SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ MANNARI c. ITALIA (Cercetarea nr. 51706/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2001 DEFINITIVF 11/03/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Mannari c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa Președintele Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Mularoni judecători L. Férari ravo, judecător ad-hoc și domnul Dolle graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 noiembrie 2001, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, domnul Romano Mannari ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 20 martie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Cererea a fost înregistrată la data de 7 octombrie 1999 sub numărul de dosar 51706/99. Reclamantul este reprezentat de M. Mazzarri, avocată la Rosignano Solvay (Livorne). Guvernul italian ( Domnul - vecinul său - a fost demolat. O audiere a fost stabilită la 17 aprilie 1984. La acea dată, un expert a fost numit, care a depus jurământul la 11 mai 1984. Cele douăsprezece audieri care au avut loc între 6 iulie 1984 și 19 aprilie 1985, o audiere a martorilor și cinci landuri, patru au fost amânate la cererea părților, una a fost amânată la cererea reclamantului și una la cererea domnului M. Cele treisprezece audieri stabilite între 14 Iunie 1985 și 3 octombrie 1986, cinci au vizat depunerea de memorii sau documente, șapte au fost amânate la cererea părților și una a fost amânată la cererea jandarmilor - care fuseseră convocați de judecător pentru a oferi clarificări. La 14 noiembrie 1986, judecătorul a fixat dezbaterile la 13 În ianuarie 1987, printr-o ordonanță în afara ședinței din 28 ianuarie 1987, al cărei text a fost depus la grefă la 31 ianuarie 1987, judecătorul a acceptat cererea reclamantului prin autorizarea reconstruirii zidului. La 21 februarie 1987, reclamantul a reluat procedura privind fondul în fața Tribunalului din Livorne pentru a confirma hotărârea judecătorului cu privire la cauzele și pentru a primi despăgubiri pentru daunele suferite. A început la 30 aprilie 1987. octombrie 1987 și 8 martie 1995, trei dintre acestea au vizat o cerere a reclamantului pentru numirea unui expert, trei au fost revocate din oficiu, șase au fost trimise la cererea domnului M. - dintre care patru au fost, deoarece reclamantul era absent - și patru la cererea reclamantului sau a părților - dintre care unul a încercat să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a diferendului. decembrie 1995 a fost amânat din oficiu de mai multe ori până la 17 decembrie 1998. Cu toate acestea, la o dată nespecificată, președintele Tribunalului a atribuit cauza la colegiul de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezione stralcio) ) Cele șase audieri stabilite între 11 martie 1999 și 23 mai 2000 au vizat încercarea de conciliere prevăzută prin lege sau au fost retrimise la cererea părților. În lacul din 5 octombrie 2000, judecătorul a numit un expert și a retrimis cauza la 16 noiembrie 2000. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 30 martie 1984, iar procedura era încă în curs de desfășurare la 16 noiembrie 2000. [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 14. Reclamantul solicită 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 10 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, la L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 10 000 (zece mii) EUR pentru pagubă morală și 1 500 (mii cinci cenți) EUR pentru cheltuieli de judecată și cheltuieli de judecată aceste sume vor fi majorate cu 3,5% l an de la expirarea acestui termen și până la plata acestora Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Dolle J.-P. Costa Module Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE MANNARI c. ITALIE
(Requête n° 51706/99)
ARRÊT
11 décembre 2001
11/03/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Mannari c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
M.
errari
B
ravo,
juge ad hoc
,
et de M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 novembre 2001,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Romano Mannari («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 20 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la
Convention
»). La requête a été enregistrée le 7 octobre 1999 sous le numéro de dossier 51706/99. Le requérant est représenté par M
e
A.
Mazzarri, avocate à Rosignano Solvay (Livourne). Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 13 février 2001.
3.
Le 30 mars 1984, le requérant déposa un recours en référé devant le juge d’instance de Cecina (Livourne) afin d’obtenir la reconstruction d’un mur que M.
4.
Une audience fut fixée au 17 avril 1984. A cette date, un expert fut nommé, qui prêta serment le 11 mai 1984. Des douze audiences qui eurent lieu entre le 6 juillet 1984 et le 19
avril 1985, une concerna l’expertise et cinq l’audition de témoins, quatre furent reportées à la demande des parties, une le fut à la demande du requérant et une à la demande de M. M. Des treize audiences fixées entre le 14
juin 1985 et le 3 octobre 1986, cinq concernèrent le dépôt de mémoires ou documents, sept furent reportées à la demande des parties et une le fut à la demande des gendarmes - qui avaient été convoqués par le juge afin de fournir des éclaircissements. Le 14
novembre 1986, le juge fixa les débats au 13
janvier 1987. Par une ordonnance hors audience du 28 janvier 1987, dont le texte fut déposé au greffe le 31
janvier
1987, le juge fit droit à la demande du requérant en autorisant la reconstruction du mur.
5.
Le 21 février 1987, le requérant reprit la procédure quant au fond devant le tribunal de Livourne afin de faire confirmer la décision du juge des référés et d’obtenir réparation des dommages subis. La mise en état de l'affaire commença le 30 avril 1987. Des seize audiences fixées entre le 29
octobre 1987 et le 8 mars 1995, trois concernèrent une demande du requérant afin qu’un expert fût nommé, trois furent renvoyées d’office, six le furent à la demande de M. M. - dont quatre car le requérant était absent - et quatre à la demande du requérant ou des parties - dont une afin d’essayer de parvenir à un règlement amiable du différend. L’audience prévue le 5
décembre 1995 fut reportée d’office à plusieurs reprises jusqu’au 17
décembre 1998.
6.
Toutefois, à une date non précisée, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezione stralcio
). Les six audiences fixées entre le 11 mars 1999 et le 23 mai 2000 concernèrent la tentative de conciliation prévue per la loi ou furent renvoyée à la demande des parties. A l’audience du 5
octobre
2000, le juge nomma un expert et renvoya l’affaire au 16
novembre
2000.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
8.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
9.
La période à considérer a débuté le 30 mars 1984 et la procédure était encore pendante au 16 novembre 2000.
10.
Elle avait à cette date duré plus de seize ans et sept mois pour une instance.
11.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
12.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
13.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
14.
Le requérant réclame 25 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
15.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 10
000
euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
16.
Le requérant demande également 10 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
17.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
18.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3,5 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
,
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 10 000 (dix mille) euros pour dommage moral et 1 500 (mille cinq cents) euros pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 décembre 2001, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président