CASE OF UNABHANGIGE INITIATIVE INFORMATIONSVIELFALT v. AUSTRIA

Reclamantul este o asociere înregistrată (Verein) din Viena și editorul unui periodic numit TATblatt. În ediția din 9 decembrie 1992 a TATblatt, a fost publicat următorul prospect: „Querformat, o (nouă) hârtie de zid împotriva tendinței către aripa dreaptă ...” “Racism are un nume și adresă FPÖ [Partiul Libertății austriece] și oficialii acestuia sunt cu siguranță interesați de opinia voastră! Așa că, să le sunăm și să le spunem ce gândim despre ele și despre politica lor. Sau să le trimitem cadouri mici ca răspuns la agitația lor rasistă. Am adunat o mică selecție de oficiali FPÖ din Viena, birourile FPÖ și, desigur, Jörg Haider pentru a facilita un pic schimbul de opinii neburocratice. Acestea vor bucura cu siguranță de apelurile telefonice, scrisori și parcele: ...” Textul de mai sus a fost urmat de o listă de adrese și numere de telefon ale membrilor și birourilor Partidului Libertate austriac (FPÖ). 10. Între 25 ianuarie și 1 februarie 1993 a avut loc un sondaj de aviz (Volksbegehren) sub titlul „Austria primul” (“Österreich zuerst”), care a fost inițiat de FPÖ câteva luni înainte. Sondajul de aviz, cu privire la problema imigrației, a consistat în douăsprezece propuneri, în parte pentru a modifica legislația și în parte pentru a modifica practicile administrative. Acesta a propus, printre altele,: – să modifice Constituția Federală prin o dispoziție care să declare că Austria nu este o țară de imigrare; – să oprească imigrația până la găsirea unei soluții satisfăcătoare la imigrația ilegală; – să obligă toți lucrătorii străini să poarte o carte de identitate la locul lor de muncă, arătând că au un permis de muncă valabil; – să mărească forța de poliție și să creeze o poliție de frontieră separată; – să limiteze procentul de elevi ai căror limbă maternă nu era germană la 30 % și, dacă procentul era mai mare, să creeze clase separate pentru străini; – să negătească dreptul de vot al străinilor; și – să cere interdicția imediată de expulzare și reșediție a infractorilor străini. 11. La 11 februarie 1993, dl Jörg Haider, lider al FPÖ și, în acel moment, un membru al Parlamentului, a interzis o procedură civilă în temeiul articolului 1330 din Codul Civil austriac (Allgemines bürgerliches Gesetzbuch) împotriva reclamantului în fața Curții Comerciale de la Viena (Handelsgericht). El a solicitat ca reclamantul să fie interzis să repete declarația conform căreia el a incitat oamenii la „agitarea rasistă” (“rasistische Hetze”) și orice declarații similare. El solicită, de asemenea, ca reclamantul să fie interzis să invite persoanele la „spună cadouri mici ca răspuns la agitația lor rasistă”, împreună cu publicarea numelor, a numelor telefonice și a adreselor membrilor partidului politic al reclamantului. 12. Reclamantul a susținut că nu s-a identificat niciodată cu prospectul în cauză și l-a publicat pur și simplu din interes jurnalistic și pentru a informa publicul. În plus, cuvintele „agitarea rasistă” nu au fost o declarație de fapt, ci o judecată de valoare, și au fost menite ca un comentariu critic al sondajului de aviz „Austria în primul rând” pe care reclamantul l-a inițiat și care a fost adresat împotriva „imigrației fără control”. 13. La 14 aprilie 1994, Curtea Comercială de la Viena a acordat injuncția. Acesta a constatat că declarația neprevăzută privind „agitarea rasistă” nu a fost o judecată de valoare, ci o declarație de fapt. O astfel de declarație conține un dezonor al unei infracțiuni, și anume „incitare la ură” (Verhetzung) în conformitate cu art. 283 din Codul Penal austriac (Strafgesetzbuch), și nu numai a deteriorat reputația reclamantului (Rufschädigung), ci a constituit, de asemenea, o insultă (Ehrenbeleidigung). Prin urmare, pentru a evita injuncția, reclamantul a trebuit să dovedească adevărul declarației sale. Cu toate acestea, nu a reușit să facă acest lucru. Chiar și acceptarea că reclamantul este, mai mult sau mai puțin, un politician de dreapta, nu exista nicio dovadă că a încercat să provoace ură (verhetzen) împotriva extratereștrilor sau a atacat demnitatea lor umană. 14. În ceea ce privește invitația de a „spune cadouri mici”, instanța a remarcat că o parte din citirea reclamantului a fost, din motive politice, pregătită să folosească violența și metodele anarhice. În acest sens, instanța a remarcat că în ediția 9 decembrie 1992 a TATblatt a publicat o scrisoare adresată editorului care a citit după cum urmează: „... am organizat în noaptea 29-30 noiembrie prima noastră acțiune împotriva referendumului lui Haider și am distrus mai multe ferestre ale sediului FPÖ din Salisburg. Acest lucru a fost doar începutul. ...” 15. Potrivit unei alte scrisori adresate editorului publicate în ediția de 20 ianuarie 1993 a TATblatt, un birou de partid FPÖ din Viena a fost „visitat”, cuvintele „racism pute” au fost pulverizate pe pereți, ferestrele distruse și acid de unt aruncat în birou. Curtea comercială a citat apoi alte scrisori de acest tip care au apărut în diferite chestiuni de TATblatt. Curtea a constatat că, în acest context, invitația de a „spune cadouri mici” constituie un atac asupra drepturilor de personalitate ale reclamantului (Persönlichkeitsrechte) care trebuia respectată. Prin urmare, instanța a acordat injuncția în acest sens. 16. La 29 august 1994, reclamantul a apelat împotriva injuncției. 17. La 26 ianuarie 1995, Curtea de Apel din Viena (Oberlandesgericht) a respins recursul și a confirmat opinia Curții Comerciale că declarația conform căreia reclamantul a incitat oamenii la „agitarea rasistă” este o declarație de fapt pe care reclamantul nu a demonstrat-o. În acest sens, instanța a constatat următoarele: „Dar, după cum am descris deja în abordarea plângerii cu privire la fapte, semnificația termenului de „agitare rasistă” ar putea fi stabilită pe baza experienței generale, și din moment ce inculpatul nu a reușit să prezinte nicio acuzație concretă în sensul că reclamantul a arătat comportamentul corespunzător celor cunoscute în general sub numele de „racismul” și de „agizare”, instanța de primă instanță – fără a existat o greșeală a legii – a concluzionat cu dreptate că acuzatul nu a putut dovedi adevărul afirmațiilor sale. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia această declarație a fost acoperită de dreptul său la libertate de exprimare, Curtea de Apel a constatat că interesele reclamantului și ale reclamantului trebuie să fie echilibrate unul împotriva celuilalt. Cu toate acestea, declarația reclamantului nu a putut fi justificată prin trimiterea la libertatea de exprimare, deoarece declarația a depășit limitele criticilor acceptabile prin insultarea reclamantului cu o infracțiune penală. În plus, declarația necorespunzătoare a fost falsă și, prin urmare, nu a fost protejată de art. 10 din convenție. Curtea de Apel a confirmat decizia Curții de Comerț cu privire la ambele declarații. 19. La 13 martie 1995, reclamantul a introdus un recurs extraordinar asupra punctelor de drept (reviziunea außerordentliche) împotriva hotărârii Curții de Apel în ceea ce privește interdicția de a repeta declarația că reclamantul a incitat oamenii la „agitarea rasistă”. 20. La 6 aprilie 1995, Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) a declarat recursul extraordinar inadmisibil, deoarece a constatat că calificarea declarației în cauză ca declarație de fapt este în conformitate cu jurisprudența sa anterioară. 21. art. 1330 din Codul Civil austriac (Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch) prevede următoarele: „1. Toti cei care au suferit daune sau pierdere de profit din cauza unei insulte pot pretinde compensare.Același lucru se aplică în cazul în care cineva difuzează declarații de fapt care periclitează creditul, câștigărea sau viața de viață și în cazul în care falsitatea declarației a fost cunoscută sau trebuie să fi fost cunoscută de el. În acest caz, se poate solicita, de asemenea, retragerea declarației și publicarea acesteia ...”