 42).În cazul în care art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să-și motiveze deciziile, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (hotărârile Van de Hurk c. Țările de Jos din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 20 § 61 și García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96 § 26; CEDH 1999-I). În acest caz, Curtea constată că, printr-o hotărâre din 26 aprilie 1999, Audiencia Nacional a examinat și a respins, prin intermediul unei hotărâri pe fond, pretențiile reclamantului. Ea a fixat mai întâi obiectul cauzei, așa cum a fost prezentat de reclamant, și arată că aceasta a răspuns în mod foarte detaliat argumentelor acestuia din urmă (a se vedea mai sus, partea de mai sus, de fapt, De asemenea, aceasta se referea la faptul că un defect a fost, într-adevăr, comis în ordinea de stabilire a valorii pensiei reclamantului, dar nota o parte din faptul că Legea nr. 9/1983 privind bugetul general al statului pentru 1983 prevedea deja o astfel de limitare și, pe de altă parte, faptul că numai Legea nr. 44/83 a fost abrogată nu a generat în niciun fel nulitatea ordinii din 9 ianuarie 1996, în măsura în care conținutul și condițiile de aplicare a celorlalte legi generale ale bugetului statului erau identice pentru aspectul considerat. Prin urmare, audiencia Agha a concluzionat că nu exista nicio problemă în ceea ce privește pretinsele efecte retroactive invocate de solicitant și nici drepturile dobândite și invocate. Curtea arată, de asemenea, că audiencia travaliu (a) se referă la jurisprudența constantă a Tribunalului Constituțional privind limitarea maximă a cuantumului pensiei și la lipsa dreptului la pensii de o anumită valoare. În plus, Comisia a răspuns la obiecțiunile reclamantului reținute într-o cauză care a adus atingere dreptului său de a se ține o instanță în cadrul procedurii, notând că acesta din urmă a examinat dosarul de mai multe ori și a invocat ceea ce considerase relevant pentru apărarea cauzei sale. În cele din urmă, Comisia a constatat că reclamantul nu a fost obligat să plătească taxa prea mare, și a moționat respingerea cererii sale de a primi dobânzi de întârziere de la Õ , pentru ceea ce a perceput în minus. Sesizat, la rândul său, Tribunalul Constituțional, în decizia sa din 16 iunie 2000, a respins recursul da . reclamantul, reamintind că numai lipsa totală a răspunsului, și nu răspunsul generic sau global la întrebarea adresată, aduce atingere dreptului la protecție efectivă de către instanțe, în cazul în care această lipsă de răspuns privează reclamantul de posibilitatea de a se apăra. În măsura în care litigiul reclamantului poate fi înțeles ca având legătură cu aprecierea probelor și cu rezultatul procedurii desfășurate în fața instanțelor interne, Curtea amintește că, în temeiul articolului 19 din convenție, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască eventualele erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea arată că reclamantul a putut, în diferite etape ale procedurii, să prezinte argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. Curtea observă că, în speță, reclamantul a putut să își exprime dezacordul cu privire la obiectul procedurii stabilite de către adiencia Nacional și cu rezultatul. În plus, aceasta arată că reclamantul a beneficiat de o procedură în nulitate specifică pentru a-i da răspunsul la pretinsa lipsă de motivare. În ceea ce privește cauza recurentului întemeiat pe lipsa unui răspuns la cererea de despăgubire, Curtea face trimitere la motivele deciziei Tribunalului Constituțional și, prin urmare, consideră că reclamantul nu este întemeiat pe susținerea faptului că nu a beneficiat de decizii suficient de motivate în cadrul prezentei proceduri. În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la proprietate privată, în măsura în care a fost privat de o pensie deja recunoscută. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea amintește că, în cazul în care art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestațiilor sociale persoanelor care au plătit contribuții la o casă de asigurări, acesta nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie de o anumită valoare (a se vedea în special Skorkiewicz c. Polonia (dec.), nr. 3986/98, 1.6.1999, nepublicată, Jankovic c. Croația (dec.), nr. 4344/98, CEDH 2000-X și Pe de altă parte, această dispoziție nu împiedică statele membre să coordoneze mai multe pensii pentru a evita cumularea prestațiilor sociale (nr. 5849/72, Raportul Comm. 1.10.75, D.R. 3, p. 25 și nr. 10671/83, p. 4.3.85, D.R. 42). În speță, Curtea constată că reducerea pensiei percepute de solicitant în calitate de funcționar rezultă din aplicarea legislației privind bugetul general al la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În această privință, Comisia remarcă faptul că Tribunalul Constituțional a considerat că nu avea dreptul absolut la pensii de o anumită valoare și că limitarea cuantumului maxim al pensiei de plătit nu era contrară Constituției din moment ce aceste măsuri răspundeau interesului legiuitorului să ia în considerare circumstanțele economice și sociale în vigoare în fiecare moment. Curtea consideră că aceste motive nu pot fi considerate neraționale sau disproporționate. În plus, contrar afirmațiilor reclamantului, instanțele interne, în special la: Audiencia nacional a concluzionat în mod întemeiat și rezonabil că nu a avut niciun efect retroactiv și nici nu a afectat presupusele drepturi dobândite. Având în vedere aceste elemente și marja de apreciere de care beneficiază statele părți la convenție în domeniul stabilirii politicilor sociale și economice, Curtea consideră că reducerea pensiei percepute de solicitant nu a adus atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale în sensul articolului 1 din Protocolul 1. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în conformitate cu art. 35 alineatul (3) din convenție. Prin urmare, reclamantul susține că acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Premier Președinte
de la requête n° 64100/00
présentée par David BLANCO CALLEJAS
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 18 juin 2002 en une chambre composée de
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
M.
Pellonpää
,
A.
Pastor Ridruejo
,
M
me
E.
Palm
,
MM.
M.
Fischbach
,
J.
Casadevall
,
S.
Pavlovschi
,
juges
,
et
de
M.
O’Boyle
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 décembre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, David Blanco Callejas, est un ressortissant espagnol résidant à Palencia. Il est représenté devant la Cour par M
e
Blanco Aristín, avocat à Palencia et Madrid.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Par un ordre du 23 novembre 1983 du ministère de la Justice, le requérant fut contraint de partir à la retraite de son poste de procureur (
abogado-fiscal
) près l’
Audiencia Provincial
de Palencia, pour raison d’âge. Cet ordre prit effet le 29 décembre 1983. Le requérant se vit bénéficier, à compter du 1
er
janvier 1984, d’une pension d’un montant de 161
377 pesetas.
En 1984 et 1985, le requérant perçut cette pension en même temps que les deux autres pensions publiques pour lesquelles il avait cotisé, à savoir l’une dans le régime des travailleurs autonomes et l’autre dans le régime général de la Sécurité sociale.
Toutefois, par un ordre du 9 janvier 1986 de la délégation fiscale de Palencia, la pension que le requérant percevait en tant que procureur retraité fut temporairement réduite de presque deux tiers, jusqu’au montant de 56
960 pesetas, afin que le montant total de toutes les pensions qu’il percevait ne dépassât pas le montant maximum légal pour les pensions publiques de 187
950 pesetas établi par la loi 43/83 du 28 décembre 1983 du Budget général de l’Etat pour 1984, dans son article 12.
Le 31 décembre 1990, le requérant demanda à la délégation fiscale de Palencia que l’ordre du 9 janvier 1986 fût déclaré nul, ce qui fut rejeté en date du 26 février 1991. Le recours présenté devant le Directeur général des Frais de personnel et Pensions publiques (DGFPP) sollicitant le versement des montants non perçus depuis la minoration de sa pension, ainsi que les intérêts, fut aussi déclaré irrecevable pour tardiveté.
Le requérant présenta alors une réclamation devant le Tribunal économique-administratif central qui lui fit partiellement droit le 17
décembre 1993. Par une décision du 22
septembre 1994, le DGFPP déclara que devaient être versées au requérant certaines quantités de sa pension qu’il n’avait pas perçues et que le trop perçu par lui ne lui serait pas réclamé, par application, entre autres, du principe de la
reformatio in peius
. Il ajouta que la délégation fiscale de Palencia devrait tenir compte, dans les revalorisations ultérieures de la pension du requérant, du montant maximum légal qu’il pourrait percevoir.
Le requérant présenta une nouvelle réclamation devant le Tribunal économique-administratif central, qui fut rejetée en date du 21 juin 1996.
Ayant épuisé la voie administrative préalable, le requérant saisit l’
Audiencia Nacional
d’un recours contentieux-administratif. Par un arrêt du 26 avril 1999, l’
Audiencia Nacional
le rejeta. Elle fixa d’abord l’objet de l’affaire, tel qu’il avait été présenté par le requérant, rejetant l’extension prétendue par ce dernier de l’objet de la procédure, lorsque cette dernière était déjà en cours. Face à l’argument du requérant selon lequel la loi 44/1983, première loi ayant fixé un montant maximum pour les pensions de retraite, ne pouvait pas lui être applicable en raison de la date de sa mise en retraite, l’
Audiencia Nacional
nota que la loi 9/1983, portant sur le Budget général de l’Etat pour 1983, prévoyait déjà une telle limitation, de sorte qu’aucun problème ne se posait à l’égard des prétendus effets rétroactifs invoqués par le requérant, ni des droits acquis également invoqués. Il ne s’agissait, en l’espèce, que de l’application immédiate d’une loi.
L’
Audiencia Nacional
se référait également à la jurisprudence constante du Tribunal constitutionnel selon laquelle la limitation maximale du montant de la pension à percevoir n’est pas contraire à la Constitution, et il n’y a pas un droit à une augmentation annuelle du montant des pensions, ni à des pensions d’un montant déterminé. La haute juridiction estimant que ces mesures répondaient au souci du législateur
de prendre en considération les circonstances économiques et sociales en vigueur à chaque moment.
Concernant la validité temporaire des lois portant sur le Budget de l’Etat, l’
Audiencia Nacional
rappela que ces dernières pouvaient aussi inclure des dispositions d’une durée plus large que l’année pour laquelle elles avaient été adoptées. Elle constata qu’en l’espèce, le requérant avait droit à une pension de retraite dès 1983, pension qui lui fut versée entièrement en 1984 et 1985 en violation des lois générales du Budget de l’Etat limitatives des montants de pensions. L’
Audiencia Nacional
reconnut qu’il y avait concurrence d’un défaut de forme, dans la mesure où seule la loi générale du Budget de l’Etat pour 1984) 44/83 avait été citée, alors qu’il aurait fallu faire mention des lois du Budget de l’Etat 9/1983 (première à fixer la limitation), 50/1984 et 46/1985. Mais elle conclut que ce défaut n’entraînait aucunement la nullité de l’ordre du 9 janvier 1986.
Concernant le grief du requérant tiré de l’absence d’audience, l’
Audiencia Nacional
rappela qu’une audience n’est pas nécessaire lorsque seuls sont pris en compte les allégations et les moyens de preuve présentés par l’intéressé, et nota que ce dernier avait examiné le dossier administratif judiciaire à plusieurs reprises, invoqué ce qu’il avait estimé pertinent à la défense de sa cause, tant devant les organes administratifs ou devant le tribunal économique-administratif que devant l’
Audiencia Nacional
.
L’
Audiencia Nacional
nota enfin que le requérant ne s’était pas vu contraint de verser le trop perçu, et qu’il n’avait pas le droit de se voir verser des intérêts par l’Etat pour ce qu’il avait perçu en moins, montants qui étaient, en tout état de cause, moins élevés que le trop perçu, et rappela les délais légaux à partir desquels les dettes de l’Etat sont susceptibles de générer des intérêts de retard.
Estimant que l’arrêt précédent pèchait par manque de motivation, et qu’il ne donnait pas de réponse à toutes ses prétentions, le requérant demanda que la procédure fût déclarée nulle, ce qui fut rejeté par une décision du 1
er
septembre 1999 de l’
Audiencia Nacional
.
Le requérant saisit alors le Tribunal constitutionnel d’un recours d’
amparo
. Par une décision du 16 juin 2000, la haute juridiction rejeta le recours. Elle rappela que seule l’absence totale de réponse, et non la réponse générique ou globale à la question posée, portait atteinte au droit du requérant à la protection effective par les juridictions, et cela, lorsque cette absence de réponse prive le requérant de la possibilité de se défendre. La haute juridiction nota qu’il s’agissait, en l’espèce, d’un désaccord, d’une part avec la définition de l’objet de la procédure, qui répond en tout cas à la demande du requérant et, d’autre part, avec la prétendue non-utilisation, par l’
Audiencia Nacional,
de certaines techniques processuelles telles que la règle
iura novit curia
. Elle estima qu’en tout état de cause, la décision du 1
er
septembre 1999 de l’
Audiencia Nacional,
répondait en due forme aux prétendus manques de motivation ou défauts de protection invoqués. Pour ce qui est du grief tiré de l’absence de réponse à l’indemnisation demandée, la haute juridiction nota que le rejet du recours présenté par le requérant impliquait nécessairement le non-examen d’une telle demande.
B.
Le droit interne pertinent
Loi organique du Tribunal constitutionnel
Article 47 § 2
«
Le ministère public interviendra dans toutes les procédures d’
amparo
, en défense de la légalité, des droits des citoyens et de l’intérêt public protégé par la loi.
»
Article 50 § 2
«
La décision (
providencia
) à laquelle il est fait référence au paragraphe antérieur (...) sera notifiée au demandeur ainsi qu’au ministère public. Contre ladite décision (
providencia
), seul le ministère public pourra former un recours de
súplica
dans le délai de trois jours. Le recours fera l’objet d’une décision (
auto
).
»
En droit espagnol, le recours de
súplica
est un recours par lequel une partie à la procédure (soit un requérant particulier soit le ministère public) demande à la juridiction qui a statué de reconsidérer son jugement ou sa décision.
Loi Organique portant sur le Pouvoir judiciaire
Selon l’article 240 § 3, la nullité de la procédure peut seule être accordée lorsqu’il existe des défauts de formalités qui ont empêché l’intéressé de se défendre correctement, ou lorsque l’arrêt ne donne pas de réponse aux prétentions de l’intéressé. Dans le premier cas, pour que la nullité puisse être décidée, il doit s’avérer impossible d’invoquer les défauts en cause avant le prononcé de l’arrêt ou de la décision qui met un terme à la procédure. Ni l’un ni l’autre ne doivent être susceptibles d’un recours dans lequel la situation subie d’être dans l’impossibilité de se défendre puisse être réparée.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que
plusieurs droits ont été enfreints
:
a)
du fait que seul le ministère public peut présenter des recours contre les décisions d’irrecevabilité, même
de plano
, prononcées par le Tribunal constitutionnel
;
b)
du fait que la demande de nullité de la procédure est résolue par le même organe juridictionnel ayant prononcé la décision attaquée
;
c)
du fait qu’il n’a pas eu droit à une décision judiciaire motivée, qui donne réponse à toutes ses prétentions, et qui ne soit pas différente ou contraire à d’autres décisions déjà prononcées par le Tribunal constitutionnel dans des cas identiques au sien. Il fait valoir que ce dernier répondit uniquement à deux des motifs soulevés en
amparo
, sans donner toutefois de réponse au restant des motifs, y inclus celui tiré de l’impossibilité de se défendre. Il insiste sur ce qu’il s’est vu privé de la possibilité de se défendre et du respect du principe de contradiction..
2.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, le requérant se plaint aussi d’une atteinte à son droit à la propriété privée, dans la mesure où il a été privé d’une pension qui avait été reconnue depuis le 4 janvier 1985. Il fait valoir que la pension de retraite constitue un droit subjectif à caractère patrimonial.
3.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant fait valoir qu’il a fait l’objet d’un traitement discriminatoire.
1.
Le requérant se plaint, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de plusieurs atteintes à son droit à l’équité de la procédure. Les parties pertinentes de cette disposition sont libellées comme suit.
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Dans la mesure où le requérant se plaint que seul le ministère public peut présenter des recours contre les décisions d’irrecevabilité prononcées par le Tribunal constitutionnel, la Cour relève qu’en droit espagnol, la tâche du ministère public dans la procédure d’
amparo
, est celle de défendre la légalité, les droits des citoyens, et l’intérêt public protégé par la loi. Il n’est donc pas partie à la procédure. En l’espèce, le fait que le ministère public n’ait pas présenté le recours mentionné, ne saurait porter atteinte au droit du requérant à l’équité de la procédure, qui a d’ailleurs bénéficié du principe du contradictoire tout au long de la procédure interne. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35
§
4 de la Convention.
Dans la mesure où le requérant se plaint de ce que sa demande de nullité de la procédure a été résolue par le même organe juridictionnel ayant prononcé la décision attaquée, la Cour relève qu’elle n’est pas compétente pour juger de la correction ou non des solutions processuelles opérant dans les Etats contractants, son but étant de s’assurer que les droits garantis par la Convention ont été respectés. A cet égard, elle relève qu’à la suite de l’examen de ses griefs par les autorités administratives et par le Tribunal économique-administratif central, la demande du requérant fit l’objet d’un recours contentieux-administratif devant un organe judiciaire, l’
Audiencia Nacional.
La Cour observe que ce fut l’arrêt rendu par cet organe qui fit l’objet d’une demande en nullité, demande qui fut résolue par ladite juridiction, au moyen d’une décision amplement motivée. Elle constate par ailleurs qu’il ne s’agit pas d’un recours au sens propre du terme, mais d’une demande qui ne peut être accordée que dans des conditions très précises et fixées par la loi (voir, ci-dessus, la partie «
Droit interne pertinent
»).
La Cour note par ailleurs que les griefs du requérant tirés d’un prétendu défaut de motivation furent encore examinés par le Tribunal constitutionnel dans le cadre du recours d’
amparo
. Elle est donc d’avis que le requérant ne saurait prétendre avoir subi un manque de protection effective par les cours et tribunaux. Elle ne saurait, en tout état de cause, considérer contraire en soi à la Convention le fait que la demande en nullité présentée par le requérant conformément à l’article 240 § 2 de la loi organique portant sur le Pouvoir judiciaire, ait été résolue, en l’espèce, par le même organe juridictionnel qui prononça l’arrêt attaqué.
Pour ce qui est du grief du requérant tiré principalement du défaut de motivation ou de l’absence de réponse des juridictions internes à toutes ses prétentions, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante reflétant un principe lié à la bonne administration de la justice, les décisions judiciaires doivent indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent. L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce (arrêts Ruiz Torija et Hiro Balani c. Espagne du 9 décembre 1994, série A n
os
303-A et 303-B, p. 12, § 29, et pp. 29-30, § 27, et Higgins et autres c.
France du 19
février 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-I, p. 60, §
42). Si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (arrêts Van de Hurk c. Pays-Bas du 19 avril 1994, série A n° 288, p. 20, § 61, et
García Ruiz c. Espagne
[GC], n° 30544/96, § 26
En l’occurrence, la Cour constate que, par un arrêt du 26 avril 1999, l’
Audiencia Nacional
examina et rejeta, au moyen d’un arrêt sur le fond, les prétentions du requérant. Elle fixa d’abord l’objet de l’affaire, tel qu’il avait été présenté par le requérant, et relève qu’elle répondit de façon très détaillée aux arguments de ce dernier (voir, ci-dessus, la partie «
En fait
»). Elle expliqua également qu’un défaut avait, certes, était commis dans l’ordre fixant la minoration du montant de la pension du requérant, mais nota
d’une part que
la loi 9/1983, portant sur le Budget général de l’Etat pour 1983, prévoyait déjà une telle limitation et, d’autre part, que le fait que seule la loi 44/83 avait été citée n’entraînait aucunement la nullité de l’ordre du 9 janvier 1996, dans la mesure où le contenu et les conditions d’application des autres lois générales du Budget de l’Etat étaient identiques pour l’aspect considéré. En conséquence, l’
Audiencia Nacional
conclut qu’aucun problème ne se posait à l’égard des prétendus effets rétroactifs invoqués par le requérant, ni des droits acquis également invoqués.
La Cour relève aussi que l’
Audiencia Nacional
s’est référée à la jurisprudence constante du Tribunal constitutionnel concernant la limitation maximale du montant de la pension et à l’absence du droit à des pensions d’un montant déterminé. Elle a, en outre, répondu aux griefs du requérant tirés d’une prétendue atteinte à son droit à ce qu’une audience soit tenue dans le cadre de la procédure, notant que ce dernier avait examiné le dossier à plusieurs reprises et invoqué ce qu’il avait estimé pertinent à la défense de sa cause. Elle constata enfin que le requérant ne s’était pas vu contraint de verser le trop perçu, et motiva le rejet de sa demande de se voir verser des intérêts de retard par l’Etat pour ce qu’il avait perçu en moins.
Saisi à son tour, le Tribunal constitutionnel, dans sa décision du 16 juin 2000, rejeta le recours d’
amparo
du requérant, rappelant que seule l’absence totale de réponse, et non la réponse générique ou globale à la question posée, portait atteinte au droit à la protection effective par les juridictions, et cela, lorsque cette absence de réponse prive le requérant de la possibilité de se défendre.
Pour autant que le grief du requérant puisse être compris comme visant l’appréciation des preuves et le résultat de la procédure menée devant les juridictions internes, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention.
A la lumière de ce qui précède, la Cour relève que le requérant a pu, aux différents stades de la procédure, présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Elle note qu’il s’agissait, en l’espèce, d’un désaccord du requérant avec l’objet de la procédure établi par l’
Audiencia Nacional
et avec le résultat. Elle relève par ailleurs que le requérant a bénéficié d’une procédure en nullité spécifique pour lui donner réponse au prétendu manque de motivation allégué. Concernant le grief du requérant tiré de l’absence de réponse à l’indemnisation demandée, la Cour se réfère aux motifs de la décision du Tribunal constitutionnel et estime, par conséquent, que le requérant n’est pas fondé à soutenir qu’il n’a pas bénéficié de décisions suffisament motivées dans le cadre de la présente procédure.
En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejeté comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la propriété privée, dans la mesure où il a été privé d’une pension qui avait déjà été reconnue. Il invoque l’article 1
du Protocole n° 1.
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
La Cour rappelle que si l’article 1 du Protocole n° 1 garantit le versement de prestations sociales à des personnes ayant payé des contributions à une caisse d’assurance, il ne saurait être interprété comme donnant droit à une pension d’un montant déterminé (voir notamment
Skorkiewicz c. Pologne
(déc.), n° 39860/98, 1.6.1999, non publiée,
Jankovic c. Croatie
(déc.), n° 43440/98, CEDH 2000-X, et
Kuna c. Allemagne
, (déc.), n° 52449/99, CEDH-2001). Par ailleurs, cette disposition n’empêche pas les Etats de coordonner plusieurs pensions afin d’éviter le cumul des prestations sociales (N° 5849/72, rapport Comm. 1.10.75, D.R. 3, p. 25 et N° 10671/83, déc. 4.3.85, D.R. 42, p. 229).
En l’espèce, la Cour observe que la diminution de la pension perçue par le requérant en tant que fonctionnaire résulte de l’application des lois sur le budget général de l’Etat pour les années 1983 et 1984 fixant un plafond pour le montant total de toutes les pensions publiques. A cet égard, elle observe que le Tribunal constitutionnel a estimé que qu’il n’y avait pas un droit absolu à des pensions d’un montant déterminé et que la limitation du montant maximal de la pension à percevoir n’était pas contraire à la Constitution dès lors que ces mesures répondaient au souci du législateur
de prendre en considération les circonstances économiques et sociales en vigueur à chaque moment. La Cour estime que ces motifs ne sauraient passer pour déraisonnables ou disproportionnés. Par ailleurs, contrairement aux dires du requérant, les juridictions internes et notamment l’
Audiencia nacional
a conclu de manière fondée et raisonnable qu’il n’y avait eu ni effet rétroactif ni atteinte à de supposés droits acquis.
Eu égard à ces éléments et à la marge d’appréciation dont bénéficient les Etats parties à la Convention dans le domaine de la détermination des politiques sociales et économiques, la Cour estime que la réduction de la pension perçue par le requérant n’a pas porté atteinte à son droit au respect
de ses biens au sens de l’article 1 du Protocole 1.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée conformément à l’article 35 § 3 de la Convention.
3.
Le requérant fait valoir qu’il a fait l’objet d’un traitement discriminatoire, citant l’article 14 de la Convention, sans aucunement étayer son grief. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Michael
O’Boyle
Nicolas
bratza
Greffier
Président