CtEDO 28.02.2002 Auto

DE SOUSA MARINHO et MARINHO MEIRELES PINTO contre le PORTUGAL

RESPONDENT
PRT
HOTĂRÂRE
28.02.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
DE SOUSA MARINHO et MARINHO MEIRELES PINTO contre le PORTUGAL (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 50775/99 prezentate de Emília de SUBA MARINHO și Maria de Fátima MARINHO MEIRELES PINTO împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 28 februarie 2002 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja judecători M. V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 19 iulie 1999 și înregistrată la 7 septembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurente, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Prima recurentă este un resortisant portughez născut în 1924. A doua recurentă, fiica sa, este un resortisant brazilian născut în 1952. Recurentele își are reședința în Amarantte (Portugalia). Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul A. Marinho e Pinto, avocat la Coimbra. Guvernul pârât este reprezentat de domnul A. Henrique Gaspar, procuror general adjunct. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 decembrie 1992, o bătaie a izbucnit între recurente și o altă persoană, F.C.T. Ulterior, au fost deschise proceduri penale de către Parchetul Amarant împotriva acestor trei persoane. La 1 februarie 1993, recurentele au solicitat să se constituie ca atare (adjudecători ai procuraturii publice), o cerere la care instanța de judecată a dat dreptul la 27 mai 1993. La 19 ianuarie 1994, recurentele au prezentat o cerere de accelerare a procedurii. Prin decizia din 31 ianuarie 1994, vicepreședintele general al Republicii s-a rugat procurorului însărcinat cu ancheta în termen de 40 de zile. La 4 februarie 1994, procurorul și-a prezentat rechizițiile (acusação . F.C.T. și prima reclamantă au fost acuzați de rănirea liderului (donsas corporais) și de a doua reclamantă a șefului amenințării cu o armă de foc. La 21 martie 1994, recurentele au solicitat inițierea procedurii. Printr-o ordonanță din 23 februarie 1995, judecătorul judecător de la tribunalul judecătoresc din Amarant a decis să trimită F.C.T. în instanță, dar nu și reclamantele. La 2 martie 1995, recurentele au depus cereri în despăgubire cu privire la presupusa încălcare a unor infracțiuni. În timpul sesiunii din 22 mai 1996, un medic a fost audiat ca martor indicat de reclamante și numai în vederea discutării cererii de despăgubire. În timpul interviului, avocatul inculpatului a pus întrebări referitoare la modul cel mai eficient de a trata o fractură a degetului. Avocatul recurentelor l-a întrebat atunci pe judecătorul judecătorului judecător al reclamantului, avocatul inculpatului, să nu pună astfel de întrebări. El a explicat că medicul fusese indicat de recurente ca martor și numai în raport cu faptele referitoare la prima reclamantă, care fusese îngrijită de acest medic. Într-adevăr, aceaceasta a fost a doua reclamantă care a suferit o astfel de fractură. Judecătorul a respins această cerere și a condamnat recurentele la o amendă de 60 000 de ecudos portughez (PTE), considerând că avocatul lor ridicase un incident anormal de grav. Recurentele au făcut imediat apel la această decizie. Prin hotărârea din 10 iulie 1996, tribunalul din Amarant a inculpat, întrucât acesta din urmă acționase în legitimă apărare și a respins cererea în despăgubire. În aceeași zi, recurentele au făcut apel la această hotărâre în fața instanței judecătorești (Tribunalul da Relação) din Porto. La 29 octombrie 1997, instanța de apel a pronunțat o primă hotărâre cu privire numai la cererea de recurs interjucată de reclamante împotriva deciziei pronunțate de judecător în cursul procedurii de judecată din 22 mai 1996 și a anulat-o pe aceasta. La 27 ianuarie 1999, instanța de apel din Porto a făcut, într-o altă formă, o nouă hotărâre. Ea a respins în primul rând cererea interjucată împotriva deciziei din 22 mai 1996, dar a decis să reducă suma de la mai în cauză la 30 000 PTE. Curtea de apel nu a făcut nicio referire la hotărârea sa anterioară din 29 octombrie 1997 privind aceeași chestiune. În cele din urmă s-a pronunțat asupra recursului interjucat împotriva sentinței, instanța de apel l-a infirmat pe acesta din urmă, l-a judecat pe acuzat vinovat și l-a condamnat la o pedeapsă de paisprezece luni de închisoare cu suspendare timp de doi ani. Curtea de apel a primit apoi parțial cererea în despăgubire și l-a condamnat pe acuzat la plata sumei de 500 000 PTE primei reclamante și de 250 La 7 iulie 2000, procurorul din apropierea tribunalului din Amarant l-a invitat pe acesta din urmă să ramburseze suma de 30 000 PTE în cauză recurentelor. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurentele se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil și se plâng în primul rând de conținutul deciziilor instituțiilor judiciare, în special în ceea ce privește sumele care le-au fost acordate în cele din urmă, pe care le consideră derive. Recurentele se plângeau, de asemenea, de condamnarea lor la plata unei amenzi din cauza exercitării dreptului lor la apărare și au arătat în această privință că Tribunalul de apel din Porto și-a modificat propria decizie, care a fost dată în forță de lucru judecat, din 29 octombrie 1997 cu privire la aceeași chestiune. Cu toate acestea, printr-o scrisoare primită la grefa din 26 februarie 2001, acestea au declarat că au renunțat la această cauză, având în vedere decizia din 10 iulie 2000 a tribunalului judecătoresc da'Amarant. În cele din urmă, recurentele consideră că durata procedurii a depășit termenul rezonabil. 26 februarie 2001, recurentele și-au exprimat intenia de a renunța la dreptul de a plăti suma de 30 000 PTE, având în vedere decizia Tribunalului din 10 iulie 2000. Curtea ia act de poziția recurentelor în această privință și decide să nu continue examinarea acestui aspect. Recurentele se plâng, invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, de conținutul deciziilor instituțiilor judiciare, în special în ceea ce privește sumele care le-au fost acordate în cele din urmă, pe care le consideră derive. Cu toate acestea, Curtea arată că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenția pentru statele contractante. În special, nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (hotărârea Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, § 45). Recurentele nu se plâng decât de conținutul hotărârilor judecătorești, fără a ridica sau susține o eventuală încălcare a drepturilor procedurale garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție. În aceste condiții, nu există nicio aparență de încălcare a acestei dispoziții, acest aspect trebuind, prin urmare, să fie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. În cele din urmă, recurentele se plâng, încă sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din durata procedurii. Guvernul susține în primul rând că începutul perioadei care trebuie examinată trebuie să aibă loc numai la 2 martie 1995, data depunerii cererii lor în despăgubire. El adaugă că data constituirii recurentelor ca atare nu poate fi luată în considerare deoarece, în acel moment, acestea nu au epuizat încă căile de atac interne. Curtea apreciază, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că acest Ressector Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2003-04-03
0,97
AFFAIRE SOUSA MARINHO ET MARINHO MEIRELES PINTO c. PORTUGAL
TROISIÈME SECTION AFFAIRE SOUSA MARINHO ET MARINHO MEIRELES PINTO c. PORTUGAL (Requête n o 50775/99) ARRÊT STRASBOURG 3 avril 2003 DÉFINITIF 03/07/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Conv
CtEDO 2002-10-17
0,95
PENA contre le PORTUGAL
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 57323/00 présentée par António PENA et Carmencita Branco Vello Rivera PENA contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 17 octo
CtEDO 2002-02-14
0,95
AFFAIRE AMARAL DE SOUSA c. PORTUGAL
TROISIÈME SECTION AFFAIRE AMARAL DE SOUSA c. PORTUGAL (Requête n° 45566/99) ARRÊT (Règlement amiable) STRASBOURG 14 février 2002 En l’affaire Amaral de Sousa c. Portugal, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégean
CtEDO 2002-01-24
0,95
FERREIRA ALVES contre le PORTUGAL
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 53937/00 présentée par Jorge de Jesus FERREIRA ALVES contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 janvier 2002 en une chambre
CtEDO 2002-03-14
0,94
MOREIRA & FERREIRINHA LDA et AUTRES contre le PORTUGAL
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n os 54566/00, 54567/00 et 54569/00 présentées par MOREIRA & FERREIRINHA, LDA et autres contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
Sursă