- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 19 februarie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Polcari împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA POLCARI c. ITALIA (Cercetarea nr. 56223/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINITIVF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Polcari c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P.
Costa președintele L. F everari Bravo Loucages Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, Tribunalul a adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și printre care un resortisant italian, domnul Dante Polcari ( La 17 iulie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, la data de 17 iulie 1998, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 11 aprilie 2001. ÎN FAVOAREA reclamantului, muncitor angajat în cadrul unui contract pe durată determinată de municipalitatea Montana del Fortone (Benevent) începând cu 21 octombrie 1982, a fost introdusă pe listele personalului care ar putea fi transferat (in stato di mobilità) ) În cadrul unei decizii privind transferul său într-o altă municipalitate, Consiliul Comunal a decis la 16 septembrie 1993 să-i confere, de la 1 iulie 1992, un post vacant unui grad care nu corespunde celui prevăzut de solicitant.
La 16 octombrie 1993, reclamantul a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Campania pentru a obține, pe de o parte, suspendarea executării deciziei Consiliului respectiv și, pe de altă parte, anularea acesteia. În aceeași zi, reclamantul a prezentat o cerere în vederea stabilirii datei landului. La data de 3 aprilie 1997, reclamantul a prezentat o cerere prin care solicita ca data la care a fost încuviințată să fie stabilită în regim de urgență. Tribunalul administrativ regional a respins cererea reclamantului prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 17 ianuarie 2001. La 9 aprilie 2001, reclamantul a luat o hotărâre în fața Consiliului de Stat.
Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, cauza era încă în curs de desfășurare la 4 mai 2001. ÎN JUSTAȚIE PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 16 octombrie 1993 și era încă în curs de desfășurare la 4 mai 2001 10. La această dată, aceasta durase deja mai mult de șapte ani și șase luni pentru două instanțe.
11. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 14. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 8 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 872 180 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții.
17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an.
PE CES, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 8 000 EUR (8 000 EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (mii cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P.
Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE POLCARI c. ITALIE (Requête n° 56223/00) ARRÊT STRASBOURG 19 février 2002 DÉFINITIF 19/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Polcari c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , L. F errari Bravo , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me A. Mularoni , juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Dante Polcari (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 juillet 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 3 avril 2000 sous le numéro de dossier 56223/00. Le requérant est représenté par M e G. Romano, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001. EN FAIT
Le requérant, ouvrier employé sous un contrat à durée déterminée par la commune de Montana del Fortone (Bénévent) depuis le 21 octobre 1982, fut inséré sur les listes du personnel susceptible d’être muté ( in stato di mobilità ). Dans le cadre d’une décision relative à sa mutation dans une autre commune, le conseil communal décida le 16 septembre 1993 de lui conférer, à compter du 1 er juillet 1992, un poste vacant à un grade ne correspondant pas à celui escompté par le requérant.
Le 16 octobre 1993, le requérant déposa un recours devant le tribunal administratif régional de Campanie tendant à obtenir, d’une part, le sursis à exécution de la décision dudit conseil et, d’autre part, son annulation. Le même jour, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée. Le 3 avril 1997, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée en urgence. L’audience de plaidoiries fut fixée au 11 janvier 2001.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 17 janvier 2001, le tribunal administratif régional rejeta la demande du requérant.
Le 9 avril 2001, le requérant interjeta appel du jugement devant le Conseil d’Etat. Selon les informations fournies par le requérant, l’affaire était encore pendante au 4 mai 2001. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 16 octobre 1993 et était encore pendante au 4 mai 2001.
Elle avait, à cette date, déjà duré plus de sept ans et six mois pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
13. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 8 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 10 872 180 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 8 000 EUR (huit mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président