BUFFERNE contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 54367/00 prezentate de Beatrice BUFFERNE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 februarie 2002 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Gaukur Jörundsson Loucaide Biersan Ugrekhelidze Mularoni judecători Dolle grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 mai 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAVOAREA recurentei, Beatrice Bufferne, este o resortisantă franceză, născută în 1954 și rezidentă în Beaumont al altarelor. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta a lucrat timp de 13 ani și trei luni la Camera de Comerț și Industrie din Paris, în calitate de secretar auxiliar. Recurenta susține că a fost supusă unor presiuni și a fost victima unor fapte delicvente care o pun în pericol pe ea și pe familia sa și nu precizează dacă aceste presiuni au intervenit sau nu în cadrul exercitării funcțiilor sale, citând, de exemplu, sabotarea frânelor mașinii sale la 13 septembrie 1992. În urma acestor fapte, printr-o scrisoare din 16 octombrie 1992, ea și-a informat angajatorul că dorește să demisioneze din motive legitime. Printr-o scrisoare din 4 noiembrie 1992, angajatorul său i-a indicat că o considera demisionară, dar i-a refuzat beneficiul motivului legitim. Acest refuz o împiedica pe reclamantă să beneficieze de indemnizații de șomaj. La 30 noiembrie 1992, reclamanta a introdus o acțiune în anulare a acestei decizii în fața instanței administrative din Paris. Prin hotărârea din 16 aprilie 1996, instanța a respins această cerere. Prin hotărârea din 3 martie 1998, instanța administrativă din recurs a respins cererea reclamantei formulată la 28 august 1996. Recurenta s-a ocupat de casarea în fața Consiliului de Stat, care și-a respins cererea printr-o decizie din 19 mai 1999 (notificată la 10 iunie 1999) astfel motivată în temeiul articolului 11 din Legea din 31 decembrie 1987 privind reforma procedurii administrative: recursul în casare în fața Consiliului de Stat face obiectul unei proceduri prealabile de admitere. Admiterea este refuzată prin hotărâre în cazul în care recursul este inadmisibil sau nu este întemeiat pe niciun motiv serios (...) Având în vedere faptul că, pentru a solicita anularea hotărârii pe care o atacă, dna Bufferne susține că instanța administrativă din Paris a comis o eroare de drept prin refuzul de a aplica deliberările din 13 ianuarie 1993 și prin faptul că autoritatea administrativă putea aprecia caracterul sau nu legitim al demisiei sub controlul judecătorului, necunoașterea dispozițiilor articolelor L. 351-1 și L. 351-8 din Codul muncii ; că este susținută de fapte inexacte din punct de vedere material și le-a denaturat considerând că reclamanta nu a suportat, împreună cu familia sa, presiuni din partea Camerei de Comerț și a industriei Parisului (...) Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de lipsa motivării deciziei Consiliului de Stat și denunță durata procedurii. În plus, aceasta se plânge că cauza sa nu a fost făcută de instanțele administrative. Invocând art. 8 din Convenție, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private și familiale și a domiciliului său. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanta denunță faptul că nu a fost dată curs plângerilor pe care le-a depus la serviciile de poliție. Recurenta se plânge că nu există motivare a hotărârii Consiliului de Primă Instanță. Aceasta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, conform căruia orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Curtea constată că, în temeiul articolului 11 din Legea din 31 decembrie 1987, recursul în căsare în fața Consiliului de Stat face obiectul unei proceduri prealabile de admitere [□ Admiterea este refuzată printr-o hotărâre dacă recursul este inadmisibil sau nu se întemeiază pe niciun motiv serios În continuare, Curtea arată că Consiliul de Stat a declarat recursul recurentei neacceptate în aplicarea acestei dispoziții și pe motiv că nici unul dintre motivele invocate nu era de natură să permită admiterea acesteia. Curtea amintește în primul rând că procedura de admitere a recursurilor în casare în fața Consiliului de Stat prevăzut la art. 11 din Legea din 31 decembrie 1987 este în conformitate cu Convenția (a se vedea, în special, Decizia Comisiei Europene privind drepturile de la l'lamai din 25 februarie 1997, Refai c. Franța, nr. 26561/95; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Decizia sa din 16 iulie 1981, Xc. Republica Germania, nr. 8769/79, DR 25 p. 240, subliniază că, în cazul în care principiul echității prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție impune ca hotărârile judecătorești să indice în mod suficient motivele pe care se bazează, această obligație nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea, de exemplu, Garcia Ruiz c. Spania , nr. 30544/96, [GC], Hotărârea din 21 ianuarie 1999, CEDH 1999-1, § 26. Curtea constată că, în speță, Consiliul de Primă Instană preia mijloacele recurentei și declară că nu sunt de natură să permită admiterea acesteia. Astfel, Consiliul de Primă Instanță precizează în mod clar că mijloacele dezvoltate de instanța administrativă în cauză nu sunt mijloace pure de drept, singurele care pot constitui un recurs în casație. Curtea deduce că hotărârea pronunțată de înalta instanță administrativă în cauza recurentei este suficient de motivată în raport cu cerințele art. 6 alin. (1). Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pe baza aceleiași dispoziții, recurenta susține că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât pentru observații scrise, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. recurenta se plânge de faptul că cauza sa nu a fost adusă la cunoștință de către instanțele administrative. ; susține că le-a adus dovada motivului legitim al demisiei sale și le reproșează că nu au luat suficient în considerare aceste elemente; aceasta se referă la art. 6 alin. (1) menționat anterior. Curtea reamintește că are doar sarcina, în conformitate cu art. 19 din Convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenția pentru părțile contractante. Aceasta nu poate înlocui instanțele interne și, în special, nu are competența de a examina o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept presupuse comise de acestea, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi adus atingere drepturilor și libertăților garantate de convenție (a se vedea în special Hotărârea Garcia Ruiz menționată anterior, punctul 26). În speță, înscrisurile din dosar nu dezvăluie nimic de genul acesta. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. De asemenea, recurenta susține, fără a furniza detalii, că dreptul său la respectarea vieții sale private și familiale și a domiciliului său a fost încălcat de mai multe ori și că la art. 8 din convenție, ale cărui dispoziții se citesc după cum urmează 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului său și a corespondenței sale. (2) O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât dacă această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Mai mult decât atât, aceasta a denunțat faptele constitutive ale încălcării articolului 8 în cadrul unor plângeri simple depuse în fața autorităților de poliție și s-a plâns de ceea ce nu s-a dat curs acestor infracțiuni. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice reclamant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care art. 35 § 1 are ca scop să o aibă în principiu în sarcina statelor contractante: să evite sau să soluționeze presupusele încălcări ale acestuia (hotărârea Carcot c. În acest scop, Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 19, § 36), trebuie să fi recurs în mod normal la o cale de atac disponibilă și suficientă pentru a-i permite să obțină despăgubiri pentru încălcările pe care le delegă; astfel, în principiu, nu este cazul recursurilor lăsate la latitudinea unei autorități publice, cum ar fi plângerea simplă în fața serviciilor de poliție. Prin urmare, denunțarea de către reclamant, în cadrul unor plângeri simple (și nu al unor plângeri cu constituție de părți civile), a unor fapte care, în opinia sa, ar putea caracteriza o încălcare a drepturilor garantate prin art. 8 nu este suficientă pentru a epuiza căile de atac interne în ceea ce privește persoana care beneficiază de această dispoziție. Pe de altă parte, Curtea constată că reclamanta dispunea de dreptul francez de a acționa care îndeplinește condițiile sus-menționate și că nu le-a exercitat, pe de o parte, și că, pe de altă parte, nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește t ă ț ii întemeiate pe art. 8 din Convenție și, pe de altă parte, că t ă ț iul întemeiat pe art. 13 este vădit nefondat. Prin urmare, este necesar să se respingă această parte a cererii în temeiul articolului 35 alineatul (1), al articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui de la art. 6 alineatul (1) din convenție și cu privire la durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle A. B aka Premier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 54367/00

présentée par Beatrice BUFFERNE

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 26 février 2002 en une chambre composée de

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

Gaukur

Jörundsson

,

L.

Loucaides

,

C.

Bîrsan

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

me

A.

Mularoni

,

juges

,

et

de

M

me

S.

Dolle

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 mai 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Beatrice Bufferne, est une ressortissante française, née en 1954 et résidant à Beaumont les Autels.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

La requérante travailla pendant treize ans et trois mois à la chambre de commerce et d’industrie de Paris, en qualité de secrétaire auxiliaire.

La requérante affirme avoir subi des pressions et avoir été victime de certains faits délictueux la mettant, elle et sa famille, en danger. Elle ne précise pas si ces pressions intervenaient ou non dans le cadre de l’exercice de ses fonctions. Elle cite pour exemple le sabotage des freins de sa voiture le 13 septembre 1992. Elle déposa diverses plaintes simples auprès des services de police

; toutes furent classées sans suite.

Suite à ces faits, par une lettre du 16 octobre 1992, elle informa son employeur qu’elle désirait démissionner pour motif légitime. Par une lettre du 4 novembre 1992, son employeur lui indiqua qu’il la considérait comme démissionnaire, mais lui refusait le bénéfice du motif légitime. Ce refus empêchait la requérante de bénéficier des indemnités chômage.

Le 30 novembre 1992, la requérante introduisit un recours en annulation de cette décision devant le tribunal administratif de Paris. Par un jugement du 16 avril 1996, le tribunal rejeta cette requête.

Par un arrêt du 3 mars 1998, la cour administrative d’appel rejeta l’appel de la requérante formé le 28 août 1996.

La requérante se pourvut en cassation devant le Conseil d’Etat, lequel rejeta sa demande par une décision du 19 mai 1999 (notifiée le 10 juin 1999) ainsi motivée

:

«

Considérant qu’aux termes de l’article 11 de la loi du 31 décembre 1987 portant réforme du contentieux administratif

: «

le pourvoi en cassation devant le Conseil d’Etat fait l’objet d’une procédure préalable d’admission. L’admission est refusée par décision juridictionnelle si le pourvoi est irrecevable ou n’est fondé sur aucun moyen sérieux (...)

».

Considérant que, pour demander l’annulation de l’arrêt qu’elle attaque, Mme Bufferne soutient que la cour administrative d’appel de Paris a commis une erreur de droit en refusant de faire application de la délibération de l’UNEDIC du 13 janvier 1993 et en estimant que l’autorité administrative pouvait apprécier le caractère ou non légitime de la démission sous le contrôle du juge, en méconnaissance des dispositions des articles L. 351-1 et L. 351-8 du code du travail

; qu’elle s’est appuyée sur des faits matériellement inexacts et les a dénaturés en estimant que la requérante n’établissait pas avoir subi, ainsi que sa famille, des pressions de la part de la chambre de commerce et d’industrie de Paris

;

(...) ».

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l’absence de motivation de la décision du Conseil d’Etat, et dénonce la durée de la procédure. Elle se plaint en outre de ce que sa cause n’a pas été «

entendue

» par les juridictions administratives.

Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante se plaint d’une violation de son droit au respect de sa vie privée et familiale et de son domicile.

Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante dénonce le fait qu’il n’a pas été donné suite aux plaintes qu’elle a déposées auprès des services de police.

EN DROIT

1.

La requérante se plaint de l’absence de motivation de l’arrêt du Conseil d’Etat. Elle invoque l’article 6

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).

»

La Cour constate qu’aux termes de l’article 11 de la loi du 31 décembre 1987 «

le pourvoi en cassation devant le Conseil d’Etat fait l’objet d’une procédure préalable d’admission

[;] l’admission est refusée par décision juridictionnelle si le pourvoi est irrecevable ou n’est fondé sur aucun moyen sérieux

». Elle relève ensuite que le Conseil d’Etat a déclaré le pourvoi de la requérante non admis en application de cette disposition et au motif qu’aucun des moyens soulevés n’était «

de nature à permettre l’admission

»

de celui-ci.

La Cour rappelle tout d’abord que la procédure d’admission des pourvois en cassation devant le Conseil d’Etat prévue à l’article 11 de la loi du 31 décembre 1987 est conforme à la Convention (voir, notamment, la décision de la Commission européenne des droits de l’Homme du 25 février 1997, Rebai c. France, n° 26561/95

; voir également, mutatis mutandis, sa décision du 16 juillet 1981, X c. République d’Allemagne, n° 8769/79, DR 25 p. 240). Elle souligne ensuite que, si le principe d’équité énoncé à l’article 6 § 1 de la Convention exige que les décisions de justice indiquent de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondent, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (voir, par exemple,

Garcia Ruiz c. Espagne

, n° 30544/96, [GC], arrêt du 21 janvier 1999, CEDH 1999-1, § 26).

La Cour constate qu’en l’espèce, le Conseil d’Etat reprend les moyens de la requérante et énonce qu’ils ne sont pas de «

nature à permettre l’admission

» de son pourvoi. Le Conseil d’Etat indique ainsi clairement que les moyens développés par l’intéressée ne sont pas des moyens de pur droit, seuls susceptibles de fonder un pourvoi en cassation. La Cour en déduit que la décision rendue par la haute juridiction administrative en la cause de la requérante est suffisamment motivée au regard des exigences de l’article 6 § 1. Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Sur le fondement de cette même disposition, la requérante soutient que sa cause n’a pas été entendue dans un «

délai raisonnable

».

La Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur pour observations écrites, en application de l’article 54

3.

La requérante se plaint de ce que sa cause n’a pas été «

entendue

» par les juridictions administratives

; elle affirme leur avoir apporté les preuves du motif légitime de sa démission et leur reproche de n’avoir pas suffisamment pris en compte ces éléments. Elle invoque l’article 6 § 1 précité.

La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. Elle ne peut se substituer aux juridictions internes et, en particulier, n’a pas compétence pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par celles-ci, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (voir, notamment, l’arrêt Garcia Ruiz précité, § 26). En l’espèce, les pièces figurant au dossier ne révèlent rien de tel. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article

35 §§ 3 et 4 de la Convention.

4.

La requérante soutient également, sans fournir de détails, que son droit au respect de sa vie privée et familiale et de son domicile a été violé à plusieurs reprises. Elle invoque l’article 8 de la Convention dont les dispositions se lisent comme suit

:

«

‑

être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Elle expose en outre qu’elle a dénoncé les faits constitutifs selon elle de violations de l ‘article 8 dans le cadre de plaintes simples déposées devant les services de police et se plaint de ce qu’il n’a pas n’a pas été donné suite à celles-ci. Elle invoque l’article 13 de la Convention, aux termes duquel

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que l’article 35 § 1 a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre lui (arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 19, § 36). Pour ce faire, il doit avoir usé, dans l’ordre interne, d’un recours normalement disponible et suffisant pour lui permettre d’obtenir réparation des violations qu’il allègue

; tel n’est en principe pas le cas des recours laissés à la discrétion d’une autorité publique, comme la plainte simple devant les services de police.

La dénonciation par la requérante, dans le cadre de plaintes simples (et non de plaintes avec constitution de partie civile), de faits susceptibles selon elle de caractériser une violation des droits garantis par l’article 8 ne suffit donc pas à épuiser les voies de recours internes s’agissant du grief qu’elle tire de cette disposition.

Relevant par ailleurs que la requérante disposait en droit français de recours remplissant les conditions susrappellées et qu’elle ne les a pas exercés, la Cour conclut, d’une part, qu’elle n’a pas épuisé les voies de recours internes s’agissant du grief tiré de l’article 8 de la Convention et, d’autre part, que le grief tiré de l’article 13 est manifestement mal fondé. Il y a donc lieu de rejeter cette partie de la requête en application de l’article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et relatif à la durée de la procédure

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

A. B

aka

Greffière

Président