SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46001/99 prezentate de S.G. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 30 mai 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botomarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 26 octombrie 1998, după ce a deliberat în acest sens, face următoarea decizie DE FAPT: Reclamantul este un resortisant italian născut în 1935 și rezident în Cammarata (Agrigente). Între 1988 și 1992, reclamantul era președinte al unui consorțiu public Consorțiu public Consorzio di bonifica Valli Platani e Tamurrano. În fața Curții, acesta este reprezentat de domnul Luigi Lo Scrudato, avocat în San Giovanni Gemini (Agrigente). La o dată nespecificată, s-au inițiat urmăriri penale împotriva reclamantului pentru abuz de funcții publice, fals în scris și escrocherie. La 16 ianuarie 1993, reclamantul a fost interogat de procurorul Republicii Sciaca și informat cu privire la acuzațiile aduse împotriva sa. La 15 noiembrie 1993, reclamantul a fost arestat și pus în custodia cu titlu provizoriu în executarea unei hotărâri a judecătorului cu privire la investigațiile preliminare din aprilie și a fost eliberat la 15 februarie 1994. În timpul arestării sale provizorii, reclamantul a fost interogat de două ori de către judecătorul de anchetă preliminară și de către procurorul Republicii, la 17 noiembrie și, respectiv, 22 decembrie 1993. La 14 decembrie 1994, tribunalul de arbitraj a solicitat trimiterea în judecată a reclamantului și a altor 20 de persoane. La data stabilită la 2 martie 1995, la data la care reclamantul și unii dintre coinculpații săi au fost interogați. La 10 mai 1995, cauza a fost amânată la 26 septembrie 1995 din cauza unei greve a avocaților. În ziua următoare, judecătorul investigațiilor preliminare a solicitat Parchetului să efectueze anumite acte de înjunghiere. La 10 octombrie 1995, procedura a fost retrimisă la cererea inculpaților, iar la 21 noiembrie 1995 părțile și-au prezentat pledoariile. Printr-o hotărâre din aceeași zi, judecătorul judecător al investigațiilor preliminare a pronunțat un refuz împotriva unora dintre inculpați cu privire la o parte a acuzațiilor. Printr-o ordonanță din aceeași zi, judecătorul menționat l-a trimis pe reclamant și optsprezece dintre coinculpații săi în judecată în fața instanței judecătorești agrigente și a fixat data luării în judecată la 18 iunie 1996. Prima ședință a fost pronunțată din oficiu la 15 noiembrie 1996, data la care instanța, constatând că ordinul de trimitere în instanță nu fusese notificat în mod corespunzător inculpaților, a amânat procedura la 23 Pe 5 februarie și 3 aprilie 1997, mulți martori au fost interogați. La 22 mai 1997, cazul a fost respins deoarece avocatul unuia dintre inculpați era bolnav. La 14 și 17 iulie, 18 septembrie, 13 noiembrie și 5 decembrie 1997, precum și la 8 ianuarie 1998, au fost interogați numeroși martori. La 20 februarie și 5 martie 1998, cauza a fost amânată, mai întâi la cererea Parchetului, apoi din cauza unui impediment din partea președintelui Tribunalului. La 20 martie și 21 aprilie 1998, martorii și unii dintre inculpați au fost interogați. La 25 mai 1998 au fost revocați din cauza unui impediment din partea președintelui Tribunalului. La 3, 15, 17 și 23 iunie 1998, părțile și-au prezentat pledoariile. Prin hotărârea din 23 iunie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 29 iulie 1998, tribunalul din Agrigente l-a revocat pe reclamant și pe coinvidenții săi. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, având în vedere intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 martie 2001, adică Legea Pinto, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul susține, în primul rând, că această cale de atac este o posibilitate oferită și nu o obligație - § 6 din legea care declară că El consideră că Legea Pinto este contrară spiritului convenției care nu poate fi modificată unilateral de către un singur stat și, prin urmare, refuză să sesizeze instanța de apel. Curtea observă că, potrivit legii din 24 martie 2001 nr. 89 (denumită în continuare "legea Pinto") a) persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nepatrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în mai multe decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, cererile nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDH 2001-IX și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din Convenție. Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Aceasta arată apoi că reținerea provizorie a reclamantului, care a început la 15 noiembrie 1993, se încheie la 15 februarie 1994, în cazul în care reclamantul a fost eliberat, cu mai mult de șase luni înainte de data la care a fost introdusă cererea, la 26 octombrie 1998; în consecință, acest lucru este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos ROZAKIS Modulul Președinte
de la requête n° 46001/99
présentée par S.G.
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 mai 2002 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
V.
Zagrebelsky,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 26 octobre 1998,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien né en 1935 et résidant à Cammarata (Agrigente). Entre 1988 et 1992, le requérant était président d’un consortium public
(«
Consorzio di bonifica Valli Platani e Tamurrano
»). Devant la Cour, il est représenté par M
e
Luigi Lo Scrudato, avocat à San Giovanni Gemini (Agrigente).
A une date non précisée, des poursuites furent entamées contre le requérant pour abus de fonctions publiques, faux en écritures et escroquerie. Le 16 janvier 1993, le requérant fut interrogé par le procureur de la République de Sciacca et informé des accusations portées à son encontre. L’affaire fut ensuite transmise au parquet d’Agrigente, juridiction compétente ratione loci.
Le 15 novembre 1993, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire en exécution d’une ordonnance du juge des investigations préliminaires d’Agrigente. Il fut remis en liberté le 15 février 1994. Au cours de sa détention provisoire, le requérant fut interrogé à deux reprises par le juge des investigations préliminaires et le procureur de la République, respectivement le 17 novembre et le 22 décembre 1993.
Le 14 décembre 1994, le parquet d’Agrigente demanda le renvoi en jugement du requérant et de vingt et une autres personnes. L’audience préliminaire fut fixée au 2 mars 1995, date à laquelle le requérant et certains de ses coïnculpés furent interrogés. Le 10 mai 1995, l’affaire fut ajournée au 26 septembre 1995 en raison d’une grève des avocats. Le jour venu, le juge des investigations préliminaires invita le parquet à accomplir certains actes d’investigation. Le 10 octobre 1995, la procédure fut renvoyée à la demande des accusés et le 21 novembre 1995 les parties présentèrent leurs plaidoiries.
Par un jugement du même jour, le juge des investigations préliminaires d’Agrigente prononça un non-lieu à l’égard de certains des accusés quant à une partie des charges. Par une ordonnance du même jour, ledit juge renvoya le requérant et dix-huit de ses coïnculpés en jugement devant le tribunal d’Agrigente et fixa la date de l’audience au 18 juin 1996.
La première audience fut renvoyée d’office au 15 novembre 1996, date à laquelle le tribunal, ayant constaté que l’ordonnance de renvoi en jugement n’avait pas été dûment notifiée aux accusés, ajourna la procédure au 23
janvier 1997. Le jour venu, la procédure fut ajournée à la demande des accusés. Les 5 février et 3 avril 1997, de nombreux témoins furent interrogés. Le 22 mai 1997, l’affaire fut renvoyée car l’avocat de l’un des accusés était malade. Les 14 et 17 juillet, 18 septembre, 13 novembre et 5
décembre 1997, ainsi que le 8
janvier 1998, de nombreux témoins furent interrogés.
Les 20 février et 5 mars 1998, l’affaire fut ajournée, d’abord à la demande du parquet, puis en raison d’un empêchement du président du tribunal. Les 20 mars et 21 avril 1998, des témoins et certains des accusés furent interrogés. L’audience du 25 mai 1998 fut renvoyée en raison d’un empêchement du président du tribunal. Les 3, 15, 17 et 23 juin 1998, les parties présentèrent leurs plaidoiries.
Par un jugement du 23 juin 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 29
juillet 1998,
le tribunal d’Agrigente relaxa le requérant et ses coïnculpés.
1.
Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure. Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n° 89 du 24 mars 2001, dite «
loi Pinto
».
Le requérant soutient, tout d’abord, que cette voie de recours est une faculté offerte et non une obligation - le § 6 de la loi disant «
peuvent
» et non «
doivent
» et il conteste l’application rétroactive de la loi en se basant sur le principe «
tempus regit actum
». Il estime que la Loi Pinto est contraire à l’esprit de la Convention qui ne peut pas être modifée de façon unilatérale par un seul Etat et refuse, par conséquent, de saisir la cour d’appel.
La Cour note que selon la loi du 24 mars 2001 n° 89 (dite «
loi Pinto
») les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non-patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01, Brusco c. Italie du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97, Giacometti c. Italie du 8
novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Le deuxième grief du requérant porte sur la durée de sa détention provisoire. Le requérant invoque l’article 5 de la Convention.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à compter de la date de la décision interne définitive.
Elle relève ensuite que la détention provisoire du requérant, commencée le 15 novembre 1993 s’est terminée le 15 février 1994, lorsque le requérant fut remis en liberté, soit plus de six mois avant la date d’introduction de la requête, le 26 octobre 1998.
Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos
Greffier
Président