CASE OF UNABHANGIGE INITIATIVE INFORMATIONSVIELFALT v. AUSTRIA

Reclamantul este o asociere înregistrată (Verein) din Viena și editorul unui periodic numit TATblatt. În ediția din 9 decembrie 1992 a TATblatt, a fost publicat următorul prospect: „Querformat, o (nouă) hârtie de zid împotriva tendinței către aripa dreaptă ...” “Racism are un nume și adresă FPÖ [Partiul Libertății austriece] și oficialii acestuia sunt cu siguranță interesați de opinia voastră! Așa că, să le sunăm și să le spunem ce gândim despre ele și despre politica lor. Sau să le trimitem cadouri mici ca răspuns la agitația lor rasistă. Am adunat o mică selecție de oficiali FPÖ din Viena, birourile FPÖ și, desigur, Jörg Haider pentru a facilita un pic schimbul de opinii neburocratice. Acestea vor bucura cu siguranță de apelurile telefonice, scrisori și parcele: ...” Textul de mai sus a fost urmat de o listă de adrese și numere de telefon ale membrilor și birourilor Partidului Libertate austriac (FPÖ).

10. Între 25 ianuarie și 1 februarie 1993 a avut loc un sondaj de aviz (Volksbegehren) sub titlul „Austria primul” (“Österreich zuerst”), care a fost inițiat de FPÖ câteva luni înainte. Sondajul de aviz, cu privire la problema imigrației, a consistat în douăsprezece propuneri, în parte pentru a modifica legislația și în parte pentru a modifica practicile administrative.

Acesta a propus, printre altele,: – să modifice Constituția Federală prin o dispoziție care să declare că Austria nu este o țară de imigrare; – să oprească imigrația până la găsirea unei soluții satisfăcătoare la imigrația ilegală; – să obligă toți lucrătorii străini să poarte o carte de identitate la locul lor de muncă, arătând că au un permis de muncă valabil; – să mărească forța de poliție și să creeze o poliție de frontieră separată; – să limiteze procentul de elevi ai căror limbă maternă nu era germană la 30 % și, dacă procentul era mai mare, să creeze clase separate pentru străini; – să negătească dreptul de vot al străinilor; și – să cere interdicția imediată de expulzare și reșediție a infractorilor străini.

11. La 11 februarie 1993, dl Jörg Haider, lider al FPÖ și, în acel moment, un membru al Parlamentului, a interzis o procedură civilă în temeiul articolului 1330 din Codul Civil austriac (Allgemines bürgerliches Gesetzbuch) împotriva reclamantului în fața Curții Comerciale de la Viena (Handelsgericht). El a solicitat ca reclamantul să fie interzis să repete declarația conform căreia el a incitat oamenii la „agitarea rasistă” (“rasistische Hetze”) și orice declarații similare. El solicită, de asemenea, ca reclamantul să fie interzis să invite persoanele la „spună cadouri mici ca răspuns la agitația lor rasistă”, împreună cu publicarea numelor, a numelor telefonice și a adreselor membrilor partidului politic al reclamantului.

12. Reclamantul a susținut că nu s-a identificat niciodată cu prospectul în cauză și l-a publicat pur și simplu din interes jurnalistic și pentru a informa publicul. În plus, cuvintele „agitarea rasistă” nu au fost o declarație de fapt, ci o judecată de valoare, și au fost menite ca un comentariu critic al sondajului de aviz „Austria în primul rând” pe care reclamantul l-a inițiat și care a fost adresat împotriva „imigrației fără control”. 13. La 14 aprilie 1994, Curtea Comercială de la Viena a acordat injuncția. Acesta a constatat că declarația neprevăzută privind „agitarea rasistă” nu a fost o judecată de valoare, ci o declarație de fapt. O astfel de declarație conține un dezonor al unei infracțiuni, și anume „incitare la ură” (Verhetzung) în conformitate cu art. 283 din Codul Penal austriac (Strafgesetzbuch), și nu numai a deteriorat reputația reclamantului (Rufschädigung), ci a constituit, de asemenea, o insultă (Ehrenbeleidigung).

Prin urmare, pentru a evita injuncția, reclamantul a trebuit să dovedească adevărul declarației sale. Cu toate acestea, nu a reușit să facă acest lucru. Chiar și acceptarea că reclamantul este, mai mult sau mai puțin, un politician de dreapta, nu exista nicio dovadă că a încercat să provoace ură (verhetzen) împotriva extratereștrilor sau a atacat demnitatea lor umană. 14. În ceea ce privește invitația de a „spune cadouri mici”, instanța a remarcat că o parte din citirea reclamantului a fost, din motive politice, pregătită să folosească violența și metodele anarhice. În acest sens, instanța a remarcat că în ediția 9 decembrie 1992 a TATblatt a publicat o scrisoare adresată editorului care a citit după cum urmează: „... am organizat în noaptea 29-30 noiembrie prima noastră acțiune împotriva referendumului lui Haider și am distrus mai multe ferestre ale sediului FPÖ din Salisburg.

Acest lucru a fost doar începutul… ” 15. Potrivit unei alte scrisori adresate editorului publicate în ediția de 20 ianuarie 1993 a TATblatt, un birou de partid FPÖ din Viena a fost „visitat”, cuvintele „racism pute” au fost pulverizate pe pereți, ferestrele distruse și acid de unt aruncat în birou. Curtea comercială a citat apoi alte scrisori de acest tip care au apărut în diferite chestiuni de TATblatt. Curtea a constatat că, în acest context, invitația de a „spune cadouri mici” constituie un atac asupra drepturilor de personalitate ale reclamantului (Persönlichkeitsrechte) care trebuia respectată. Prin urmare, instanța a acordat injuncția în acest sens. 16. La 29 august 1994, reclamantul a apelat împotriva injuncției.

17. La 26 ianuarie 1995, Curtea de Apel din Viena (Oberlandesgericht) a respins recursul și a confirmat opinia Curții Comerciale că declarația conform căreia reclamantul a incitat oamenii la „agitarea rasistă” este o declarație de fapt pe care reclamantul nu a demonstrat-o. În acest sens, instanța a constatat următoarele: „Dar, după cum am descris deja în abordarea plângerii cu privire la fapte, semnificația termenului de „agitare rasistă” ar putea fi stabilită pe baza experienței generale, și din moment ce inculpatul nu a reușit să prezinte nicio acuzație concretă în sensul că reclamantul a arătat comportamentul corespunzător celor cunoscute în general sub numele de „racismul” și de „agizare”, instanța de primă instanță – fără a existat o greșeală a legii – a concluzionat cu dreptate că acuzatul nu a putut dovedi adevărul afirmațiilor sale.

În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia această declarație a fost acoperită de dreptul său la libertate de exprimare, Curtea de Apel a constatat că interesele reclamantului și ale reclamantului trebuie să fie echilibrate unul împotriva celuilalt. Cu toate acestea, declarația reclamantului nu a putut fi justificată prin trimiterea la libertatea de exprimare, deoarece declarația a depășit limitele criticilor acceptabile prin insultarea reclamantului cu o infracțiune penală. În plus, declarația necorespunzătoare a fost falsă și, prin urmare, nu a fost protejată de art. 10 din convenție. Curtea de Apel a confirmat decizia Curții de Comerț cu privire la ambele declarații. 19. La 13 martie 1995, reclamantul a introdus un recurs extraordinar asupra punctelor de drept (reviziunea außerordentliche) împotriva hotărârii Curții de Apel în ceea ce privește interdicția de a repeta declarația că reclamantul a incitat oamenii la „agitarea rasistă”.

20. La 6 aprilie 1995, Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) a declarat recursul extraordinar inadmisibil, deoarece a constatat că calificarea declarației în cauză ca declarație de fapt este în conformitate cu jurisprudența sa anterioară. 21. art. 1330 din Codul Civil austriac (Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch) prevede următoarele: „1. Toti cei care au suferit daune sau pierdere de profit din cauza unei insulte pot pretinde compensare.Același lucru se aplică în cazul în care cineva difuzează declarații de fapt care periclitează creditul, câștigărea sau viața de viață și în cazul în care falsitatea declarației a fost cunoscută sau trebuie să fi fost cunoscută de el. În acest caz, se poate solicita, de asemenea, retragerea declarației și publicarea acesteia ...”

9. The applicant is a registered association (Verein) in Vienna and the publisher of a periodical called TATblatt. In the 9 December 1992 issue of TATblatt, the following leaflet was published: “Querformat, a (new) wall-newspaper against the trend towards the right wing ...” “Racism has a name and address The FPÖ [Austrian Freedom Party] and its party officials are certainly interested in your opinion! So, let's call them and tell them what we think of them and their policy. Or let's send them small gifts in response to their racist agitation. We have gathered a small selection of Vienna FPÖ officials, FPÖ offices and of course Jörg Haider in order to facilitate a little the unbureaucratic exchange of opinions.

They will surely enjoy your phone calls, letters and parcels: ...” The above text was followed by a list of addresses and telephone numbers of members and offices of the Austrian Freedom Party (FPÖ). 10. Between 25 January and 1 February 1993 an opinion poll (Volksbegehren) under the heading “Austria first” (“Österreich zuerst”) took place which had been initiated by the FPÖ several months before. The opinion poll, on the issue of immigration, consisted of twelve proposals, partly to amend legislation and partly to change administrative practices.

It proposed, inter alia, the following: – to amend the Federal Constitution by a provision stating that Austria was not a country of immigration; – to stop immigration until a satisfactory solution to illegal immigration was found; – to oblige all foreign workers to carry an identity card at their place of work, showing that they had a valid work permit; – to increase the police force and create a separate border police; – to limit the percentage of pupils whose mother tongue was not German to 30 % and, if the percentage were higher, to create separate classes for foreigners; – to deny foreigners the right to vote; and – to require the immediate expulsion of and residence prohibition on foreign offenders.

11. On 11 February 1993 Mr Jörg Haider, leader of the FPÖ and at that time a member of Parliament, brought civil proceedings for an injunction under Article 1330 of the Austrian Civil Code (Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch) against the applicant before the Vienna Commercial Court (Handelsgericht). He requested that the applicant be prohibited from repeating the statement according to which he had incited people to “racist agitation” (“rassistische Hetze”) and any similar statements. He further requested that the applicant be prohibited from inviting people to “send small gifts in response to their racist agitation”, together with the publication of the names, telephone numbers and addresses of members of the plaintiff's political party.

12. The applicant submitted that it had never identified itself with the leaflet at issue and had merely published it out of journalistic interest and in order to inform the public. Moreover, the words “racist agitation” were not a statement of fact but a value judgment, and were meant as a critical comment of the opinion poll “Austria first” which the plaintiff had initiated and which was directed against “immigration without control”. 13. On 14 April 1994 the Vienna Commercial Court granted the injunction. It found that the impugned statement about “racist agitation” was not a value judgment, but a statement of fact. Such a statement contained a reproach of a criminal offence, namely “incitement to hatred” (Verhetzung) under Article 283 of the Austrian Criminal Code (Strafgesetzbuch), and not only damaged the plaintiff's reputation (Rufschädigung) but also amounted to an insult (Ehrenbeleidigung).

In order to avoid the injunction, the applicant therefore needed to prove the truth of its statement. However, it had failed to do so. Even accepting that the plaintiff was, more or less, a right-wing politician, there was no evidence that he had attempted to incite hatred (verhetzen) against aliens or had attacked their human dignity. 14. As regards the invitation to “send small gifts”, the court observed that a part of the applicant's readership was, for political reasons, prepared to use violence and anarchistic methods. In this respect the court noted that in the 9 December 1992 issue of TATblatt a letter to the editor had been published which read as follows: “... we organised in the night of 29 to 30 November our first action against Haider's referendum and have smashed several windows of the FPÖ headquarters in Salzburg.

This was only the beginning… ” 15. According to another letter to the editor published in the 20 January 1993 issue of TATblatt, an FPÖ party office in Vienna had been “visited”, the words “racism stinks” had been sprayed on the walls, windows smashed and butter acid thrown into the office. The Commercial Court then quoted further letters of this kind which had appeared in various issues of TATblatt. The court found that against this background the invitation to “send small gifts” constituted an attack on the plaintiff's personality rights (Persönlichkeitsrechte) which had to be respected. Accordingly, the court granted the injunction in this respect also. 16. On 29 August 1994 the applicant appealed against the injunction.

17. On 26 January 1995 the Vienna Court of Appeal (Oberlandesgericht) dismissed the appeal. It confirmed the Commercial Court's view that the statement according to which the plaintiff had incited people to “racist agitation” was a statement of fact which the applicant had failed to prove. In this respect the court found as follows: “But since – as we have already outlined in dealing with the complaint concerning the facts – the meaning of the term 'racist agitation' could be established on the basis of general experience, and since the defendant has failed to submit any concrete allegations to the effect that the plaintiff had shown conduct corresponding to what is generally known as 'racism' and 'agitation', the court of first instance – without there being a mistake of law – rightly concluded that the defendant was unable to prove the truth of its allegations…

” 18. As regards the applicant's argument that this statement was covered by its right to freedom of expression, the Court of Appeal found that the interests of the applicant and the plaintiff had to be balanced against each other. However, the applicant's statement could not be justified by referring to freedom of expression, because the statement went beyond the limits of acceptable criticism by reproaching the plaintiff with a criminal offence. Moreover, the impugned statement was untrue and therefore not protected by Article 10 of the Convention. The Court of Appeal confirmed the decision of the Commercial Court in respect of both statements. 19. On 13 March 1995 the applicant introduced an extraordinary appeal on points of law (außerordentliche Revision) against the Court of Appeal's decision in so far as it concerned the prohibition to repeat the statement that the plaintiff had incited people to “racist agitation”.

20. On 6 April 1995 the Supreme Court (Oberster Gerichtshof) declared the extraordinary appeal inadmissible as it found that the qualification of the statement at issue as a statement of fact was in accordance with its previous case-law. 21. Article 1330 of the Austrian Civil Code (Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch) provides as follows: “1. Everyone who has suffered material damage or loss of profit because of an insult may claim compensation. 2. The same applies if anyone disseminates statements of fact which jeopardise another person's credit, gain or livelihood and if the untruth of the statement was known or must have been known to him. In such a case the retraction of the statement and the publication thereof may also be requested ...”