- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 21 februarie 2002
- Stat pârât
- PRT
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Victorino D'Almeida împotriva Portugaliei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA VICOURG 21 Februarie 2002 DEFINIF 21/05/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră formată din domnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpć judecători și din domnul V. Păstor grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 30 ianuarie 2002, Renunță la hotărârea pe care a adoptat-o aceasta, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 43487/98) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și al cărei resortisant al acestui stat, domnul António Victorino d Septembrie 1998 în temeiul vechiului articol 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția de la președinție).
Reclamantul este reprezentat în fața Curții de către domnul J.L. da Cruz Vilaça și dl R. Oliveira, avocați la Lisabona. Guvernul portughez (atlée) este reprezentat de agentul său, dl A. Henrique Gaspar, procuror general adjunct. Reclamantul susține în special că durata unei proceduri în fața instanțelor administrative a depășit termenul rezonabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului 11 la convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a patra secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură.
Printr-o decizie din 19 octombrie 2000, camera a declarat cererea parțial admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prin scrisoarea din 11 ianuarie 2002, Consiliul reclamantului a informat că a încheiat un acord cu guvernul portughez și a dorit să-i retragă cererea. Reclamantul este un resortisant portughez născut în 1940 și rezident la Lisabona.
Din 1974, acesta a deținut funcțiile culturale de la ambasada Portugaliei din Viena, atunci când contractul său a fost încheiat, printr-o decizie a ministrului afacerilor externe din 14 august 1981, publicată în Jurnalul Oficial la 11 septembrie 1981. 11. Reclamantul a atacat această decizie în fața instanțelor administrative și a obținut anularea sa pentru viciu de formă, printr-o decizie definitivă a Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo) din 10 mai 1984. Ulterior, ministrul afacerilor externe, printr-o ordonanță din 2 septembrie 1986, publicată în Jurnalul Oficial la 4 octombrie 1986, a decis din nou să anuleze contractul în cauză.
De asemenea, acesta a decis să plătească reclamantului o sumă corespunzătoare preavizului de încetare a funcției și a însărcinat serviciile de minister să răspundă cererii de despăgubire a reclamantului, referitoare la remunerațiile la care acesta din urmă considera că au dreptul din cauza anulării primei decizii de reziliere a contractului său. 12. A urmat un schimb de corespondență între reclamant și serviciile Ministerului Afacerilor Externe în această privință. Fiind în dezacord cu sumele propuse de administrație, reclamantul a înaintat la 1 iulie 1988 Tribunalului Administrativ (Tribunalul Administrativ de Círculo) ) de la Lisabona o cerere de despăgubire împotriva statului; el a solicitat în special plata remunerării pe care ar fi trebuit să o primească în perioada în care fusese exclus în mod ilegal din funcția sa, adică de la 11 septembrie 1981 la 4 octombrie 1986, precum și dobânda aferentă.
13. La 4 iulie 1988, judecătorul a ordonat citația din partea procurorului public, în calitate de reprezentant al statului. În plus, acesta a acordat dreptul la cererea de asistență judiciară din partea reclamantului. 14. Ministerul a prezentat concluziile sale ca răspuns la 20 februarie 1989, după obținerea de către judecător a două prelungiri ale termenului acordat. Printr-o decizie din 31 mai 1989, judecătorul a primit excepția de la cerința invocată de ministerul public. 16. La 12 iunie 1989, reclamantul a făcut apel la această decizie în fața Curții Supreme Administrative (Supremo Tribunal Administrativo 17). La 16 iunie 1989, procurorul a solicitat să se ia o decizie care primise cererea de asistență judiciară.
La 6 noiembrie 1989, judecătorul a solicitat anumite documente de la Departamentul de Impozitare. Aceste documente au fost prezentate la 27 aprilie 1990. Având în vedere acestea, ministerul public și-a retras apelul. La 4 octombrie 1990 dosarul a fost transmis Curții Supreme Administrative 18. Prin hotărârea din 24 octombrie 1991, aceasta a anulat parțial decizia atacată și a ordonat continuarea procedurii. 19. La 28 iulie 1992, judecătorul a făcut o decizie pregătitoare (despacho saneador ), specificând faptele deja stabilite și cele care urmează să fie stabilite. 20. La 6 și 9 noiembrie 1992, părțile și-au depus listele de martori, iar comisiile pentru audierea martorilor au fost trimise tribunalelor din Barcelos, Faro și Sintra, precum și tribunalelor administrative din Porto și ambasadelor din Portugalia la Bruxelles și Sofia.
În iunie 1993, toate aceste comisii au fost returnate. Au avut loc audieri la 4, 5 și 18 noiembrie și la 2 decembrie 1993. 22. printr-o hotărâre din 22 aprilie 1994, tribunalul administrativ a dat câștig de cauză reclamantului. 23. La 11 mai 1994, procuratura a făcut apel la această hotărâre în fața Curții Supreme Administrative. Judecătorul A.R. a fost desemnat în calitate de raportor. La 14 decembrie 1994, el s-a deportat pentru că a intervenit în cauza atunci când a fost consilier juridic (autor) la Ministerul Afacerilor Externe 24. Prin hotărârea din 16 februarie 1995, Curtea Supremă Administrativă a acceptat acțiunea și a decis că reclamantul nu avea dreptul la nicio despăgubire. Aceasta a considerat că viciul de formă constatat în speță ar deschide dreptul la o despăgubire numai dacă decizia atacată ar fi fost diferită fără un astfel de viciu, ceea ce nu ar fi fost cazul în speță.
La 18 mai 1995, reclamantul a introdus o acțiune constituțională în fața Tribunalului Constituțional (Tribunalul Constituțional), dar acesta, printr-o hotărâre din 20 mai 1997, a declarat acțiunea inadmisibilă. O plângere depusă de reclamant a fost respinsă printr-o hotărâre din 7 octombrie 1997. 26. La 24 octombrie 1997, reclamantul a sesizat Adunarea Plenară a Secțiunii din cadrul instanței administrative supreme a Curții Administrative cu privire la o acțiune care vizează să se declare că Hotărârea din 16 februarie 1995 era în contradicție cu o hotărâre anterioară a aceleiași instanțe. Printr-o decizie din 20 ianuarie 1998, judecătorul raportor la Curtea Supremă Administrativă a declarat acțiunea admisibilă.
27. Prin hotărârea din 12 martie 1998, Adunarea Plenară a secțiunii din litigiul administrativ al Curții Supreme Administrative, considerând că această contradicție nu se verifica, a respins acțiunea. La 11 ianuarie 2002, Consiliul reclamantului a informat Curtea cu privire la dorința sa de a retrage cererea, ținând seama de un acord pe care l-a încheiat cu guvernul portughez. 29. În aceste condiții, Curtea constată că reclamantul nu mai dorește să își mențină cererea în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. În plus, Curtea consideră că … Prin urmare, este necesar să se elimine cererea de rol. Prin aceste motive, CURȚIA, ÎN LÂNGĂ UNANIMITATE, decide să șteargă cauza din rol. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 21 februarie 2002 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură.
Vincent B erger Georg Ress Modululer Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE VICTORINO D’ALMEIDA c. PORTUGAL (Requête n° 43487/98) ARRÊT (radiation) STRASBOURG 21 février 2002 DÉFINITIF 21/05/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Victorino d’Almeida c. Portugal, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 30 janvier 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 43487/98) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M. António Victorino d’Almeida (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 7 septembre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
Le requérant est représenté devant la Cour par M e J.L. da Cruz Vilaça et M e R. Oliveira, avocats à Lisbonne. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. A. Henriques Gaspar, Procureur général adjoint.
Le requérant allègue en particulier que la durée d’une procédure devant les juridictions administratives a dépassé le délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).
La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
Par une décision du 19 octobre 2000, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).
Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a cependant continué à être examinée par la chambre de l’ancienne section IV telle qu’elle existait avant cette date.
Par une lettre du 11 janvier 2002, le conseil du requérant a fait savoir qu’il avait conclu un accord avec le gouvernement portugais et souhaitait retirer sa requête. EN FAIT
Le requérant est un ressortissant portugais né en 1940 et résidant à Lisbonne. Il exerçait depuis 1974 les fonctions d’attaché culturel auprès de l’ambassade du Portugal à Vienne lorsque son contrat fut résilié, par une décision du ministre des Affaires étrangères du 14 août 1981, publiée au Journal officiel le 11 septembre 1981.
Le requérant attaqua cette décision devant les juridictions administratives et obtint son annulation pour vice de forme, par une décision définitive de la Cour suprême administrative ( Supremo Tribunal Administrativo ) du 10 mai 1984. Par la suite, le ministre des Affaires étrangères, par une ordonnance du 2 septembre 1986, publiée au Journal officiel le 4 octobre 1986, décida une nouvelle fois de résilier le contrat en cause. Il décida également de payer au requérant une somme correspondant au préavis de cessation de fonctions et chargea les services du ministère de répondre à la demande d’indemnisation formulée par le requérant, portant sur les rémunérations auxquelles ce dernier estimait avoir droit en raison de l’annulation de la première décision de résiliation de son contrat.
Suivit un échange de correspondance entre le requérant et les services du ministère des Affaires étrangères à cet égard. Etant en désaccord avec les sommes proposées par l’administration, le requérant introduisit, le 1 er juillet 1988, devant le tribunal administratif ( Tribunal Administrativo de círculo ) de Lisbonne une demande en dommages et intérêts contre l’Etat. Il demanda notamment le paiement des rémunérations qu’il aurait dû percevoir pendant la période où il avait été illégalement écarté de son poste, soit du 11 septembre 1981 au 4 octobre 1986, ainsi que les intérêts y afférents.
Le 4 juillet 1988, le juge ordonna la citation à comparaître du ministère public, en tant que représentant de l’Etat. Il fit par ailleurs droit à la demande d’assistance judiciaire formulée par le requérant.
Le ministère public déposa ses conclusions en réponse le 20 février 1989, après avoir obtenu de la part du juge deux prorogations du délai imparti.
Par une décision du 31 mai 1989, le juge accueillit l’exception de prescription soulevée par le ministère public.
Le 12 juin 1989, le requérant fit appel de cette décision devant la Cour suprême administrative ( Supremo Tribunal Administrativo ).
Le 16 juin 1989, le ministère public interjeta appel de la décision qui avait accueilli la demande d’assistance judiciaire. Le 6 novembre 1989, le juge sollicita certains documents auprès du service des impôts. Ces documents furent produits le 27 avril 1990. Au vu de ceux-ci, le ministère public retira son appel. Le 4 octobre 1990, le dossier fut transmis à la Cour suprême administrative.
Par un arrêt du 24 octobre 1991, celle-ci annula partiellement la décision attaquée et ordonna la poursuite de la procédure.
Le 28 juillet 1992, le juge rendit une décision préparatoire ( despacho saneador ) spécifiant les faits déjà établis et ceux restant à établir.
Les 6 et 9 novembre 1992, les parties déposèrent leurs listes de témoins. Des commissions rogatoires aux fins d’audition de témoins furent envoyées aux tribunaux de Barcelos, Faro et Sintra ainsi qu’au tribunal administratif de Porto et aux ambassades du Portugal à Bruxelles et Sofia. En juin 1993, ces commissions rogatoires avaient toutes été retournées.
Des audiences eurent lieu les 4, 5 et 18 novembre et le 2 décembre 1993.
Par un jugement du 22 avril 1994, le tribunal administratif donna gain de cause au requérant.
Le 11 mai 1994, le ministère public fit appel de ce jugement devant la Cour suprême administrative. Le juge A.R. fut désigné en qualité de rapporteur. Le 14 décembre 1994, il se déporta car il était intervenu dans l’affaire lorsqu’il était conseiller juridique ( auditor ) au ministère des Affaires étrangères.
Par un arrêt du 16 février 1995, la Cour suprême administrative accueillit le recours et décida que le requérant n’avait droit à aucune indemnisation. Elle considéra que le vice de forme constaté en l’espèce n’ouvrait droit à une indemnisation que si la décision attaquée avait été différente sans un tel vice, ce qui n’était pas le cas en l’espèce. Une demande d’éclaircissement formulée par le requérant fut rejetée par un arrêt du 27 avril 1995.
Le 18 mai 1995, le requérant introduisit un recours constitutionnel devant le Tribunal constitutionnel ( Tribunal Constitucional ), mais celui-ci, par un arrêt du 20 mai 1997, déclara le recours irrecevable. Une réclamation déposée par le requérant fut rejetée par un arrêt du 7 octobre 1997.
Le 24 octobre 1997, le requérant saisit l’assemblée plénière de la section du contentieux administratif de la Cour suprême administrative d’un recours visant à ce qu’il fût déclaré que l’arrêt du 16 février 1995 était en contradiction avec un arrêt antérieur de la même juridiction. Par une décision du 20 janvier 1998, le juge rapporteur à la Cour suprême administrative déclara le recours recevable.
Par un arrêt du 12 mars 1998, l’assemblée plénière de la section du contentieux administratif de la Cour suprême administrative, estimant que ladite contradiction ne se vérifiait pas, rejeta le recours. EN DROIT
Le 11 janvier 2002, le conseil du requérant a informé la Cour de son souhait de retirer la requête, compte tenu d’un accord qu’il a conclu avec le gouvernement portugais.
Dans ces conditions, la Cour constate que le requérant n’entend plus maintenir sa requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Elle estime, en outre, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention.
Partant, il convient de rayer la requête du rôle. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Décide de rayer l’affaire du rôle. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2002 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent B erger Georg Ress Greffier Président