AFFAIRE PIACENTI c. ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ PACENTI c. ITALIA (solicitarea nr. 56213/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 Februarie 2002 DEFINITIVF 19/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Piacenți c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele L. F everari Bravo Loucages Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători și Dolle graffière de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 22 ianuarie 2002, Renunțarea la hotărâre, care a fost adoptată la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și printre care un resortisant italian, domnul Severino Piaceni ( La data de 31 decembrie 1996, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Curtea a declarat cererea admisibilă la 11 aprilie 2001. ÎN FAVOAREA reclamantului, angajat în calitate de asistent administrativ nedeținut, pe lângă administrația provincială a regiunii Viterbe, a fost transferat la Unitatea Sanitară Locală (U.S.L.) din Viterba la 30 aprilie 1981. Printr-o decizie adoptată la 5 decembrie 1990, Comitetul de gestionare al L.U.S.L. a recunoscut reclamantului, pe baza vechimii sale, dreptul la plata salariului corespunzător. Cu toate acestea, în același an, comitetul de control a anulat decizia respectivă. La 5 decembrie 1991, reclamantul a formulat o acțiune în fața Tribunalului Administrativ Regional din Lazio pentru a obține, pe de o parte, anularea deciziei comitetului de control și, pe de altă parte, recunoașterea dreptului său de a percepe tratamentul corespunzător vechimei sale. De la 23 martie 1993 până la 16 iulie 1996, reclamantul a prezentat, de cinci ori, cereri de stabilire a datei la care a fost încununat în instanță, printr-o ordonanță din 14 octombrie 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 15 octombrie 1996. octombrie 1996, instanța a dispus administrației în cauză prezentarea documentelor. Prin hotărârea din 7 aprilie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 25 iunie 1997, instanța a acceptat cererea reclamantului. La 3 noiembrie 1997, pârâta a solicitat judecarea în fața Consiliului de Stat și a solicitat, în plus, suspendarea executării acestei hotărâri. La 16 iunie 2000 s-a stabilit la data de 16 iunie 2000. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 4 octombrie 2000, Consiliul de Stat a respins cererea pârâtului. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul susține că durata procedurii nu a respectat principiul "timp rezonabil" astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 5 decembrie 1991 și s-a încheiat la 4 octombrie 2000. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 13. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprejm de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 15. Reclamantul solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 16. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 7 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 17. Reclamantul solicită, de asemenea, 20 060 944 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 18. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 19. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES, CURȚA, ÎN LÂNĂ, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 7 000 EUR (7 000 EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (mii cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE PIACENTI c. ITALIE

(Requête n° 56213/00)

ARRÊT

STRASBOURG

19 février 2002

DÉFINITIF

19/05/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Piacenti c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

L. F

errari Bravo

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

K.

Jungwiert

,

V.

Butkevych

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 janvier 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Severino Piacenti («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 31 décembre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 3

avril

2000 sous le numéro de dossier 56213/00. Le requérant est représenté par M

e

F. E. Abbate, avocat à Orte (Viterbe). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour a déclaré la requête recevable le 11 avril 2001.

EN FAIT

3.

Le requérant, employé en qualité d’assistant administratif non titulaire, auprès de l’administration provinciale de la région de Viterbe, fut muté dès le 30 avril 1981 auprès de l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L.) de Viterbe. Par une décision prise le 5 décembre 1990, le comité de gestion de l’U.S.L. reconnut au requérant, sur la base de son ancienneté, le droit au paiement du traitement correspondant. Toutefois, au courant de la même année, le comité de contrôle annula cette décision.

4.

Le 5 décembre 1991, le requérant déposa un recours devant le tribunal administratif régional du Latium tendant à obtenir, d’une part, l’annulation de la décision du comité de contrôle et, d’autre part, la reconnaissance de son droit à percevoir le traitement correspondant à son ancienneté. Le 12

décembre 1991, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût fixée. A compter du 23 mars 1993 et jusqu’au 16

juillet 1996, le requérant présenta, à cinq reprises, des demandes tendant à ce que la date de l’audience fût fixée en urgence.

5.

Par une ordonnance du 14 octobre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 15

octobre 1996, le tribunal ordonna à l’administration concernée la production de documents.

6.

Par un jugement du 7 avril 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 25

juin 1997, le tribunal fit droit à la demande du requérant.

7.

Le 3 novembre 1997, la partie défenderesse interjeta appel du jugement devant le Conseil d’Etat et sollicita, en outre, le sursis à exécution dudit jugement. L’audience de plaidoiries fut fixée au 16 juin 2000.

8.

Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 4

octobre

2000, le Conseil d’Etat rejeta la demande de la partie défenderesse.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

La période à considérer a débuté le 5 décembre 1991 et s’est terminée le 4 octobre 2000.

11.

Elle a donc duré environ huit ans et dix mois pour deux instances.

12.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

13.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

14.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

15.

Le requérant réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

16.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 7

000

euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

17.

Le requérant demande également 20 060 944 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

18.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR au titre des frais et dépens de la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

19.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

,

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 7 000 EUR (sept mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 février 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président