cererii nr. 57376/00
prezentată de Rudy și Nathalie BERTRAND
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), întrunită la 19 februarie 2002 într-o cameră compusă din
Dna.
A.B.
Baka
,
președinte,
D-l.
J.-P.
Costa,
Gaukur
Jörundsson,
L.
Loucaides,
C.
Bîrsan,
M.
Ugrekhelidze,
D-na.
A.
Mularoni,
judecători,
și D-na.
S.
Dollé,
grefieră de secție,
Având în vedere cererea sus-mențiune introdusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului la 8 octombrie 1999,
După deliberări, pronunță următoarea decizie:
Reclamanții, Rudy și Nathalie Bertrand, sunt cetățeni francezi, născut respectiv în 1962 și domiciliați la Laragne-Monteglin (Hautes-Alpes). Au o fiică, H., născută la 10 ianuarie 1991. Ambii reclamanți sunt persoane cu dizabilități (reclamantul la 80% și soția sa la peste 50%).
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 21 iunie 1993, judecătorul pentru copii din Blois, alertat de serviciile sociale, a ordonat o anchetă «de orientare educativă aprofundată» referitoare la H. pentru o perioadă de șase luni, perioadă prelungită cu două luni pentru a finaliza investigațiile.
Printr-o ordonanță din 31 august 1994, judecătorul pentru copii din Blois a ordonat plasarea provizorie a copilului la serviciile sociale specializate din Loir-et-Cher, în vederea plasării într-o familie de plasament invocând:
«(...) că existența lui H. încă de la naștere este total legată de patologia părinților săi; că dl. Bertrand are probleme de natură psihiatrică: că creează în locuința familiei un climat de nesiguranță și persecuție deosebit de dăunător; că d-na. Bertrand este total dezbracată de recursos în ceea ce privește îngrijirea copilului și nu îl poate liniști și proteja; că H. nu are contacte cu exteriorul; că prezintă tulburări de comportament îngrijorătoare cu întârziere psihomotrice; că potențialul ei este frânat de părinții ei care nu pot oferi condiții de viață epanouisante (...)»
Judecătorul a stabilit un drept de vizită pentru părinți. Această măsură a fost reînnoită la 26 ianuarie 1995 pentru o perioadă de șase luni.
Printr-o hotărâre din 3 februarie 1995, în apel împotriva deciziei de plasament din 31 august 1994, camera specială pentru minori a curții de apel din Orléans a confirmat decizia, după ce a constatat că condițiile educației copilului erau compromise la părinți și că sănătatea sa era în pericol:
«Constatând că din totalitatea observațiilor efectuate, rezultă că fiecare dintre părinți are dificultăți personale fizice și psihologice îndelung existente; că tatăl apare mai ales preocupat de multiplele probleme de sănătate și numeroasele proceduri pe care le urmărește; că manifestă un sentiment profund și permanent de persecuție care îl determină să reducă contactele familiei sale cu exteriorul și să o facă să trăiască într-un climat de frică constantă; că cuplul trăiește astfel închis pe sine în rupere cu cele două familii și în conflict cu entourajul, într-un izolament aproape total; că mama, de personalitate fragil, de o sugestionabilitate foarte mare, suferă influența soțului de la care adoptă discursul; că ea însăși evocă dificultăți importante în asigurarea îngrijirii copilului pe care sechelele unei hemiplegii vechi nu sunt suficiente pentru a explica și exprimă tendințe morbide îngrijorătoare; constatând că s-a observat că mica H. petrecia cea mai mare parte a zilelor la pat, închisă în camera sa, cu obloanele închise; că nici ritmul somnului nici alimentația care i se propuneau de părinți nu răspundeau nevoilor vârstei ei și copilul, cu o paloare îngrijorătoare, avea ochi cernuți și prezenta întârziere psihomotrice și tulburări de comportament; că deși s-a constatat la părinți un efort incontestabil de a ține cont de sfaturile date de serviciul educativ, incapacitatea lor de a înțelege nevoile reale ale copilului face zadarnice încercările lor; că dacă nu aparține serviciilor educative și sociale care au intervenit la familie să caracterizeze ca patologică personalitatea părinților sau comportamentul lor, rezultă suficient din observațiile făcute de ei, fără a fi necesar să se recurgă la o expertă medicală a părinților, și chiar dacă medicul de familie al copilului nu ar fi observat în cadrul consultațiilor sale, că condițiile educației lui H. erau compromise și că sănătatea sa era în pericol în locuința părinților; (...)»
Reclamanții au depus o cerere de asistență juridică pentru a se caza în apel împotriva hotărârii din 3 februarie 1995. Aceasta a fost respinsă printr-o decizie a biroului de asistență juridică al Curții de Casație dată la 15 iunie 1995 cu argumentul că nu putea fi ridicat niciun motiv de casație serios împotriva deciziei criticate. La 29 august 1995, acest refuz a fost confirmat cu același motiv.
Plasamentul lui H. a fost prelungit de la 28 iulie la 30 septembrie 1995 printr-o ordonanță dată la 25 iulie 1995 cu următoarele motive:
«Având în vedere raportul serviciului educativ din 12 iunie 1995; constatând că tulburările psihiatrice ale tatălui și carenturile grave ale mamei sunt constitutive de pericol pentru securitatea și sănătatea lui H.; că H. nu s-a putut construi armonios într-un mediu atât de patogen; că doar continuitatea îngrijirii sale actuale este în măsură să-i aducă securitatea de care are nevoie pentru a se epanouiza; că, prin urmare, este necesar să se reînnoiască provizoriu plasamentul, în așteptarea posibilității materiale a audierii părinților; (...)»
Printr-o ordonanță din 28 iulie 1995, judecătorul pentru copii a constatat schimbarea domiciliului părinților și, pentru a permite o mai bună urmărire a dosarului, și-a declarat abținut în favoarea judecătorului pentru copii din Gap (competent privind noul domiciliu al reclamanților).
Printr-o hotărâre din 8 septembrie 1995, în apel a deciziei de prelungire din 25 ianuarie 1995, camera specială pentru minori a curții de apel din Orléans a confirmat decizia, considerând necesară continuarea măsurii provizorii pentru a proteja copilul și justificată de progresele realizate de aceasta de la începutul plasamentului:
«(...) Constatând că observațiile inițiale ale lui H. în cadrul plasamentului confirm întârzierea psihomotrice și tulburările de comportament îngrijorătoare ale copilului care motivaseră plasamentul sa dar și capacitatea relativă a lui H. de a progresa într-un mediu stimulant și dificultățile părinților de a aprehenda nevoile copilului; (...)»
Printr-un judecată din 2 octombrie 1995, judecătorul pentru copii din Gap a confirmat plasamentul pentru o durată de doi ani de la 1 octombrie și a acordat părinților un drept de vizită în acord cu serviciul care are în grije:
«(...) Constatând că la ședința de astăzi, tatăl a cerut ridicarea imediată a plasamentului cu proiectul de a înscrie copilul la școala maternală din Laragne, cu argumentul că competența judecătorului pentru copii din Hautes-Alpes atrage ipso facto transferul copilului în același departament; că mama nu a participat; că rezultă din discuție că schimbarea de domiciliu a cuplului parental nu este serios motivată de nicio rație medicală vitală (...); că având în vedere contextul greu psihosomatrice al celor doi părinți și dizabilitatea lor mentală gestionată de institut medico-educativ sau profesional sau în atelier protejat, patologia lui H. nu autorizează restituirea sa și nici măcar nu recomandă vreo atingere la stabilitatea sa la asistentul matern care, de acum un an, poate reprezintă singura sa și slabă șansă de evoluție deoarece în plus departamentul Hautes-Alpes nu dispune de niciun serviciu de plasament familial specializat cum este cel care se ocupă actualmente de minora; că plasamentul va fi deci reînnorit și dreptul de vizită anterior acordat părinților va fi de asemenea confirmat cu obligația pentru ei, dacă depărtarea îi împiedică să-și exercite acest drept, de a-și apropia domiciliul de locul plasamentului; (...)»
Printr-o hotărâre din 25 martie 1996, camera pentru minori a curții de apel din Grenoble a confirmat decizia, motivandu-și decizia cu privire la interesul copilului. În plus, curtea a apreciat că copilul nu putea fi plasat mai aproape de noul domiciliu al reclamanților, ales pentru conveniențe personale, pentru a nu-l deruta și ținând seama de o evoluție pozitivă incipientă în sânul familiei de plasament. În final, a precizat că judecătorul pentru copii căuta o soluție privind modalitățile de implementare a dreptului de vizită al părinților.
Reclamanții au depus o cerere de asistență juridică pentru a forma un caz special împotriva deciziei din 25 martie 1996. Prin decizie din 14 noiembrie 1996, biroul de asistență juridică a respins cererea cu argumentul că nu putea fi ridicat niciun motiv serios de casație.
La 21 iulie 1997, tribunalul pentru copii din Gap a dispus ridicarea plasamentului lui H. la centrul educativ și social specializat din Loir-et-Cher și a încredințat provizoriu îngrijirea sa serviciului de ajutor social pentru copii din Hautes-Alpes:
«(...) Constatând că din ultimele documente ale procedurilor rezultă că venitura foarte apropiată a anului școlar și oportunitatea prețioasă de a oferi lui H. posibilitatea unei admisii în clasa pregătitoare de adaptare la Gap în vedere progresului ei recent și spectaculos, justifică din prezent ridicarea plasamentului actual și încredințarea îngrijirii și supravigierii minorei serviciului de Ajutor Social pentru Copii din Hautes-Alpes în vederea pregătirii cât mai rapide a integrării sale într-o familie de plasament a Consilului General al Hautes-Alpes.»
«Acordăm soților B. tatăl și mama un drept de vizită în acord cu serviciul care are în grije și sub eventual recurs al nostru.»
La 17 septembrie 1997, tribunalul pentru copii din Gap a prelungit plasamentul lui H. de la termenul de expirare, adică 21 ianuarie 1998, până la 21 septembrie 1998. A precizat următoarele:
«La ședința de astăzi, d-l. B. se prezintă singur și scuză absența soției sale din motive de sănătate. El proclamă intenția sa de a multiplica recursurile la mai multe autorități naționale și instituții europene și dorește ca acțiunea sa să fie interpretată ca dovadă a atașamentului său pentru fiica sa. El este sigur că, cu d-na., este în măsură să asigure educația sa și contestă că ea a fost în pericol în locuința părintească înainte de plasament.
Singura citire cronologică a numeroaselor rapoarte și bilanțuri depuse în dosar demonstrează evoluția excepțională a minorei și profitul găsit într-un plasament care a permis ca viitorul ei să nu fie ireversibil compromis. Integrarea ei acum posibilă în ciclul obișnuit al Educației naționale, în timp ce era inconcepibilă anterior, este în sine o ilustrare suficientă a oportunității măsurii de protecție ordonate.
Apropiere sa recentă geografică pe timp de vară, într-o familie de plasament mai aproape de domiciliul părintesc va permite abordarea unei secunde faze a muncii educative, și anume munca cu părinții prin intensificarea progresivă a relațiilor acestora cu fiica lor.
Este doar după evaluarea timpilor comuni de întâlnire, în special prin observarea comportamentului lui H. și măsurarea capacității cuplului de a acționa în sensul sfaturilor educative care i-ar putea fi date, că va fi permis să se spună dacă ridicarea plasamentului poate fi luată în considerare.»
Tribunalul a încredințat serviciului de observație și acțiune educativă din Gap realizarea unui studiu al personalității minorei și al situației familiale și redactarea unui raport pentru 10 ianuarie 2002.
Reclamanții au reclamat această decizie dar, deși au fost corect informați, nu s-au prezentat la ședință și nici nu s-au făcut nici reprezentanți.
La 23 februarie 1998, curtea de apel din Grenoble a confirmat sentința tribunalului pentru copii din Gap, din lipsă de prezență a părților sau a consilului lor.
Reclamanții s-au recurs în casație după ce au obținut asistență juridică totală. Printr-o hotărâre din 26 ianuarie 2000, Curtea de Casație a apreciat că curtea de apel apreciase elementele de fapt ale litigiului și hotărâse acesta conform regulilor de drept care îi erau aplicabile.
La 15 iunie 1998, serviciul departamental de acțiune socială și sănătate a comunicat reclamanților noua adresă a fiicei lor la Briançon (adică la aproximativ 140 km de Laragne, domiciliul părinților).
Printr-o sentință din 19 septembrie 2000, judecătorul pentru copii din Gap a reînnoit plasamentul lui H. la ajutorul social pentru copii din Hautes-Alpes pentru o durată de doi ani de la 21 septembrie 2000 și a menținut modalitățile privind dreptul de vizită al părinților, adică o dată la trei săptămâni, în mediu neutru și într-un interval orar de două ore.
Reclamanții au reclamat această decizie.
Printr-o sentință din 18 mai 2001, curtea de apel din Grenoble s-a pronunțat după cum urmează:
«(...)
În prezent copilul este primit într-un loc de viață. Este în grije CMP din cauza dificultăților psihologice. Întâlnește părinții într-o miercuri o dată la trei săptămâni la Centrul de primire l'Aoustaou.
(...)
Domnul și doamna Bertrand, conștienți de dificultăți, nu revendică în fața curții ridicarea imediată a plasamentului ci solicită o extindere a dreptului de vizită. Cer să ia mesele în companie fiicei lor în zilele de vizită. Cererea lor, pe acest punct pare legitimă. Doamna Bertrand care comparae pentru prima dată în fața unei instanțe pentru minori a asumat un angajament solemn de a se prezenta la următoarea convocare a judecătorului pentru copii pentru a discuta viitorul fiicei sale. În aceste condiții, Curtea consideră că așteptarea până în septembrie 2001 pentru ca angajamentul să fie respectat este contrară interesului lui H. și părinților săi. Ea consideră, în consecință, necesară reducerea la un an a duratei reînnoirii pentru ca un dialog să se poată instaura între părinți, judecătorul pentru copii și diverși intervenienți sociali.
Din aceste motive,
Confirmă în principiu și în toate dispozițiile sale necontrare hotărârea criticate,
Modificând pe două puncte:
Spune că plasamentul este reînnoit de la 20 septembrie 2000 și până la 1 octombrie 2001;
Spune că domnul și doamna Bertrand vor putea să-și întâlnească fiica o dată la două săptămâni, în mediu neutru și într-un interval orar de șase ore, cu luarea unui repast în comun la fiecare dintre vizite.»
Ca urmare a acestei hotărâri, tribunalul pentru copii din Gap a convocat reclamanții pe 10 iulie 2001 și a dat în aceeași zi o ordonanță în scopul investigației și orientării educative:
«În prezența d-nei B., economia ședinței este complet diferită de cele anterioare: în fapt, în timp ce denunță plasamentul și modalitățile sale așa cum o face obișnuit dl. B., ea se întreabă de asemenea ce a motivat recurgerea la măsură și ce ar putea face lucrurile să evolueze, și soțul nu o întrerupe niciodată. Deci, din locul părinților care nu au vrut (sau nu au putut) să audă nimic până acum, dl. și d-na B. schimbă statutul pentru a fi acum părinți care vor să înțeleagă. (...)
În acest sens, o măsură de investigație și orientare educativă este oportună și va fi deci ordonată astazi cu o misiune extraordinară, cea care constă în a-i însoți pe părinți în lectura integrală a dosarului judiciar, de la cererea de deschidere a procedurii până astazi, prin colectarea observațiilor lor și prin sintetizarea acestora cu ei pentru a încerca să evalueze ce astazi nu mai este actual și ce rămâne.
Obiectivul măsurii este să poată defini axe de lucru acceptabile de toți pentru a ieși din repetarea regulată a aceleiași măsuri, și anume reînnoirea plasamentului care nu este satisfăcătoare pentru că nu mai înscrie separarea în provizoriu.
Oricum este doar cu aderența părinților că va fi posibil să facem mai bine în interesul lui H. Dacă aderența supraviețuiește ședinței, totul este posibil.»
Tribunalul a încredințat serviciului de observație și acțiune educativă din Gap realizarea unui studiu al personalității minorei și situației familiale și redactarea unui raport pentru 10 ianuarie 2002.
B.
Dreptul intern relevant
Cod civil
art. 375
«Dacă sănătatea, securitatea sau moralitatea unui minor neemancipat sunt în pericol, sau dacă condițiile educației sale sunt grav compromise, măsuri de asistență educativă pot fi ordonate de justiție la cererea tatălui și mamei în comun, sau a unuia dintre ei, a persoanei sau serviciului căruia copilul a fost încredințat sau a tutorului, al minorului însuși sau al procurorului. Judecătorul se poate sesiza din oficiu ca excepție.
(...)
Decizia fixează durata măsurii fără ca aceasta să poată, atunci când este vorba despre o măsură educativă exercitată de un serviciu sau instituție, să depășească doi ani. Măsura poate fi reînnoită prin decizie motivată.»
art. 375-1
«Judecătorul pentru copii este competent, cu posibilitatea de apel, pentru totul ceea ce privește asistența educativă.
El trebuie să se străduiască întotdeauna să obțină aderența familiei la măsura preconizată.»
art. 375-2
«De fiecare dată când este posibil, minorul trebuie menținut în mediul actual. În acest caz, judecătorul desemnează, fie o persoană calificată, fie un serviciu de observație, educație sau reeducație în mediul deschis, dandu-i misiunea de a aduce ajutor și sfat familiei, pentru a depăși dificultățile materiale sau morale pe care le întâmpină. Această persoană sau serviciu este responsabil de urmărirea dezvoltării copilului și de raportarea sa judecătorului periodic.
Judecătorul poate de asemenea subordoniza menținerea copilului în mediul său la obligații particulare, cum ar fi cea de a frecventa regulat un establishment sanitar sau educațional, obișnuit sau specializat, sau de a exercita o activitate profesională.»
art. 375-6
«Deciziile luate în materia asistenței educative pot fi, în orice moment, modificate sau revocate de judecătorul care le-a pronunțat fie din oficiu, fie la cererea tatălui și mamei în comun, sau a unuia dintre ei, a persoanei sau serviciului căruia copilul a fost încredințat sau a tutorului, al minorului însuși sau al procurorului.»
art. 375-7
«Tatăl și mama al cărui copil a dat loc unei măsuri de asistență educativă păstrează asupra sa autoritatea părintească și exercită toți atributele care nu sunt incompatibile cu aplicarea măsurii. Nu pot emancipa copilul fără autorizația judecătorului pentru copii, atât timp cât măsura de asistență educativă primește aplicație.
Dacă a fost necesar să se plaseze copilul departe de părinții săi, aceștia păstrează un drept de corespondență și un drept de vizită. Judecătorul fixează modalitățile și poate chiar, dacă interesul copilului o cere, să hotărască că exercitarea acestor drepturi, sau a unuia dintre ele, va fi provizoriu suspendată. Judecătorul poate indica faptul că locul de plasament al copilului trebuie căutat pentru a facilita, cât se poate, exercitarea dreptului de vizită de părinți.»
Invocând art. 6 § 1 din Convenție și în esență art. 8, reclamanții se plâng că măsurile de plasament în familie de plasament al fiicei lor sunt inutil de lungi și prejudiciază viața lor familială.
Reclamanții se plâng de o atingere a vieții familiale suferite de mulți ani. Invocă articolele 6 § 1 și 8 din Convenție ale căror părți relevante se citesc după cum urmează:
«1. Toată persoana are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)»
«1. Toată persoana are dreptul la respectul vieții private și familiale (...).
2.Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât cu condiția că această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.»
Curtea remarcă mai întâi că reclamanții invocă art. 6 § 1 din Convenție în legătură cu art. 8 pentru a denunța ingerința prea lungă, de la plasamentul fiicei lor, în dreptul lor la respectul vieții familiale. Curtea va examina totuși cererea doar sub aspectul articolului 8 din Convenție pentru că estimează că «lungimea» denunțată ține de fondurile măsurilor de asistență educativă luate împotriva fiicei reclamanților.
Curtea subliniază că prin esență, legătura dintre reclamanți și fiica lor minoră H. ține de o viață familială în sensul articolului 8 din Convenție (a se vedea, în special hotărârea Keegan c. Irlanda din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pp.17-18, § 44). Îi aparține deci să determine dacă, în vedere principiilor deduse din jurisprudența sa, circumstanțele denunțate de reclamanți relevă o neîndeplinire a dreptului acestora la respectul vieții familiale.
Curtea reamintește că pentru un părinte și copilul lui, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții familiale (a se vedea hotărârile W., B. și R. c. Regatul Unit, din 8 iulie 1987, seria A nr. 121, respectiv, p. 27, § 59, p. 71, § 60 și p. 117, § 64; Eriksson c. Suedia din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, p. 24, § 58; Gnahoré c. Franța, nr. 40031/98, § 50, ECHR 2000-IX, și K. și T. c. Finlanda [GC], nr. 25702/94, § 151, CEDO 2001). Nu este deci îndoielnic că plasamentul lui H. și restricțiile de contact între ea și reclamanți se analizează ca o «ingerință» în exercitarea dreptului acestora la respectul vieții familiale.
Dacă art. 8 tinde în esență să protejeze individul împotriva ingrerințelor arbitrare ale autorităților publice, impune în plus statului obligații pozitive inerente unui «respect» efectiv al vieții familiale. Deci, acolo unde existența unei legături familiale se găsește stabilită, statul trebuie în principiu să acționeze pentru a permite acestei legături să se dezvolte și să ia măsuri proprii pentru a reuni părintele și copilul în cauză (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson, precitat, pp. 26-27, § 71, Keegan, precitat, p. 19, §§ 49-50, și Ignaccolo-Zenide c. România, din 25 ianuarie 2000, § 94).
Granița dintre obligațiile pozitive și negative ale statului conform articolului 8 nu se pretează unei definiții precise; principiile aplicabile sunt totuși comparabile. În particular, în ambele cazuri, trebuie ținut seama de justa echilibru de menținut între interesele concurente; la fel, în ambele ipoteze, statul se bucură de o anumită marjă de apreciere (a se vedea, de exemplu, Gnahore § 52 precitat, W., B. și R. precitați, respectiv, p. 27, § 60, p. 72, § 61 și p. 117, § 65, și Hokkanen precitat, p. 20, § 55).
În cauza de față, măsurile litigioase se bazează pe articolele 375 și următoarele din codul civil, referitoare la asistența educativă; ele sunt deci «prevăzute de lege». Ele vizează în plus expres conservarea sănătății, securității și moralității copilului H., scop legitim cu privire la alineatul 2 al articolului 8.
Curtea constată că plasamentul lui H. a fost ordonat în august 1994 de judecătorul pentru copii din cauza dificultăților grave psihologice ale părinților săi, atunci foarte fragili, și ale climatului familial dăunător considerat periculos pentru educația și sănătatea - fizică și mentală - a copilului. Acest plasament a fost prelungit de many ori de judecătorul pentru copii, întotdeauna în interesul copilului și inclusiv atunci când H. prezenta semne de îmbunătățire. Într-o sentință din 17 septembrie 1997, adică trei ani după plasamentul inițial, judecătorul pentru copii preciza că «singura citire cronologică a numeroaselor rapoarte și bilanțuri depuse în dosar demonstrează evoluția excepțională a minorei și profitul găsit într-un plasament care a permis ca viitorul sa nu fie ireversibil compromis. Integrarea sa acum posibilă în ciclul obișnuit al educației naționale, atunci când era inconcepibilă anterior, este în sine o ilustrare suficientă a oportunității măsurii de protecție ordonate». În 2001, curtea de apel din Grenoble, camera pentru minori, sublinia că reclamanții, conștienți de dificultățile lor, nu revendicau în fața curții ridicarea imediată a plasamentului ci solicitau o extindere a dreptului lor de vizită. În final, tocmai recent, autoritățile naționale subliniază îmbunătățirea clară a comportamentului reclamanților în gestionarea plasamentului fiicei lor și subliniază dorința lor de a găsi, în cooperare cu serviciile competente, o alternativă la măsura respectivă «care nu este satisfăcătoare pentru că nu mai înscrie separarea în provizoriu» (ordonanța din 10 iulie 2001).
Ținând seama de această scurtă trecere în revistă cronologică, Curtea apreciază că motivele avansate pentru a justifica deciziile de preluare a lui H. erau suficiente cu privire la interesul copilului.
Cu siguranță, «faptul că un copil poate fi primit într-un cadru mai potrivit educației sale nu poate în sine justifica să-l subtragi în mod forțat din îngrijirile părinților biologici săi; o asemenea ingerință în dreptul părinților, conform articolului 8 din Convenție, de a se bucura de viață familială cu copilul lor trebuie să se dovedească încă «necesară» din cauza altor circumstanțe. (...) Deciziile de preluare trebuie deci în principiu considerate ca măsuri temporare, de suspins de îndată ce circumstanțele s-o pretează, și orice act de execuție trebuie să concordeze cu un scop final: reunirea din nou a părintelui din sânge și copilul. Obligația pozitivă de a lua măsuri pentru a facilita reunirea familiei de îndată ce va fi cu adevărat posibil se impune autorităților competente de la începutul perioadei de preluare și cu din ce în ce mai multă forță, dar trebuie întotdeauna pusă în balanță cu datoria de a considera interesul superior al copilului. (…)» (K. și T. c. Finlanda precitat, §§ 173 și 178).
În cauza de față, Curtea consideră că autoritățile naționale au făcut și continuă să facă eforturi serioase pentru a facilita o dată reunirea familiei; au reconsiderat periodic întrebarea pentru a ajunge la o constatare din ce în ce mai pozitivă și au manifestat o atitudine constructivă de îndată ce au apărut semne de îmbunătățire a situației interesaților.
În fine, Curtea constată că aceleași autorități au făcut întotdeauna eforturi reale pentru a menține legăturile minorei cu părinții săi și au intensificat întâlnirile pe măsură ce a evoluat pozitiv atitudinea reclamanților.
În aceste condiții, Curtea are convingerea că preluarea lui H. a fost inspirată de motive nu doar relevante ci și suficiente în scopul alineatului 2 al articolului 8 din Convenție și că autoritățile naționale au luat măsurile pe care se putea rezonabil aștepta. Din aceasta, ea nu vede vreo aparență de încălcare a articolului 8 din Convenție din capul plasamentului lui H. și restricțiilor puse contactului dintre ea și reclamanți.
Rezultă că cererea trebuie respinsă ca fiind in mod evident neîntemeiată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Grefieră
Președinte
de la requête n° 57376/00
présentée par Rudy & Nathalie BERTRAND
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 19 février 2002 en une chambre composée de
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
Gaukur
Jörundsson
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Cour européenne des Droits de l’Homme le 8 octobre 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, Rudy et Nathalie Bertrand, sont des ressortissants français, né en 1962 et résidant à Laragne-Monteglin (Hautes-Alpes). Ils ont une fille, H., née le 10 janvier 1991. Les requérants sont tous deux handicapés (le requérant à 80 % et son épouse à plus de 50 %).
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 21 juin 1993, le juge des enfants de Blois, alerté par les services sociaux, ordonna une enquête «
d’orientation éducative approfondie
» à l’égard de H. pour une période de six mois, période prolongée pour deux mois afin de terminer les investigations.
Par une ordonnance du 31 août 1994, le juge des enfants de Blois ordonna le placement provisoire de l’enfant auprès des services sociaux spécialisés du Loir-et-Cher, en vue de placement dans une famille d’accueil en invoquant :
«
(...) que l’existence d’H. depuis sa naissance est totalement liée à la pathologie de ses parents
;
que M. Bertrand connaît des problèmes d’ordre psychiatrique
: qu’il crée au domicile familial un climat d’insécurité et de persécution particulièrement néfaste
;
Que M
me
Bertrand est totalement démunie dans la prise en charge de son enfant et ne peut la rassurer et la protéger
;
Qu’H. n’a pas de contacts avec l’extérieur
;
Qu’elle présente des troubles du comportement inquiétants avec retard psychomoteur
;
Que son potentiel est freiné par ses parents qui ne peuvent lui offrir des conditions de vie épanouissantes
(...)
»
Le juge mit en place un droit de visite pour les parents. Cette mesure fut reconduite le 26 janvier 1995 pour une période de six mois.
Par arrêt du 3 février 1995, sur appel de la décision de placement du 31
août 1994, la chambre spéciale des mineurs de la cour d’appel d’Orléans confirma la décision, après avoir relevé que les conditions d’éducation de l’enfant se trouvaient compromises auprès de ses parents et que sa santé même était en danger
:
«
Attendu que de l’ensemble des observations effectuées, il résulte que chacun des parents connaît des difficultés personnelles physiques et psychologiques anciennes
;
Que le père apparaît principalement préoccupé par ses multiples problèmes de santé et les nombreuses procédures qu’il poursuit
;
Qu’il manifeste un profond et permanent sentiment de persécution qui l’amène à réduire les contacts de sa famille avec l’extérieur et à la faire vivre dans un climat de crainte constante
;
Que le couple vit ainsi renfermé sur lui même en rupture avec leurs deux familles et en conflit avec leur entourage, dans un isolement quasi total
;
Que la mère, de personnalité fragile, d’une très grande suggestibilité, subit l’emprise de son mari dont elle adopte le discours
; qu’elle évoque elle-même d’importantes difficultés à assurer la prise en charge de l’enfant que les séquelles d’une hémiplégie ancienne ne suffisent pas à expliquer et exprime des tendances morbides inquiétantes
;
Attendu qu’il a été constaté que la petite H. passait la majeure partie de ses journées au lit, enfermée dans sa chambre, volets clos
; que ni le rythme du sommeil ni l’alimentation qui lui étaient proposés par les parents ne répondaient aux besoins de son âge et que l’enfant, d’une pâleur inquiétante, avait les yeux cernés et présentait un retard psychomoteur et des troubles du comportement
;
Que s’il a été relevé chez les parents un incontestable effort pour tenir compte des conseils prodigués par le service éducatif, leur incapacité à appréhender les besoins réels de leur enfant rend vaines leurs tentatives
;
Que s’il n’appartient pas aux services éducatifs et sociaux intervenus auprès de la famille de caractériser de pathologique la personnalité des parents ou leur comportement, il résulte suffisamment des observations faites par eux, sans qu’il soit besoin de recourir à une expertise médicale des parents, et même si le médecin traitant de l’enfant ne l’avait pas observé dans le cadre de ses consultations, que les conditions d’éducation d’H. se trouvaient compromises et que sa santé même était en danger au foyer de ses parents
; (...) »
Les requérants formèrent une demande d’aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation contre l’arrêt du 3 février 1995. Celle-ci fut rejetée par une décision du bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation rendue le 15 juin 1995 au motif qu’aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé contre la décision critiquée. Le 29 août 1995, ce refus fut confirmé pour le même motif.
Le placement de H. fut prolongé du 28 juillet au 30 septembre 1995 par une ordonnance rendue le 25 juillet 1995 pour les motifs suivants
:
«
Vu le rapport du service éducatif en date du 12 juin 1995
;
Attendu que les troubles psychiatriques du père et les graves carences de la mère sont constitutifs de danger pour la sécurité et la santé d’H.
;
Qu’H. n’a pu se construire harmonieusement dans un milieu aussi pathogène
; que seule la continuité de sa prise en charge actuelle est à même de lui apporter la sécurité dont elle a besoin pour s’épanouir
;
Que, par conséquent, il y a lieu de reconduire provisoirement le placement, dans l’attente que l’audition des parents soit matériellement possible
; (...)
»
Par ordonnance du 28 juillet 1995, le juge des enfants constata le déménagement des parents et, afin de permettre un meilleur suivi du dossier, se dessaisit au profit du juge des enfants de Gap (compétent au regard du nouveau domicile des requérants).
Par arrêt du 8 septembre 1995, sur appel de la décision de prolongation du 25 janvier 1995, la chambre spéciale des mineurs de la cour d’appel d’Orléans confirma la décision, estimant la poursuite de la mesure provisoire nécessaire pour protéger l’enfant et justifiée par les progrès réalisés par celle-ci depuis le début du placement
:
«
(...) Attendu que les premières observations d’H. dans le cadre de son placement confirment le retard psychomoteur et les troubles du comportement inquiétants de l’enfant qui avaient motivé son placement mais également la capacité relative d’H. à progresser dans un environnement stimulant et les difficultés des parents à appréhender les besoins de l’enfant
; (...)
»
Par un jugement du 2 octobre 1995, le juge des enfants de Gap confirma le placement pour une durée de deux ans à compter du 1
er
octobre et accorda aux père et mère un droit de visite en accord avec le service gardien
:
«
(...) Attendu qu’à l’audience de ce jour, le père a demandé la main-levée immédiate du placement avec le projet de scolariser l’enfant à l’école maternelle de Laragne, au motif que la compétence du juge des enfants des Hautes-Alpes entraîne ipso facto le transfert de l’enfant dans le même département
; que la mère n’a pas comparu
; qu’il ressort de l’entretien que le déménagement du couple parental n’est pas sérieusement motivé par aucune raison médicale vitale (...)
; qu’au regard du lourd contexte psychosomatique des deux parents et de leur handicap mental pris en charge en institut médico-éducatif ou professionnel ou en atelier protégé, la pathologie d’H. n’autorise pas sa restitution et ne préconise même aucune atteinte à sa stabilité chez l’assistance maternelle qui, depuis, un an maintenant, représente peut-être sa seule et faible chance d’évolution puisqu’au surplus le département des Hautes-Alpes ne dispose d’aucun service de placement familial spécialisé comme celui qui prend en charge la mineure actuellement
; que le placement sera donc reconduit et que le droit de visite antérieurement accordé aux parents sera également confirmé à charge pour eux, si leur éloignement les empêche d’exercer ce droit, de rapprocher leur domicile du lieu du placement
; (...)
»
Par un arrêt du 25 mars 1996, la chambre des mineurs de la cour d’appel de Grenoble confirma la décision, motivant sa décision au regard de l’intérêt de l’enfant. Par ailleurs, la cour estima que l’enfant ne pouvait être placée plus près du nouveau domicile des requérants, choisi pour convenances personnelles, afin de pas la perturber et compte tenu d’un début d’évolution positive au sein de la famille d’accueil. Enfin, elle précisa que le juge des enfants cherchait une solution en ce qui concerne les modalités de mise en œuvre du droit de visite des parents.
Les requérants présentèrent une demande d’aide juridictionnelle pour former un pourvoi contre la décision du 25 mars 1996. Par décision du 14
novembre 1996, le bureau d’aide juridictionnelle rejeta la requête au motif qu’aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé.
Le 21 juillet 1997, le tribunal pour enfants de Gap donna main-levée du placement de H. au centre éducatif et social spécialisé du Loir-et-Cher et confia provisoirement sa garde au service de l’aide sociale à l’enfant des Hautes-Alpes
:
«
(...) Attendu qu’il ressort des dernières pièces de la procédure que la très prochaine échéance de la rentrée scolaire et l’opportunité précieuse d’offrir à H. la possibilité d’une admission en cours préparatoire d’adaptation à Gap au vu de sa récente et spectaculaire progression, justifient dès à présent de donner main-levée du placement actuel et de confier la prise en charge et la garde de la mineure au service de l’Aide Sociale à l’Enfance des Hautes-Alpes en vue de la préparation la plus rapide de son intégration dans une famille d’accueil du Conseil Général des Hautes-Alpes.
»
«
Accordons au époux B. père et mère un droit de visite en accord avec le service gardien et sous notre recours éventuel.
»
Le 17 septembre 1997, le tribunal pour enfants de Gap prolongea le placement d’H. à compter de son échéance, soit le 21 janvier 1998, jusqu’au 21 septembre 1998. Il précisa ceci :
«
A l’audience de ce jour, M. B. comparaît seul et excuse l’absence de son épouse en raison de sa santé. Il clame son intention de multiplier les recours auprès de plusieurs autorités nationales et institutions européennes et veut que sa démarche soit interprétée comme la preuve de son attachement à sa fille. Il est certain d’être, avec M
me
, en mesure d’assumer son éducation et conteste qu’elle fut en danger au domicile parental avant le placement.
La seule lecture chronologique des nombreux rapports et bilans versés au dossier démontrent l’exceptionnelle évolution de la mineure et le profit trouvé dans un placement qui a permis que son avenir ne soit pas irrémédiablement compromis. Son intégration désormais possible dans le cycle ordinaire de l’Education nationale, alors qu’elle était inenvisageable auparavant, est en soi une illustration suffisante de l’opportunité de la mesure de protection ordonnée.
Son récent rapprochement géographique pendant l’été, dans une famille d’accueil plus proche du domicile parental permettra d’aborder une deuxième phase du travail éducatif, à savoir le travail avec les parents en intensifiant progressivement les relations de ceux-ci avec leur fille.
Ce n’est qu’après évaluation des temps communs de rencontre, notamment à travers l’observation du comportement d’H. et la mesure de la capacité du couple à agir dans le sens des conseils éducatifs qui pourraient leur être donnés, qu’il sera permis de dire si la main levée du placement peut-être envisagée.
»
Les requérants formèrent appel de cette décision mais, bien qu’ayant été régulièrement informés, ne se présentèrent pas à l’audience et ne se firent pas non plus représenter.
Le 23 février 1998, la cour d’appel de Grenoble confirma le jugement du tribunal pour enfants de Gap, faute de la présence des parties ou de leur conseil.
Les requérants se pourvurent en cassation après avoir obtenu l’aide juridictionnelle totale. Par un arrêt du 26 janvier 2000, la Cour de cassation considéra que la cour d’appel avait apprécié les éléments de fait du litige et tranché celui-ci conformément aux règles de droit qui lui étaient applicables.
Le 15 juin 1998, le service départemental d’Action Sociale et de la Santé fit part aux requérants de la nouvelle adresse de leur fille à Briançon (soit à environ 140 km de Laragne, domicile des parents).
Par un jugement en date du 19 septembre 2000, le juge des enfants de Gap renouvela le placement de H. à l’aide sociale à l’enfance des Hautes-Alpes pour une durée de deux ans à compter du 21 septembre 2000 et maintint les modalités relatives au droit de visite des parents, soit toutes les trois semaines, en milieu neutre et sur un intervalle horaire de deux heures.
Les requérants firent appel de cette décision.
Par jugement du 18 mai 2001, la cour d’appel de Grenoble statua de la manière suivante
:
« (...)
Actuellement l’enfant est accueillie dans un lieu de vie. Elle est prise en charge par le CMP en raison de ses difficultés psychologiques. Elle rencontre ses parents un mercredi toutes les trois semaines au Centre d’accueil l’Aoustaou.
(...)
Monsieur et Madame Bertrand, conscient des difficultés, ne revendiquent pas devant la cour la mainlevée immédiate du placement mais sollicitent une extension du droit de visite. Ils demandent à prendre le repas en compagnie de leur fille les jours de visite. Leur demande, sur ce point apparaît légitime. Madame Bertrand qui comparaît pour la première fois devant une juridiction de mineurs a pris l’engagement solennel de se rendre à la prochaine convocation du juge des enfants pour discuter sur l’avenir de sa fille. Dans ces conditions, la Cour estime qu’attendre jusqu’au mois de septembre 2001 pour que cet engagement soit tenu est contraire à l’intérêt d’H. et de ses parents. Elle considère, en conséquence, de ramener à un an la durée du renouvellement afin qu’un dialogue puisse se nouer entre les parents, le juge des enfants et les divers intervenants sociaux.
Par ces motifs,
Confirme en son principe et en toutes ses dispositions non contraires le jugement critiqué,
Amendant sur deux points
:
Dit que le placement est renouvelé à compter du 20 septembre 2000 et jusqu’au 1
er
octobre 2001
;
Dit que Monsieur et Madame Bertrand pourront rencontrer leur fille tous les quinze jours, en milieu neutre et sur un intervalle horaire de six heures, avec prise d’un repas en commun à chacune des visites.
»
Suite à cet arrêt, le tribunal pour enfants de Gap convoqua les requérants le 10 juillet 2001 et rendit le même jour une ordonnance aux fins d’investigation et d’orientation éducative
:
«
En présence de M
me
B., l’économie de l’audience est totalement différente des précédentes
: en effet, tout en dénonçant le placement et ses modalités comme le fait habituellement Monsieur, elle s’interroge aussi sur ce qui a motivé le recours à la mesure et sur ce qui pourrait faire évoluer les choses, et son époux ne l’interrompt à aucun moment. Ainsi, de la place de parents qui n’ont rien voulu (ou rien pu) entendre jusqu’à présent, Monsieur et Madame B. changent de statut pour être désormais des parents qui veulent comprendre. (...)
En ce sens, une mesure d’investigation et d’orientation éducative est opportune et sera donc ce jour ordonnée avec une mission extraordinaire, celle qui consiste à accompagner les parents dans la lecture intégrale du dossier judiciaire, depuis la requête d’ouverture de la procédure jusqu’à ce jour, en recueillant leurs observations et en les synthétisant avec eux pour tenter d’évaluer ce qui aujourd’hui n’est plus d’actualité et ce qui le demeure.
L’objectif de la mesure est de pouvoir définir des axes de travail acceptables par tous pour dégager des alternatives à une répétition régulière d’une même mesure, savoir un renouvellement de placement qui n’est pas satisfaisante parce qu’elle n’inscrit plus la séparation dans le provisoire.
Ce n’est de toute façon qu’avec l’adhésion des parents qu’il sera possible de faire mieux dans l’intérêt d’H. Si cette adhésion survit à l’audience, tout est possible. »
Le tribunal chargea le service d’observation et d’action éducative à Gap de procéder à une étude de la personnalité de la mineure et de la situation familiale et de rendre un rapport pour le 10 janvier 2002.
B.
Le droit interne pertinent
Code civil
Article 375
«
Si la santé, la sécurité ou la moralité d’un mineur non émancipé sont en danger, ou si les conditions de son éducation sont gravement compromises, des mesures d’assistance éducative peuvent être ordonnées par justice à la requête des père et mère conjointement, ou de l’un d’eux, de la personne ou du service à qui l’enfant a été confié ou du tuteur, du mineur lui-même ou du ministère public. Le juge peut se saisir d’office à titre exceptionnel.
(...)
La décision fixe la durée de la mesure sans que celle-ci puisse, lorsqu’il s’agit d’une mesure éducative exercée par un service ou une institution, excéder deux ans. La mesure peut être renouvelée par décision motivée.
»
Article 375-1
«
Le juge des enfants est compétent, à charge d’appel, pour tout ce qui concerne l’assistance éducative.
Il doit toujours s’efforcer de recueillir l’adhésion de la famille à la mesure envisagée.
»
Article 375-2
«
Chaque fois qu’il est possible, le mineur doit être maintenu dans son milieu actuel. Dans ce cas, le juge désigne, soit une personne qualifiée, soit un service d’observation, d’éducation ou de rééducation en milieu ouvert, en lui donnant mission d’apporter aide et conseil à la famille, afin de surmonter les difficultés matérielles ou morales qu’elle rencontre. Cette personne ou ce service est chargé de suivre le développement de l’ enfant et d’en faire rapport au juge périodiquement.
Le juge peut aussi subordonner le maintien de l’enfant dans son milieu à des obligations particulières, telles que celle de fréquenter régulièrement un établissement sanitaire ou d’éducation, ordinaire ou spécialisé, ou d’exercer une activité professionnelle.
»
Article 375-6
«
Les décisions prises en matière d’assistance éducative peuvent être, à tout moment, modifiées ou rapportées par le juge qui les a rendues soit d’office, soit à la requête des père et mère conjointement, ou de l’un d’eux, de la personne ou du service à qui l’enfant a été confié ou du tuteur, du mineur lui-même ou du ministère public.
»
Article 375-7
«
Les père et mère dont l’enfant a donné lieu à une mesure d’assistance éducative, conservent sur lui leur autorité parentale et en exercent tous les attributs qui ne sont pas inconciliables avec l’application de la mesure. Ils ne peuvent émanciper l’enfant sans autorisation du juge des enfants, tant que la mesure d’assistance éducative reçoit application.
S’il a été nécessaire de placer l’enfant hors de chez ses parents, ceux-ci conservent un droit de correspondance et un droit de visite. Le juge en fixe les modalités et peut même, si l’intérêt de l’enfant l’exige, décider que l’exercice de ces droits, ou de l’un d’eux, sera provisoirement suspendu. Le juge peut indiquer que le lieu de placement de l’enfant doit être recherché afin de faciliter, autant que possible, l’exercice du droit de visite par le ou les parents.
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et en substance l’article 8, les requérants se plaignent que les mesures de placement en famille d’accueil de leur fille sont inutilement longues et portent atteinte à leur vie familiale.
Les requérants se plaignent d’une atteinte à leur vie familiale subie depuis de nombreuses années. Ils invoquent les articles 6 § 1 et 8 de la Convention dont les parties pertinentes se lisent ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...).
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
La Cour note en premier lieu que les requérants invoquent l’article 6 § 1 de la Convention en connexion avec l’article 8 pour dénoncer la trop longue ingérence, depuis le placement de leur fille, dans leur droit au respect de leur vie familiale. La Cour examinera cependant la requête uniquement sous l’angle de l’article 8 de la Convention car elle estime que la «
longueur
» dénoncée relève du bien-fondé des mesures d’assistance éducative prise à l’encontre de la fille des requérants.
La Cour souligne que, par essence, le lien entre les requérants et leur fille mineur H. relève d’une vie familiale au sens de l’article 8 de la Convention (voir, notamment l’arrêt Keegan c. Irlande du 26 mai 1994, série A n° 290, pp.17-18, § 44). Il lui incombe dès lors de déterminer si, au vu des principes dégagés par sa jurisprudence, les circonstances dénoncées par les requérants révèlent un manquement au droit de ces derniers au respect de leur vie familiale.
La Cour rappelle que pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale (voir les arrêts W., B. et R. c.
Royaume-Uni, du 8
juillet 1987, série
A n°
121, respectivement, p.
27, §
59, p.
71, §
60 et p.
117, §
64
; Eriksson c.
Suède du 22
juin 1989, série
A n°
156, p.
24, §
58
;
Gnahoré c. France
, n° 40031/98, § 50, ECHR 2000-IX, et
K. et T. c. Finlande
[GC], n° 25702/94, §
151, CEDH 2001). Il n’est donc pas douteux que le placement de H. et les restrictions de contact entre elle et les requérants s’analysent en une «
ingérence
» dans l’exercice du droit de ces derniers au respect de leur vie familiale.
Si l’article
8 tend pour l’essentiel à prémunir l’individu contre des ingérences arbitraires des pouvoirs publics, il met de surcroît à la charge de l’Etat des obligations positives inhérentes à un «
respect
» effectif de la vie familiale. Ainsi, là où l’existence d’un lien familial se trouve établi, l’Etat doit en principe agir de manière à permettre à ce lien de se développer et prendre les mesures propres à réunir le parent et l’enfant concernés (voir, par exemple, les arrêts Eriksson, précité, pp.
26
‑
27, §
71, Keegan, précité, p.
19, §§
49
‑
50, et Ignaccolo-Zenide c.
Roumanie, du 25
janvier 2000, §
94).
La frontière entre les obligations positives et négatives de l’Etat au titre de l’article
8 ne se prête pas à une définition précise
; les principes applicables sont néanmoins comparables. En particulier, dans les deux cas, il faut avoir égard au juste équilibre à ménager entre les intérêts concurrents
; de même, dans les deux hypothèses, l’Etat jouit d’une certaine marge d’appréciation (voir, par exemple, Gnahore § 52 précité, W., B. et R. précités, respectivement, p.
27, §
60, p.
72, §
61 et p.
117, § 65, et Hokkanen précité, p.
20, §
55).
En l’espèce, les mesures litigieuses se fondent sur les articles 375 et suivants du code civil, relatifs à l’assistance éducative
; elles se trouvent donc «
prévue[s] par la loi
». Elles visent en outre expressément la préservation de la santé, de la sécurité et de la moralité de l’enfant H., but légitime au regard du paragraphe 2 de l’article 8.
La Cour relève que le placement de H. fut ordonné en août 1994 par le juge des enfants en raison des graves difficultés psychologiques de ses parents, alors très fragiles, et du climat familial néfaste considéré comme dangereux pour l’éducation et la santé - physique et mentale - de l’enfant. Ce placement fut prorogé de nombreuses fois par le juge des enfants, toujours dans l’intérêt de l’enfant et y compris alors que H. présentait des signes d’amélioration. Dans un jugement du 17 septembre 1997, soit trois ans après le placement initial, le juge des enfants précisait que «
la seule lecture chronologique des nombreux rapports et bilans versés au dossier démontrent l’exceptionnelle évolution de la mineure et le profit trouvé dans un placement qui a permis que son avenir ne soit pas irrémédiablement compromis. Son intégration désormais possible dans le cycle ordinaire de l’éducation nationale, alors qu’elle était inenvisageable auparavant, est en soi une illustration suffisante de l’opportunité de la mesure de protection ordonnée
». En 2001, la cour d’appel de Grenoble, chambre des mineurs, soulignait que les requérants, conscients de leurs difficultés, ne revendiquaient pas devant la cour la mainlevée immédiate du placement mais sollicitait une extension de leur droit de visite. Enfin, tout récemment, les autorités nationales relevaient la nette amélioration du comportement des requérants dans la gestion du placement de leur fille et soulignaient leur volonté de trouver, en coopération avec les services compétents, une alternative à ladite mesure «
qui n’est pas satisfaisante parce qu’elle n’inscrit plus la séparation dans le provisoire
» (ordonnance du 10 juillet 2001).
Au vu de ce bref rappel chronologique, la Cour estime que les motifs avancés pour justifier les décisions de prise en charge de H. étaient suffisants au regard de l’intérêt de l’enfant.
Certes, «
le fait qu’un enfant puisse être accueilli dans un cadre plus propice à son éducation ne saurait en soi justifier qu’on le soustraie de force aux soins de ses parents biologiques
; pareille ingérence dans le droit des parents, au titre de l’article 8 de la Convention, à jouir d’une vie familiale avec leur enfant doit encore se révéler «
nécessaire
» en raison d’autres circonstances. (...) Les décisions de prise en charge doivent donc être en principe considérées comme des mesures temporaires, à suspendre dès que les circonstances s’y prêtent, et tout acte d’exécution doit concorder avec un but ultime
: unir à nouveau le parent par le sang et l’enfant. L’obligation positive de prendre des mesures afin de faciliter la réunion de la famille dès que cela sera vraiment possible s’impose aux autorités compétentes dès le début de la période de prise en charge et avec de plus en plus de force, mais doit toujours être mise en balance avec le devoir de considérer l’intérêt supérieur de l’enfant. (…)
» (
K. et T. c. Finlande
précité, §§ 173 et 178).
En l’espèce, la Cour considère que les autorités nationales ont fait, et continuent de faire des efforts sérieux pour faciliter un jour la réunion de la famille
; elles ont reconsidéré la question régulièrement pour aboutir à un constat de plus en plus positif et ont fait preuve d’une attitude constructive dès que des signes d’amélioration de la situation des intéressés se sont fait sentir.
Enfin, la Cour note que ces mêmes autorités ont toujours fait de réels efforts pour maintenir les liens de la mineure avec ses parents et ont intensifié leur rencontre au fur et à mesure de l’évolution positive de l’attitude des requérants.
Dans ces conditions, la Cour a la conviction que la prise en charge de H. était inspirée par des motifs non seulement pertinents mais encore suffisants aux fins du paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention et que les autorités nationales ont pris les mesures que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles. Partant, elle ne décèle aucune apparence de violation de l’article 8 de la Convention des chefs du placement de H. et des restrictions faites au contact entre celle-ci et les requérants.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président