CASE OF H.M. v. SWITZERLAND

Ne așteptăm He.M. să ne deschidă ușa cel târziu până la 10 a.m., și să fie bine îmbrăcat;

Ne așteptăm camere încălzite în timpul iernii pentru a oferi îngrijirea necesară;

Avem nevoie de spațiu pentru a fi disponibil în dormitorul [de reclamantului], și patul de rezervă, precum și cutiile și sacile care se întind în jurul valorii de, pentru a fi eliminate, în timp ce acestea împiedică munca noastră; accesul la patul [de reclamantului] trebuie să fie liber;

O dată pe lună dorim să punem lenjerie proaspătă pe patul [de reclamantului]; El.M. va spăla lenjeria, sau l-a spălat în altă parte;

În cazul în care [ reclamantul] este în pat, ea ar trebui să aibă o masă de prânz cald (ce va fi furnizat de serviciile de acasă ale casei bătrânilor)” 15. Se pare că reclamantul și He.M. nu au răspuns la această propunere. La 29 februarie 1996, Asociația pentru Vizite Home la Sick și Housebound a încetat să le viziteze. În urma unei operații oculare, vederea reclamantului a deteriorat. Începând cu martie 1996, doctorul asociației a încetat să viziteze reclamantul, care a continuat să locuiască cu He.M. 16. La 13 decembrie 1996, Comisia de Gardiană Lyss (Vormundschaftskommission) a solicitat Biroul Guvernului Districtului Aarberg (Regierungsstatthalteramt) să plaseze reclamantul într-un azil al bătrânilor. 17. La 16 decembrie 1996, guvernatorul districtului Aarberg a vizitat reclamantul. Reclamantul a explicat că, ca regulă, fiul ei a făcut gătit și că ea a fost dat suficient pentru a mânca. Ea ar putea merge la toaletă fără asistență, și s-a spălat în bucătărie. Irosurile de picior au fost spălate și tratate de o femeie care a ajutat-o. La 17 decembrie 1996, Oficiul Guvernului districtului Aarberg a ordonat plasarea reclamantului pentru o perioadă nelimitată în Casa de Infirmieri S. din cauza neglijenței grave (schware Verwahrlosung). Biroul s-a bazat pe articolele 397a și seq. din Codul Civil Elvețian (Zivilgesetzbuch) și art. 9 din Legea privind libertatea pe motivele asistenței sociale (Gesetz über die fürsorgerische Freiheitsentziehung) din Cantonul Berne. Ordinul a solicitat poliției municipale, împreună cu inspectorii sănătății, să pună în aplicare ordinul la 20 decembrie. Ordinea a remarcat că reclamantul a necesitat un tratament permanent în funcție de durerile și catarata picioarelor sale, că nu mai a primit îngrijire de la un medic sau o asociație, și că nu este sigur că a avut suficient pentru a mânca. Ordinul, referindu-se la condițiile intolerabile de igienă în apartamentul neîncălzit, a declarat că această situație, care a durat deja de mulți ani, nu se va schimba în viitorul previzibil. 19. La 20 decembrie 1996, reclamantul a fost plasat în S. Nurse Home din Worben. 20. Reclamantul și He.M., fiul ei, fiecare au depus un recurs (Rekurs) la Privarea Libertății pe motive de asistență socială Comisia de Apeluri cantonale (Rekurskommission) din Cantonul Bernei. Comisia de Apeluri a consistat din trei judecători, președintele său fiind avocat. Celelalte două persoane au fost judecători specializați, unul dintre care, raportor, a fost doctor. 21. La 16 ianuarie 1997, Comisia de Apel a efectuat o audiere la care au fost prezente reclamantul, He.M., avocatul lor, un membru al Comisiei de Gardiane și un reprezentant al Casei de Infirmierie S.. Potrivit cazului de audiere, reclamantul a explicat că ea nu a avut nici un motiv să fie nefericită cu casa de îngrijire, că, pe măsură ce nu mai putea să meargă, ar fi mai bine pentru ea să rămână acolo, și că ea nu a văzut cum lucrurile pot deveni mai bune pentru ea. Totuși, ea a spus că „vrea să iasă din S.” 22. Comisia de Apel a respins apelurile în aceeași zi. În ceea ce privește faptele constatate: „Situația din [casa reclamantului] a fost aparent catastrofică, deoarece chiar și terții au considerat necesar să depună rapoarte sau să facă declarații. Se observă în dosar că în ultima vreme [ reclamantul] a luat să stea în pat, vederea ei a fost foarte săracă, și ea nu a putut să meargă sau să stea în picioare în mod corespunzător. Potrivit propunerilor sale, ea trebuie să se țină de sprijin oriunde merge. Are nevoie de un scaun cu rotile, dar nu are unul acasă. Apartamentul nu a fost încălzit, a fost refuzat peste tot, și nimeni nu a fost de îngrijire pentru masă. Asistenta responsabilă pentru îngrijirea [ reclamantului] a declarat deja într-o ocazie anterioară că piciorul nu s-a vindecat din cauza condițiilor de viață ei. În ultimele săptămâni de îngrijire a observat o pierdere gravă a greutății corporale, care a atribuit faptului că [fiul reclamantului] nu a avut suficientă grijă pentru a se asigura că mama sa mănâncă în mod corespunzător. Un anumit dl Hi., care a adus [reclamantul] acasă după șederea ei în spital, a fost îngrozită de statul apartamentului și a spus că nu este încălzită. De asemenea, furnizorul de fructe a raportat că situația era oribilă. Când dna B.F., șefa serviciilor sociale, a fost întrebată cum a răspuns [reclamantul] la casa de îngrijire, a răspuns că a fost prezentă când a sosit [reclamantul]. În acel moment [reclamantul] nu a fost capabil să meargă, ea nu a fost îmbrăcat în mod corespunzător (a purtat strânsuri de nylon și o jachetă de lână rupt) și a mirosit rău. Doamna B.F. a fost șocat și a declarat că ea nu a văzut niciodată o persoană într-un astfel de stat, deși a avut o experiență lungă în materie de păzire.” 23. În decizia sa, Comisia de Apel a considerat că două motive au fost formulate în temeiul articolului 397a din Codul Civil al Elvețian, care justifică retragerea libertății reclamantului din motive de asistență socială. În primul rând, reclamantul a fost neglijat, deoarece nu mai putea să-și arate cele mai elementare necesități alimentare și de igienă. Fără ajutor exterior, ea a fost limitată la pat. Deoarece Asociația pentru Vizite Home la Sick and Housebound a încetat să viziteze, problema a fost nerezolvată, în special deoarece reclamantul a refuzat să meargă în casa S. Infirmieri în mod voluntar. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv, Comisia de apel a considerat că „în cursul audierii a ajuns la concluzia că reclamantul a avut un handicap mental (demență senilă)” (Geistesschwäche (altersbedingte Demenz)). Având în vedere această incapacitate, Comisia de apel a considerat că plasarea reclamantului într-o adăpostire „ar fi justificată chiar dacă s-ar considera că gradul de neglijență nu este suficient de grav”. Decizia a continuat: „În acest context, argumentul apelanților nu este ajutat de faptul că [reclamantul] a acceptat că trebuie să intre într-un azil de asistență medicală, așa cum a explicat ea în cadrul audierii de recurs. Este adevărat că nu ar fi nevoie de privare a libertății din motive de asistență socială dacă [reclamantul] s-ar duce să locuiască la casa de asistență medicală S. din proprie proprie voință. Cu toate acestea, se traduce din dosarul că, deși ea a declarat deja frecvent că ea a fost dispusă acum să intre în S. voluntar, în cele din urmă acest lucru nu s-a întâmplat.” 24. În opinia Comisiei de Apel, dacă reclamantul ar fi fost eliberat, ea se va întoarce la fiul ei, care nu a putut asigura suficientă îngrijire pentru ea, deoarece el însuși a fost un invalid cu vederea proastă. Cu toate acestea, S. Acasă de infirmieri, care ar putea oferi îngrijirea necesară, a fost ideală pentru solicitant, deoarece era într-un domeniu cunoscut. Într-adevăr, reclamantul nu a fost conștient de privarea de libertate, care a fost minim, și, de fapt, a afectat în principal fiul ei, care nu a vrut să părăsească mama lui. Comisia de apel a constatat, de asemenea, că privarea de libertate din motive de asistență socială a respectat art. 5 § 1 litera (e) din Convenție, întrucât această dispoziție a permis, de asemenea, o privare de libertate în cazuri de vagabondare, termen care trebuie înțeles în sens larg. 25. Reclamantul și fiul său He.M. A depus un recurs de drept public (staatsrechtliche Beschwerde) pe care Curtea Federală (Bundesgericht) a respins-o la 15 mai 1997. Hotărârea s-a desfășurat la 17 iunie 1997. 26. În măsura în care reclamantul și fiul său s-au plâns că Comisia de apel nu a examinat dacă sunt posibile măsuri mai puțin stricte, instanța a constatat: „Comisia concluzionează cu privire la faptele că primul reclamant [reclamantul] nu mai este capabil să aibă grijă de ea însuși, să se hrănească sau chiar să se îmbrăcăminte; fără ajutor în afara ar fi fost limitată la pat; al doilea recurent [fiul reclamantului] care este invalid și nu mai este capabil de a vedea, nu este în măsură să aibă grijă de ea, și nu există nimeni altcineva care este în măsură să se ocupe de ea; alte încercări care au fost făcute pentru a rezolva această problemă au eșuat; în sfârșit, plasarea în S. Acasă de infirmieri la Worben a fost considerată singura modalitate de prevenire a neglijenței. Comisia de Apel a considerat, prin urmare, corespunzător proporționalitatea privației de libertate ... Dacă în cazul primului apelant există, în afară de neglijarea gravă, unele incapacități mintale care ar justifica, de asemenea, o privare de libertate în sine – un punct care este contestat de recurente – și dacă normele procedurale au fost încălcate în legătură cu acest motiv de detenție, sunt lucruri care nu au nevoie să fie examinate, în special deoarece apelanții nu au reușit în apelul lor împotriva detenției [aplicătoare] pentru neglijență serioasă.” 27. La 14 ianuarie 1998, Biroul Guvernului districtului Aarberg a ridicat ordinul de plasament al reclamantului, deoarece a fost de acord să locuiască în azilurile de îngrijire ale propriei proprii arbitri. 28. Articolele 397a și următoarele din Codul Civil al Elvețian se referă la retragerea libertății din motive de asistență socială (fürsorgerische Freiheitsentziehung). art. 397a prevede: „O persoană în vârstă sau incapabilă poate fi plasată sau reținută într-o instituție potrivită din cauza bolii mentale, a handicapului mental, a alcoolismului, a altor dependențe sau a neglijenței grave, dacă persoana nu poate fi acordată îngrijirea personală necesară. În acest context, trebuie să se țină seama de sarcina pe care o pune persoana pe mediul său. În acest caz, persoana în cauză trebuie eliberată imediat ce permite situația.” 29. art. 397e, care stabilește procedura în astfel de cazuri, prevede că „în cazul persoanelor bolnave mintale, o decizie nu poate fi luată decât pe baza unui aviz expert”. 30. Legea privind deprivarea libertății pe motive de asistență socială a cantonului Bernei pune în aplicare articolele 397a și următoarele ale Codului Civil. Secțiunile 3 și următoarele din Lege se referă la „măsuri fără privație de libertate”. Secțiunea 3 prevede că Biroul de Tutelă (Vormundschafts-behörde) asigură asistența personală necesară pentru persoanele care se pun în pericol în cauza bolii mentale, handicapului mental, alcoolismului, alte dependențe sau neglijență gravă. În temeiul secțiunii 4, Biroul de Gardianie poate ordona măsuri de îngrijire dacă măsurile de gardiană nu sunt suficiente; aceste măsuri pot fi reînnoite după doi ani și trebuie respectate procedurile standard de muncă socială. Secțiunile 8 și următoarele se referă la „privarea libertății din motive de asistență socială”. Secțiunea 8 menționează, printre altele, instituțiile în care pot fi plasate astfel de persoane, și anume o clinică psihiatrică, o casă terapeutică sau o casă de îngrijire. Secțiunea 9 menționează organismele competente de decizie, în special biroul guvernului districtual.

We expect He.M. to open the door to us at the latest by 10 a.m., and to be properly dressed;

We expect heated rooms in winter in order to provide the necessary care;

We require space to be made available in [the applicant's] bedroom, and the spare bed, as well as the boxes and bags that are lying around, to be taken out, as they hinder our work; access to [the applicant's] bed must be free;

Once a month we wish to put fresh linen on [the applicant's] bed; He.M. shall wash the linen, or have it washed elsewhere;

If [the applicant] is bedridden, she should have a warm midday meal (to be provided by the home services of the old people's home).” 15. It appears that the applicant and He.M. did not respond to that proposal. On 29 February 1996 the Association for Home Visits to the Sick and Housebound stopped visiting them. Subsequently, following an eye operation, the applicant's eyesight deteriorated. From March 1996 the association's doctor ceased to visit the applicant, who continued to live with He.M. 16. On 13 December 1996 the Lyss Guardianship Commission (Vormundschaftskommission) requested the Aarberg District Government Office (Regierungsstatthalteramt) to place the applicant in an old people's nursing home. 17. On 16 December 1996 the Aarberg District Governor visited the applicant. The applicant explained that, as a rule, her son did the cooking and that she was given enough to eat. She could go to the toilet unassisted, and washed herself in the kitchen. Her leg sores were washed and treated by a woman who helped her. The applicant also stated that she did not wish to go to the S. Nursing Home. 18. On 17 December 1996 the Aarberg District Government Office ordered the applicant's placement for an unlimited period in the S. Nursing Home on account of serious neglect (schwere Verwahrlosung). The Office relied on Articles 397a et seq. of the Swiss Civil Code (Zivilgesetzbuch) and section 9 of the Deprivation of Liberty on Grounds of Welfare Assistance Act (Gesetz über die fürsorgerische Freiheitsentziehung) of the Canton of Berne. The order requested the municipal police, together with the health inspectors, to implement the order on 20 December. The order noted that the applicant required permanent treatment in view of her leg sores and cataract, that she no longer received care from a doctor or an association, and that it was not certain that she had enough to eat. The order, referring to intolerable conditions of hygiene in the unheated flat, stated that this situation, which had already lasted for many years, would not change in the foreseeable future. 19. On 20 December 1996 the applicant was placed in the S. Nursing Home in Worben. 20. The applicant and He.M., her son, each filed an appeal (Rekurs) with the Deprivation of Liberty on Grounds of Welfare Assistance Cantonal Appeals Commission (Rekurskommission) of the Canton of Berne. The Appeals Commission consisted of three judges, its president being a lawyer. The other two persons were specialised judges, one of whom, the rapporteur, was a doctor. 21. On 16 January 1997 the Appeals Commission conducted a hearing at which the applicant, He.M., their lawyer, a member of the Guardianship Commission and a representative of the S. Nursing Home were present. According to the record of the hearing, the applicant explained that she had no reason to be unhappy with the nursing home, that, as she could no longer walk, it would be better for her to stay there, and that she did not see how matters could get better for her. However, she also said that she “wanted to get out of S.”. 22. The Appeals Commission dismissed the appeals the same day. As to the facts it found: “The situation at [the applicant's home] was apparently catastrophic, as even third parties found it necessary to file reports or make statements. It is noted in the file that lately [the applicant] had taken to staying in bed, her eyesight was very poor, and she could not walk or stand properly. According to her own submissions, she has to hold on to support wherever she goes. She needs a wheelchair, but does not have one at home. The flat was not heated, there was refuse everywhere, and no one was catering for meals. The nurse responsible for [the applicant's] care had already stated on a previous occasion that her leg sores had not healed because of her living conditions. The nurse now states that in the last weeks of care she had noticed a serious loss of body weight, which she attributed to the fact that [the applicant's son] was not taking sufficient care to ensure that his mother was eating properly. A certain Mr Hi., who had brought [the applicant] home after her stay in hospital, had been horrified by the state of the flat and said that it was not heated. The fruit vendor also reported that the situation was horrific. When Mrs B.F., the head of the social services, had been asked how [the applicant] responded to the nursing home, she had answered that she had been present when [the applicant] had arrived. At that time [the applicant] had not been able to walk, she was not properly dressed (she was wearing nylon tights and a torn woollen jacket) and smelled badly. Mrs B.F. was shocked and declared that she had never seen a person in such a state, although she had a long experience in guardianship matters.” 23. In its decision the Appeals Commission considered that two grounds had been made out under Article 397a of the Swiss Civil Code that justified withdrawing the applicant's liberty on grounds of welfare assistance. Firstly, the applicant had been neglected, as she was no longer able to tend to her most basic dietary and hygiene needs. She could not even dress herself. Without outside help she was confined to bed. Since the Association for Home Visits to the Sick and Housebound had stopped visiting, the problem was unresolved, particularly as the applicant refused to go into the S. Nursing Home voluntarily. In respect of the second ground, the Appeals Commission considered that “during the hearing it had come to the conclusion that the applicant had a mental disability (senile dementia)” (Geistesschwäche (altersbedingte Demenz)). In view of that disability, the Appeals Commission considered that the applicant's placement in a nursing home “would be justified even if it was considered that the degree of neglect was not sufficiently serious”. The decision continued: “In this context, the appellants' argument is not helped by the fact that [the applicant] has accepted that she needs to go into a nursing home, as she explained during the appeal hearing. It is true that there would be no need for deprivation of liberty on grounds of welfare assistance if [the applicant] went to reside at the S. Nursing Home of her own free will. However, it transpires from the case file that although she has already frequently stated that she was now willing to enter S. voluntarily, finally this has not happened.” 24. In the Appeals Commission's view, if the applicant were released, she would return to her son, who was unable to provide sufficient care for her, as he was himself an invalid with poor eyesight. Yet, the S. Nursing Home, which could provide the necessary care, was ideal for the applicant as it was in an area she knew. Indeed, the applicant was hardly aware of the deprivation of liberty, which was minimal, and in fact it mainly affected her son, who did not want to leave his mother. The Appeals Commission further found that the deprivation of liberty on grounds of welfare assistance complied with Article 5 § 1 (e) of the Convention, since that provision also permitted a deprivation of liberty in cases of vagrancy, a term that was to be understood in a wide sense. 25. The applicant and her son He.M. lodged a public-law appeal (staatsrechtliche Beschwerde) which the Federal Court (Bundesgericht) dismissed on 15 May 1997. The decision was served on 17 June 1997. 26. In so far as the applicant and her son complained that the Appeals Commission had not examined whether less stringent measures were possible, the court found: “The Commission concludes on the facts that the first appellant [the applicant] is no longer capable of looking after and caring for herself, feeding herself or even dressing herself; without outside help she would be confined to bed; the second appellant [the applicant's son] who is an invalid, and is in fact no longer able to see, is unable to look after her, and there is nobody else who is in a position to care for her; other attempts which have been made to resolve this problem have failed; in the end, placement in the S. Nursing Home at Worben has been considered to be the only means of preventing neglect. The Appeals Commission has therefore duly considered the proportionality of the deprivation of liberty ... Whether in the case of the first appellant there exists, apart from serious neglect, some mental disability which would also justify a deprivation of liberty in itself – a point which is challenged by the appellants – and whether procedural rules have allegedly been breached in connection with this ground of detention, are matters which do not need to be examined, particularly as the appellants have been unsuccessful in their appeal against the [applicant's] detention for serious neglect.” 27. On 14 January 1998 the Aarberg District Government Office lifted the applicant's placement order as she had agreed to reside in the nursing home of her own free will. 28. Articles 397a et seq. of the Swiss Civil Code concern the withdrawal of liberty on grounds of welfare assistance (fürsorgerische Freiheitsentziehung). Article 397a provides: “An elderly or incapacitated person may be placed or retained in a suitable institution on account of mental illness, mental disability, alcoholism, other addictions or serious neglect, if the person cannot otherwise be afforded the necessary personal care. In this context, account must be taken of the burden which the person places on his or her environment. The person concerned must be released as soon as the situation permits.” 29. Article 397e, which lays down the procedure in such cases, provides that “in the case of mentally ill persons a decision can only be taken on the basis of an expert opinion”. 30. The Deprivation of Liberty on Grounds of Welfare Assistance Act of the Canton of Berne implements Articles 397a et seq. of the Civil Code. Sections 3 et seq. of the Act concern “measures without deprivation of liberty”. Section 3 provides that the Guardianship Office (Vormundschafts-behörde) shall secure the necessary personal assistance for persons who put themselves or others in danger on account of mental illness, mental disability, alcoholism, other addictions or serious neglect. Under section 4, the Guardianship Office may order care measures if guardianship measures do not suffice; such measures may be renewed after two years and standard social-work procedures are to be followed. Sections 8 et seq. concern the “deprivation of liberty on grounds of welfare assistance”. Section 8 mentions, inter alia, the institutions in which such persons may be placed, namely a psychiatric clinic, a therapeutic home or a nursing home. Section 9 mentions the competent decision-making bodies, in particular the District Government Office.