SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55990/00 prezentate de D. C. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea întâi), care se află la 28 februarie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello mes Vajić Bototarova dnii Levits, Zagrebelsky, Steiner judecători S. Nielsen grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 24 ianuarie 2000 și înregistrată la 27 martie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie, D. C., este un cetățean italian, născut în 1929 și rezident la Milano. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Mittone, avocat la Torino. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1990, a apărut un litigiu judiciar între două mari societăți italiene, ENI și Montedison. La momentul respectiv și până la 1993, reclamantul era președintele unei secțiuni a Tribunalului Civil din Milano, și a fost însărcinat cu cauza. Ulterior, s-au intentat urmăriri penale împotriva reclamantului pentru corupție și conjunctură personală, printr-o ordonanță din 3 septembrie 1993, judecătorul investigațiilor preliminare ale Bresciei l-a pus pe reclamant în arest provizoriu. Printr-o ordonanță din 29 iunie 1995, judecătorul investigațiilor preliminare ale Bresciei l-a trimis înapoi pe reclamant și pe alte patru persoane în judecată. Primul caz de acuzare în sarcina reclamantului a fost descris după cum urmează Infracțiune prevăzută și pedepsită prin articolele 110 și 319b din Codul penal (coruzione in atti giudiari) ) pentru a obține, în calitatea sa de președinte (...) al Tribunalului din Milano, (...) a primit suma de 480.000 de franci elvețieni pentru a efectua acte contrare obligațiilor sale publice, în scopul de a obține pentru ENI un profit patrimonial nejustificat, asigurându-i lui ENI că recursul său pentru obținerea sechestrului de acțiuni Enimont ar fi fost primit, de asemenea, de către M. P., o copie a acțiunii care ar fi fost prezentată în conformitate cu interesul exprimat în acest sens de către ENI prin intermediul intermediarilor, primind cererea de încetare temporară (fermo provvisorio) și oferind gardianului judiciar domnul P. dreptul de vot promovarea unor întâlniri informale între părți în biroul său, în scopul de a finaliza o soluționare amiabilă a diferendului și de a influența în mod direct comportamentul gardianului judiciar; Prin hotărârea din 23 februarie 1996, tribunalul din Brescia l-a condamnat pe reclamant, printre altele, pentru încuviințarea indicată la primul ordin de acuzare, pe care l-a acuzat de corupție (art. 319 din Codul penal, corruzione per un atto réto ai doveri di maifficio), și nu de corupție în acte judiciare (art. 319b din Codul penal, corruzione in atti gudiariari) Tribunalul a considerat în special că această ultimă infracțiune, pedepsită mai sever, putea fi reținută numai dacă se stabilise că un magistrat acționase în scopul specific de a favoriza sau de a afecta una dintre părțile procesului, ceea ce nu era cazul în speță. De asemenea, acesta a precizat că faptele de a fi dat drept de vot gardianului judiciar, de a-i fi acordat directive și de a încerca să finalizeze o soluționare pe cale amiabilă a fondului nu erau contrare obligațiilor care îi reveneau reclamantului. Instanța a reieșit totuși că reclamantul comitea alte acte ilicite, în special și-a exprimat în mod nejustificat punctul de vedere cu privire la punctul de vedere - favorabil ENI - care ar fi trebuit să aibă litigiul ENI/Montedison, care l-a numit gardian judiciar pe dl P., persoana cu care a avut contacte anterioare, care era conștientă de opinia reclamantului cu privire la rezultatul procedurii și care, în calitate de vicepreședinte al unei bănci, se afla într-o poziție extrem de delicată. a avut contacte cu ENI pentru a se asigura că cererile judiciare pe care această societate le-ar fi prezentat ulterior au fost în mod oficial corecte și a stabilit la un miliard și 800 de milioane de lire italiene (aproximativ 929 622 Euros) remunerația datorată gardianului judiciar (al cărui mandat a durat un pic mai mult de 20 de zile), sumă considerată disproporționată și obținută prin aplicarea nelegitimă a parametrilor menționați de lege, a decretat hotărârea provizorie a acțiunilor (fermo provvisorio delle azioni) în cadrul unei proceduri în cadrul căreia ar fi trebuit să se abțină. Observând că nu era contestat faptul că domnul P. a plătit apoi, într-un cont în numele soției reclamantului împușcat într-o bancă elvețiană, suma de 480 000 de franci elvețieni, instanța concluzionează că dl P. l-a corupt pe reclamant. Tribunalul a constatat, în cele din urmă, că avocații reclamantului au susținut că clientul lor nu putea fi considerat responsabil pentru numirea dlui P. P. ca gardian judiciar și a remunerației acordate acestuia din urmă, în ceea ce privește circumstanțele care, deși sunt indicate în ordinul de detenție provizorie din data de 3 În septembrie 1993 nu au fost repetate în primul caz de acuzare a ordonanței de trimitere în instanță. Cu toate acestea, această excepție (n) ar fi putut fi reținută deoarece reclamantului i s-a cerut să se apere și în raport cu circumstanțele incriminate și, într-adevăr, a prezentat apărare cu privire la aceste aspecte. Recurentul a fost condamnat la o pedeapsă globală de patru ani și o lună de închisoare. Procedura de recurs a fost invocată de reclamant împotriva hotărârii Tribunalului din Brescia. El a excitat, printre altele, o încălcare a principiului corespondenței între pârât și judecată (principio di correlazione tra acuza e simtenza Potrivit reclamantului, Tribunalul a considerat că actele care contravin obligațiilor sale publice erau numirea domnului ca gardian judiciar și acordarea unei remunerații disproporționate acestuia din urmă. Or, ordonanța de trimitere în judecată nu menționa aceste două circumstanțe, care nu au făcut, de asemenea, obiectul unei contestații formale din partea Parchetului în cursul dezbaterilor. Prin Hotărârea din 11 mai 1998, instanța de apel a Bresciei a redus pedeapsa aplicată reclamantului la trei ani, șase luni și cincisprezece zile de închisoare. În ceea ce privește excepția reclamantului, Tribunalul de apel a constatat că aceasta se baza pe o interpretare formală și rigidă a principiului corespondenței între acuzare și judecată, care nu putea fi partajată. Într-adevăr, nu trebuia să se limiteze la a analiza acuzația, așa cum rezultă din ordonanța de trimitere în judecată, fiind necesar să se verifice dacă, în cursul procedurii judiciare, circumstanțele reținute împotriva inculpatului fuseseră aduse la cunoștința sa și dacă acesta ar fi avut posibilitatea de a-și prezenta apărarea asupra tuturor punctelor care au făcut obiectul condamnării sale. În speță, acordarea unei remunerații disproporționate domnului P., care constituia un fapt ilegal săvârșit de solicitant, a fost menționată în ordinul de detenție provizorie. În plus, în timpul unui interogatoriu care a avut loc la data de 6 Septembrie 1993, judecătorul investigațiilor preliminare a solicitat explicații cu privire la acest aspect reclamantului, care, ca răspuns, indicase motivele pentru care considera că remunerația incriminată era pe deplin justificată și echitabilă, în plus, Curtea de Casație a precizat că art. 521 din Codul de procedură penală (în continuare, CPP) Acuzarea a fost încălcată numai dacă o condamnare se baza pe elemente care, deși au fost indicate în fazele anterioare, fuseseră excluse în ordonanța de trimitere în instanță și erau incompatibile cu elementele menționate în aceasta din urmă. Din acest motiv, instanța de apel consideră că circumstanțele care nu figurează în acuzația de condamnare ar putea fi utilizate pentru condamnare dacă ar fi complementare cu alte fapte reprobabile la acuzat. Acuzarea a fost, în esență, identică cu cea reținută în hotărârea în primă instanță, bazată pe plata unei sume de bani către domnul P. legătura existentă între această plată și comportamentul reclamantului. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel consideră că faptul de a dispune încetarea provizorie a acțiunilor și de a-l numi pe domnul P. ca gardian judiciar nu au fost contrare obligațiilor care îi reveneau reclamantului. În primul său motiv de recurs, el și-a reinițiat excepția bazată pe încălcarea principiului corespondenței dintre acuzația de arest și sentință. El a reținut că, potrivit hotărârii judecătorești a lui Brescia, condamnarea sa pentru corupție se baza numai pe acordarea unei remunerații disproporționate domnului P., care nu era menționată în acuzația de corupție. În plus, în cadrul primului său motiv de recurs, reclamantul a fost de părere că instanța nu a inițiat niciodată în mod oficial urmărirea penală în raport cu remunerația recunoscută domnului P. și că, prin urmare, condamnarea sa a încălcat principiul neprocedeat judex ex officialo printr-o hotărâre din 13 aprilie 1999, al cărei text a fost depus la grefă la 27 aprilie 1999 În iulie 1999, Curtea de Casație, considerând că instanța de apel a motivat în mod logic și corect toate punctele controversate, l-a decăzut pe reclamant din recursul său, în special că faptele reproșate reclamantului aveau ca obiect, în ansamblu, vicisitudinile procedurii judiciare referitoare la confiscarea acțiunilor Enimont. Procesul sa concentrat apoi asupra plății efectuate de domnul comisar în favoarea reclamantului - circumstanța pe care acesta din urmă a fost interogat - și asupra remunerației acordate de solicitant domnului Curtea de Casație încheie după cum urmează: Nu se poate constata nicio încălcare a principiului corespondenței dintre acuzația de judecată și sentința prevăzută la art. 521 din CPP. Întradevăr, dat fiind că acesta permite instanței să dea faptelor o calificare juridică diferită față de cea reținută (primul paragraf al articolului 521), în măsura în care aceasta nu se îndepărtează de conținutul concret al faptului considerat în substanța sa (cel de-al doilea paragraf), înseamnă că modificarea calificării juridice (adică actualizarea acesteia pe baza elementelor obținute în cadrul dezbaterilor contradictorii) nu înseamnă modificarea faptelor. Și nu înseamnă nici modificarea acuzației (Casație, Cameră Plenară, 19 iunie 1998, Di Francesco). Aceasta înseamnă doar aplicarea exactă a legii: o datorie prioritară în exercitarea jurisdicției Dreptul intern relevant la art. 521 § 1 și 2 din CPP se citește după cum urmează: În judecată judecătorul poate da faptelor o calificare juridică diferită față de cea reținută în acuzare, cu condiția ca aceasta să nu depășească competența sa. Judecătorul ordonă (...) transmiterea dosarului la instanța de judecată sil sil sil a înțeles că fapta este diferită față de cea descrisă în ordonanța de trimitere în judecată (...) La art. 522 alineatul (1) din CPP prevede în special că nerespectarea dispozițiilor prevăzute în prezenta secțiune este un motiv de nulitate GRIEF Invocând art. 6 § 1 și art. 3 litera (b) din Convenție, reclamantul se plânge de la data la care procedura penală împotriva sa și declară că nu a dispus de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Reclamantul consideră că instanțele naționale nu au respectat principiul corespondenței dintre acuzare și judecată, ceea ce s-ar analiza printr-o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) lit. (b) din Convenție. Curtea va examina acest aspect sub aspectul dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a) și (b), care, în părțile lor relevante, sunt astfel exprimate. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice inculpat are dreptul, printre altele, să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și în detaliu, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. (...) să dispună de timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale. Reclamantul a declarat că a fost condamnat pentru un fapt (remunerarea acordată domnului P.), care nu a fost indicat în acuzare și în raport cu care instanța nu a inițiat niciodată în mod oficial urmărirea penală. El consideră că acest lucru a încălcat dreptul la apărare și regula conform căreia acuzațiile trebuie formulate corect. Reclamantul subliniază, de asemenea, că Curtea de Casație nu a răspuns la motivul său de recurs întemeiat pe încălcarea principiului neprocedeat judex ex official Curtea reamintește că dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. (a) din Convenție reflectă necesitatea de a acorda o atenție extremă notificării Acuzare mai întâi. La actul de acuzare joacă un rol decisiv în urmărirea penală: de la notificarea sa, persoana pusă sub acuzare este în mod oficial informată în scris cu privire la temeiul juridic și de fapt al reproșurilor formulate împotriva sa (hotărârea Kamasinski c. Austria din 19 În decembrie 1989, seria A nr. 168, pp. 36-37, § 79. Pe de altă parte, art. 6 alin. (3) lit. (a) recunoaște dreptul de a fi informat nu numai cu privire la cauza acuzării, adică cu privire la faptele materiale care sunt puse în sarcina sa și pe care se bazează acuzația, ci și, într-un mod detaliat, cu privire la calificarea juridică dată acestor fapte (hotărârea Pelioire și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, CEDO 1999-II, § 51. Domeniul de aplicare al acestei dispoziții trebuie în special să fie apreciat în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de alineatul (1) din art. 6 din convenție (a se vedea Hotărârea Sadak și alții c. Turcia, 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 49, nepublicată. Curtea consideră că, în materie penală, o notificare precisă și completă către În cele din urmă, în ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 6 alineatul (3) litera (b) din Convenție, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În speță, Curtea arată că doleanțele reclamantului se referă la faptul că, în conformitate cu hotărârea Curții a Bresciei, singurul act ilegal pe care l-ar fi comis în schimbul plății sumei de 480 La 29 iunie 1995 a fost acordat o remunerație disproporționată domnului P. Or, din ordinul de trimitere în judecată reiese că această instanță nu a fost menționată în primul caz de acuzare. Cu toate acestea, Curtea constată că: acuzația de corupție diligentă împotriva reclamantului se referea, în esență, la acțiunile sale de magistrat desfășurate în cursul procedurii judiciare ENI/Montedison. Or, stabilirea cuantumului remunerării gardianului judiciar era strâns legată de funcțiile exercitate de reclamant în cadrul litigiului în cauză. Astfel cum Tribunalul de apel al Brescia la .a subliniat pe bună dreptate în hotărârea sa din 11 mai 1998, acesta a făcut un fapt complementar față de celelalte fapte reproșate la . (a se vedea mutatis mutandis , Hotărârea din Salvador Torres c. Spania din 24 octombrie 1996, Rec., 1996-V, § 33, în care Curtea a considerat că caracterul public al funcțiilor exercitate de reclamant era un element intrinsec Pe de altă parte, Curtea nu poate decide dacă autoritățile italiene au încălcat dispozițiile articolului 521 din CPP și dacă această eventuală încălcare ar fi trebuit să conducă, în temeiul articolului 522 din CPP, la nulitatea hotărârii. Întradevăr, misiunea încredințată Curții nu constă în înlocuirea instanțelor naționale, căreia îi revine competența de a interpreta legislația internă (hotărârea Tejedor García c. Spania din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VII, p. 2796, § 31), ci în a verifica dacă procedura în ansamblul său a avut un caracter echitabil (hotărârea Van Mechelen și alte țări de Jos din 23 aprilie) 1997, Rec. 1997-III, § 50). Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că, în cazul de față de la începutul procedurii penale, reclamantul a avut cunoștință de faptul că autoritățile italiene considerau că acordarea unei remunerații de un miliard și 800 de milioane de lire italiene către gardianul judiciar constituie un act ilicit. Într-adevăr, această situație a fost menționată în ordinul de detenție provizorie din 3 septembrie 1993. În plus, în cadrul procedurii de interogare din 6 septembrie 1993, judecătorul investigațiilor preliminare a solicitat explicații cu privire la acest aspect reclamantului, care a avut posibilitatea ca acesta să fi avut, într-adevăr, prevalorizat, de a indica motivele pentru care a considerat că valoarea remunerației în litigiu era rezonabilă. În orice caz, după depunerea la grefa hotărârii de primă instanță, reclamantul a știut că condamnarea sa se baza și pe acordarea sumei în cauză. Prin urmare, în cursul procedurilor de recurs și de Casație pe care le-a inițiat ulterior, el a prezentat argumente juridice și de fapt pentru a susține, pe de o parte, că condamnarea sa a fost ilegală care a încălcat principiul corespondenței dintre acuzare și judecată și, pe de altă parte, că remunerarea gardianului nu a fost nici disproporționată, nici ilegală. În acest sens, trebuie amintit că instanțele naționale, care își exercită dreptul necontestat de a interpreta legislația internă și de a aprecia faptele, și-au respins căile de atac. Pe scurt, Curtea arată că, în raport cu acuzația de corupție, circumstanțele privind remunerarea gardianului judiciar și presupusa sa natură ilicită au fost aduse la cunoștința reclamantului cu mult înainte de încheierea procesului. Prin urmare, la momentul oportun, L a avut ocazia de a-și organiza apărarea în funcție de faptul care i-a fost reproșat și de a se consulta cu avocații săi în această privință (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Dallos c. Ungaria, nr. 29082/95, §§ 49-53, nepublicată). În ceea ce privește, în cele din urmă, afirmația reclamantului potrivit căreia Curtea de Casație nu ar fi furnizat niciun răspuns la motivul său de recurs întemeiat pe încălcarea principiului neprocedeat judex ex official , Curtea arată că, în hotărârea sa din 13 aprilie 1999, înalța instanță italiană a considerat că judecătorii de primă și de a doua instanță nu au modificat faptele pentru care Parchetul a început urmărirea penală împotriva reclamantului. În opinia Curții, această concluzie trebuie să se subînțelegă ca o respingere implicită a argumentului reclamantului potrivit căruia nici o urmărire nu ar fi fost făcută în mod oficial în raport cu remunerația recunoscută domnului În lumina celor menționate anterior, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura penală împotriva reclamantului nu a fost inechitabilă. Prin urmare, se consideră că cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. øren Nielsen Christos Rozakis grefier adjunct Președintele
de la requête n° 55990/00
présentée par D. C.
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le
28 février 2002 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
MM.
E.
Levits,
V.
Zagrebelsky,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et
de
M.
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 janvier 2000 et enregistrée le 27 mars 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, D. C., est un ressortissant italien, né en 1929 et résidant à Milan. Il est représenté devant la Cour par M
e
Mittone, avocat à Turin.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
En 1990, un différend judiciaire surgit entre deux importantes sociétés italiennes, ENI et Montedison. A l’époque et jusqu’à 1993, le requérant était le président d’une section du tribunal civil de Milan, et fut chargé de l’affaire.
1.
La procédure de première instance
Par la suite, des poursuites furent entamées à l’encontre du requérant pour corruption et connivence personnelle. Par une ordonnance du 3
septembre 1993, le juge des investigations préliminaires de Brescia plaça le requérant en détention provisoire.
Par une ordonnance du 29 juin 1995, le juge des investigations préliminaires de Brescia renvoya le requérant et quatre autres personnes en jugement. Le premier chef d’accusation à la charge du requérant était décrit comme suit
:
«
Infraction prévue et punie par les articles 110 et 319
ter
du code pénal (
corruzione in atti giudiziari
) pour avoir, dans sa qualité de Président (...) du tribunal de Milan, (...) reçu (...) la somme de 480.000 francs suisses pour accomplir des actes contraires à ses devoirs publics, dans le but d’obtenir pour ENI un profit patrimonial injustifié
:
a)
en assurant à ENI que son recours visant à obtenir la saisie d’actions Enimont aurait été accueilli, se faisant également donner au préalable, par M.
P., une copie du recours qui aurait été présenté selon l’intérêt manifesté dans ce sens par ENI par les biais des intermédiaires
;
b)
en accueillant la demande d’arrêt provisoire (
fermo provvisorio
) et en donnant au gardien judiciaire M. P. le «
droit de vote
», malgré le fait que ce dernier ne faisait pas partie du
petitum
initial de ENI
;
c)
en favorisant des rencontres informelles entre les parties dans son bureau dans le but d’achever un règlement amiable du différend et en influençant directement les comportements du gardien judiciaire
».
Par un jugement du 23 février 1996, le tribunal de Brescia condamna le requérant, entre autres, pour l’infraction indiquée au premier chef d’accusation, qu’elle qualifia de corruption (article 319 du code pénal,
corruzione per un atto contrario ai doveri d’ufficio
), et non de corruption dans des actes judiciaires (article 319
ter
du code pénal,
corruzione in atti giudiziari
).
Le tribunal estima notamment que cette dernière infraction, punie plus sévèrement, pouvait être retenue seulement s’il était établi qu’un magistrat avait agi dans le but spécifique de favoriser ou de nuire à l’une des parties du procès, ce qui n’était pas le cas en l’espèce. Il précisa en outre que les faits d’avoir donné un droit de vote au gardien judiciaire, de lui avoir imparti des directives et d’avoir essayer d’achever un règlement amiable du différend n’étaient pas contraires aux devoirs qui incombaient au requérant. Le tribunal releva cependant que le requérant avait commis d’autres actes illicites, et notamment
:
-
il avait indûment exprimé son avis quant à l’issue - favorable à ENI - qui aurait dû avoir le différend ENI/Montedison
;
-
il avait nommé gardien judiciaire M. P., personne avec laquelle il avait eu des précédents contacts, qui était à connaissance de l’avis du requérant quant à l’issue de la procédure et qui, étant vice-président d’une banque, se trouvait dans une position extrêmement délicate
;
-
il avait eu des contacts avec ENI pour s’assurer que les demandes judiciaires que cette société aurait ensuite présentées fussent formellement correctes
;
-
il avait fixé à un milliard et 800 millions lires italiennes (environ 929
622 Euros) la rémunération due au gardien judiciaire (dont le mandat avait duré un peu plus de vingt jours), somme jugée disproportionnée et obtenue en appliquant de manière illégitime les paramètres indiqués par la loi
;
-
il avait ordonné l’arrêt provisoire des actions (
fermo provvisorio delle azioni
) dans le cadre d’une procédure dans la quelle il aurait dû s’abstenir.
Observant qu’il n’était pas contesté que M. P. avait ensuite versé, sur un compte au nom de la femme du requérant tiré sur une banque suisse, la somme de 480
000 francs suisses, le tribunal conclut que M. P. avait corrompu le requérant.
Le tribunal observa enfin que les avocats du requérant avaient soutenu que leur client ne pouvait pas être jugé responsable de la nomination de M.
septembre 1993, n’avaient pas été répétées dans le premier chef d’accusation de l’ordonnance de renvoi en jugement. Cependant, cette exception n’aurait su être retenue car le requérant avait été invité à se défendre aussi par rapport aux circonstances incriminées et avait, en effet, présenté des défenses sur ces points.
Le requérant fut condamné à une peine globale de quatre ans et un mois d’emprisonnement.
2.
La procédure d’appel
Le requérant interjeta appel contre le jugement du tribunal de Brescia. Il excipa, notamment, d’une violation du principe de la correspondance entre le chef d’accusation et le jugement (
principio di correlazione tra accusa e sentenza
). Selon le requérant, le tribunal avait considéré que les actes contraires à ses devoirs publics étaient la nomination de M. P. comme gardien judiciaire et l’octroi à ce dernier d’une rémunération disproportionnée. Or, l’ordonnance de renvoi en jugement ne mentionnait pas ces deux circonstances, qui n’avaient pas non plus fait l’objet d’une contestation formelle de la part du parquet au cours les débats.
Par un arrêt du 11 mai 1998, la cour d’appel de Brescia réduisit la peine infligée au requérant à trois ans, six mois et quinze jours d’emprisonnement.
Pour ce qui est de l’exception du requérant, la cour d’appel observa que celle-ci se fondait sur une interprétation formelle et rigide du principe de la correspondance entre le chef d’accusation et le jugement, qui ne pouvait pas être partagée. En effet, il ne fallait pas se borner à analyser le chef d’accusation, tel que résultant de l’ordonnance de renvoi en jugement, étant au contraire nécessaire de vérifier si au cours de la procédure judiciaire les circonstances retenues contre l’accusé avaient été portées à sa connaissance et si celui-ci avait eu l’opportunité de présenter ses défenses sur tous les points qui avaient fait l’objet de sa condamnation. En l’espèce, l’octroi d’une rémunération disproportionnée à M. P., qui constituait un fait illicite commis par le requérant, était mentionné dans l’ordonnance de placement en détention provisoire. De plus, lors d’un interrogatoire qui avait eu lieu le 6
septembre 1993, le juge des investigations préliminaires avait demandé des explications sur ce point au requérant, qui, en réponse, avait indiqué les raisons pour lesquelles il considérait que la rémunération incriminée était «
absolument justifiée et équitable
».
Par ailleurs, la Cour de cassation avait précisé que l’article 521 du code de procédure pénale (ci-après, le «
CPP
»), qui garantissait le principe de la correspondance entre le chef d’accusation et le jugement, était enfreint seulement si une condamnation se fondait sur des éléments qui, bien qu’ayant été indiqués dans des phases précédentes, avaient été exclus dans l’ordonnance de renvoi en jugement et étaient incompatibles avec les éléments mentionnés dans cette dernière. De ce fait, la cour d’appel estima que des circonstances ne figurant pas dans le chef d’accusation pouvaient être utilisées pour la condamnation si elles étaient complémentaires par rapport aux autres faits reprochés à l’accusé. Tel était le cas l’espèce, puisque le «
fait
» indiqué dans le chef d’accusation était, en substance, identique à celui retenu dans le jugement de première instance, étant basé sur
:
-
le versement d’une somme d’argent à M. P.
;
-
la connexion existante entre ce versement et le comportement du requérant.
Quant au fond de l’affaire, la cour d’appel estima que le fait d’avoir ordonné l’arrêt provisoire des actions et d’avoir nommé M. P. comme gardien judiciaire n’étaient pas contraires aux devoirs qui incombaient au requérant.
3.
Le pourvoi en cassation du requérant
Le requérant se pourvut en cassation. Dans son premier moyen de pourvoi, il réitéra son exception fondée sur la violation du principe de la correspondance entre le chef d’accusation et le jugement. Il observa que selon l’arrêt de la cour d’appel de Brescia, sa condamnation pour corruption se fondait uniquement sur l’octroi d’une rémunération disproportionnée à M. P., circonstance qui n’était pas mentionnée dans le chef d’accusation. Toujours dans le cadre de son premier moyen de pourvoi, le requérant releva en outre que le parquet n’avait jamais formellement entamé des poursuites par rapport au la rémunération reconnue à M. P., et que partant sa condamnation avait violé le principe
ne procedeat judex ex officio
.
Par un arrêt du 13 avril 1999, dont le texte fut déposé au greffe le 27
juillet 1999, la Cour de cassation, estimant que la cour d’appel avait motivé de façon logique et correcte tous les points controversés, débouta le requérant de son pourvoi. Elle releva notamment que, dès le début, les faits reprochés au requérant avaient pour objet, dans leur ensemble, les vicissitudes de la procédure judiciaire portant sur la saisie des actions Enimont. Le procès s’était ensuite concentré sur le versement que M. P. avait effectué en faveur du requérant - circonstance sur laquelle ce dernier avait été interrogé - et sur la rémunération que le requérant avait octroyé à M. P. La Cour de cassation conclut comme suit
:
«
On ne saurait déceler aucune violation du principe de la correspondance entre le chef d’accusation et le jugement, prévu à l’article 521 du CPP.
En effet, étant donné qu’on permet au juge de «
donner aux faits une qualification juridique différente par rapport à celle qui a été retenue
» (premier paragraphe de l’article 521), dans la mesure où celle-ci ne s’éloigne pas du contenu concret du fait considéré dans sa substance (deuxième paragraphe), cela veut dire que modifier la qualification juridique (c’est-à-dire la mettre à jour sur la base des éléments acquis aux débats contradictoires) ne signifie pas modifier les faits. Et il ne signifie pas non plus modifier le chef d’accusation (Cassation, chambre plénière, 19 juin 1998, Di Francesco).
Cela signifie seulement appliquer exactement la loi
: un devoir prioritaire dans l’exercice de la juridiction
».
B.
Le droit interne pertinent
L’article 521 §§ 1 et 2 du CPP se lit comme suit
:
«
1.
Dans le jugement le juge peut donner aux faits une qualification juridique différente par rapport à celle qui a été retenue dans le chef d’accusation à condition que l’infraction ne dépasse pas sa compétence.
2.
Le juge ordonne (...) la transmission du dossier au parquet s’il s’aperçoit que le fait est différent par rapport à celui qui a été décrit dans l’ordonnance de renvoi en jugement (...)
».
L’article 522 § du CPP dispose notamment que
:
«
1.
Le non-respect des dispositions prévues dans la présente section est un motif de nullité
».
GRIEF
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure pénale contre lui et allègue ne pas avoir disposé du temps et des facilités nécessaires pour la préparation de sa défense.
Le requérant considère que les juridictions nationales n’ont pas respecté le principe de la correspondance entre le chef d’accusation et le jugement, ce qui s’analyserait en une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention.
La Cour examinera ce grief sous l’angle des dispositions de l’article 6 §§
1 et 3 a) et b), qui, dans leurs parties pertinentes, sont ainsi libellés
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense.
»
Le requérant allègue avoir été condamné pour un fait (la rémunération octroyée à M. P.) qui n’avait pas été indiqué dans le chef d’accusation et par rapport auquel le parquet n’a jamais formellement entamé des poursuites. Il considère que cela a méconnu les droits de la défense et la règle selon laquelle les chefs d’accusation doivent été correctement formulés. Le requérant souligne également que la Cour de cassation n’a pas répondu à son moyen de pourvoi fondé sur la violation du principe
ne procedeat judex ex officio
.
La Cour rappelle que les dispositions de l’article 6 § 3 a) de la Convention traduisent la nécessité de mettre un soin extrême à notifier l’«
accusation » à l’intéressé. L’acte d’accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales : à compter de sa signification, la personne mise en cause est officiellement avisée par écrit de la base juridique et factuelle des reproches formulés contre elle (arrêt Kamasinski c. Autriche du 19
décembre 1989, série A n° 168, pp. 36-37, § 79). Par ailleurs, l’article 6 § 3 a) reconnaît à l’accusé le droit d’être informé non seulement de la cause de l’accusation, c’est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l’accusation, mais aussi, d’une manière détaillée, de la qualification juridique donnée à ces faits (arrêt
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n° 25444/94, CEDH 1999-II , § 51).
La portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention (voir l’arrêt
Sadak et autres c. Turquie
, n
os
29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, § 49, non publié). La Cour considère qu’en matière pénale une notification précise et complète à l’accusé des charges pesant contre lui – et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre – est une condition essentielle de l’équité de la procédure (arrêt
Pélissier et Sassi
précité, § 52).
Enfin, quant au grief tiré de l’article 6 § 3 b) de la Convention, la Cour estime qu’il existe un lien entre les alinéas a) et b) de l’article 6 § 3 et que le droit à être informé de la nature et de la cause de l’accusation doit être envisagé à la lumière du droit pour l’accusé de préparer sa défense (arrêt
Pélissier et Sassi
précité, § 54).
En l’espèce, la Cour relève que les doléances du requérant tiennent du fait que selon l’arrêt de la cour d’appel de Brescia, le seul acte illicite qu’il aurait commis en contrepartie du versement de la somme de 480
000 francs suisses était l’octroi d’une rémunération disproportionnée à M. P. Or, il ressort d’une lecture de l’ordonnance de renvoi en jugement du 29 juin 1995 que cette circonstance n’était pas mentionnée dans le premier chef d’accusation.
Cependant, la Cour observe que l’accusation de corruption diligentée contre le requérant portait, pour l’essentiel, sur l’accomplissement d’actes contraires à ses devoirs de magistrat commis au cours de la procédure judiciaire ENI/Montedison. Or, la fixation du montant de la rémunération du gardien judiciaire était étroitement liée aux fonctions exercées par le requérant dans le cadre du différend en question. Comme la cour d’appel de Brescia l’a à juste titre souligné dans son arrêt du 11
mai 1998, il s’agissait d’un fait complémentaire par rapport aux autres faits reprochés à l’accusé (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt De Salvador Torres c. Espagne du 24
octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
33, où la Cour a estimé que le caractère public des fonctions exercées par le requérant était un «
élément intrinsèque
» de l’accusation initiale).
Par ailleurs, il n’appartient pas à la Cour de se prononcer sur le point de savoir si les autorités italiennes ont enfreint la disposition de l’article 521 du CPP et si ce manquement éventuel aurait dû entraîner, aux termes de l’article 522 du CPP, la nullité de la sentence. En effet, la mission confiée à la Cour ne consiste pas à se substituer aux juridictions nationales, auxquelles il incombe d’interpréter la législation interne (arrêt Tejedor García c. Espagne du 16
décembre 1997,
Recueil
1997-VII, p. 2796, § 31), mais à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble a revêtu un caractère équitable (arrêt Van Mechelen et autres c. Pays-Bas du 23
avril
1997,
Recueil
Or, il convient de noter que dans le cas d’espèce dès le début de la procédure pénale, le requérant a eu connaissance du fait que les autorités italiennes considéraient que l’octroi d’une rémunération de un milliard et 800 millions lires italiennes au gardien judiciaire constituait un acte illicite. En effet, cette circonstance était mentionnée dans l’ordonnance de placement en détention provisoire du 3 septembre 1993. De plus, lors de l’interrogatoire du 6 septembre 1993, le juge des investigations préliminaires a demandé des explications sur ce point au requérant, qui a eu la possibilité, dont il s’est en effet prévalu, d’indiquer les raisons pour lesquelles il considérait que le montant de la rémunération litigieuse était raisonnable.
En tout état de cause, après le dépôt au greffe du jugement de première instance, le requérant a su que sa condamnation se fondait aussi sur l’octroi de la somme en question. De ce fait, au cours des procédures d’appel et cassation qu’il a entamé par la suite, il a présenté des arguments juridiques et factuels pour soutenir, d’un côté, que sa condamnation était illégale ayant enfreint le principe de la correspondance entre l’accusation et le jugement et, de l’autre, que la rémunération du gardien n’était ni disproportionnée ni illicite. A cet égard, il convient de rappeler que la cour d’appel de Brescia était compétente à connaître de toute question de fait et de droit. Peu importe que les juridictions nationales, faisant usage de leur droit incontesté d’interpréter la législation interne et d’apprécier les faits, aient rejeté ses moyens de recours.
En résumé, la Cour relève que par rapport au chef d’accusation de corruption, les circonstances concernant la rémunération du gardien judiciaire et sa nature prétendument illicite ont été portées à la connaissance du requérant bien avant la fin du procès. L’intéressé a donc eu l’occasion d’organiser sa défense en fonction du fait qui lui était reproché et de consulter ses avocats sur ce point (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt
Dallos c.
Hongrie
, n°
29082/95, §§ 49-53, non publié).
Pour ce qui est, enfin, de l’allégation du requérant selon laquelle la Cour de cassation n’aurait fourni aucune réponse à son moyen de pourvoi tiré de la violation du principe
ne procedeat judex ex officio
, la Cour relève que dans son arrêt du 13 avril 1999 la haute juridiction italienne a estimé que les juges de première et deuxième instance n’avaient pas modifié les faits pour lesquels le parquet avait commencé les poursuites contre le requérant. Aux yeux de la Cour, cette conclusion doit s’interpréter comme un rejet implicite de l’argument du requérant selon lequel aucune poursuite n’aurait été formellement entamée par rapport à la rémunération reconnue à M. P.
A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure pénale contre le requérant n’a pas été inéquitable.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S
øren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président