CtEDO 05.03.2002 AI

IGLESIAS GIL et A.U.I. contre l'ESPAGNE

RESPONDENT
ESP
HOTĂRÂRE
05.03.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
IGLESIAS GIL et A.U.I. contre l'ESPAGNE (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

recurenței nr.

o

56673/00

înaintate de María IGLESIAS GIL și A.U.I.

împotriva Spaniei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patru secțiune), ședință la 5 martie 2002 într-o cameră compusă din

Sir

Nicolas

Bratza

,

președinte

,

d-nii

M.

Pellonpää

,

A.

Pastor Ridruejo

,

Dna

E.

Palm

,

d-nii

M.

Fischbach

,

J.

Casadevall

,

S.

Pavlovschi

,

judecători

,

și din

d-l M.

O'Boyle

,

grefierul secțiunii

,

Având în vedere recurența amintită mai sus, înaintată la 22 decembrie 1999,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamanți,

După deliberare, pronunță următoarea decizie

:

Prima reclamantă, María Iglesias Gil, s-a născut în 1961 și locuiește la Vigo. Ea este mama celui de-al doilea reclamant, A.U.I., născut în 1995. În fața Curții, sunt reprezentați de d-l Juan Thomas Mulet, avocat în baroul Palma de Mallorca.

A.

Împrejurările cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează

:

La 8 septembrie 1989, prima reclamantă s-a căsătorit cu A.U.A. La 3

iunie 1994, cuplul s-a divorțat. La 7 decembrie 1995, s-a născut A.U.I., cel de-al doilea reclamant, fiul reclamantei și al lui A.U.A., și recunoscut de acesta din urmă. Printr-o decizie din 20 decembrie 1996, judecătorul afacerilor familiale de la Vigo a acordat dreptul de îngrijire al lui A.U.I. reclamantei cu drept de vizită în favoarea tatălui. La 1

februarie 1997, A.U.A., profitând de o vizită la copil, l-a răpit și a ieșit din teritoriul spaniol cu el. După ce a tranzitat prin Franța și Belgia, A.U.A. s-a urcat în avion spre Statele Unite cu copilul.

Proceduri în fața jurisdicțiilor interne

a)

Plângere penală depusă de reclamantă pentru sustragere ilegală a copilului

Reclamanta a depus o plângere penală cu calitate de parte civilă în fața judecătorului de instrucție nr.

5 de la Vigo pentru sustragere de copil. Printr-o ordonnance din 4 februarie 1997, judecătorul de instrucție a emis o ordine de căutare internă împotriva lui A.U.A. și de revenire imediată a copilului la mama. După aceea, reclamanta și-a lărgit plângerea penală la mai mulți membri ai familiei A.U.A. care, după cuvintele ei, colaboraseră la răpirea copilului.

În cursul investigației cauzei, reclamanta solicitase judecătorului de instrucție nr.

5 de la Vigo interceptarea telefonului mobil al lui A.U.A., precum și audiere a mai multor membri ai familiei lui. Printr-o decizie din 19 februarie 1997, judecătorul de instrucție respinge aceste cereri pe motiv că nu existau dovezi că numărul telefonului mobil indicat corespundea celui al lui A.U.A. Cât privește audirea anumitor persoane, judecătorul respinge cererea pe motiv că reclamanta nu precizase întrebările asupra cărora aceste persoane ar trebui să depună mărturie. Reclamanta solicitase de asemenea o percheziție la sediul unei societăți care aparținea lui A.U.A., responsabilă cu administrarea bunurilor sale în absența lui, precum și examinarea vehiculului pe care îl folosise pentru a ieși din Spania. Aceste cereri au fost de asemenea respinse de judecătorul de instrucție.

Reclamanta a cerut judecătorului să emită un mandat de căutare și arest internațional împotriva lui A.U.A. Printr-o ordonnance din 29

mai

1997, judecătorul de instrucție respinge cererea sa din următoarele motive

:

«

(...)

2.

Cu privire la mandatul de căutare și arest internațional, infracțiunile de constrângere și extorzie nu au fost dovedite. De altfel, eventuala (

infracțiune

) de nerespectare a autorității este discutabilă având în vedere faptul că nu este dovedit că cel interesat a fost solicitat să execute hotărârea judecătorului afacerilor familiale și avertizat că risca să comită această infracțiune. De altfel, această infracțiune (art. 556 al codului penal) fiind pedepsită numai cu o pedeapsă de închisoare de șase luni la un an, nu justifică un mandat de căutare și arest internațional, în măsura în care posibila conduită a persoanei denunțate pare mai degrabă să cadă sub art. 622 al codului penal care definește aceste fapte ca o contravenție.

(...)

4.

Pe de altă parte, trebuie reamintit că actele de procedură solicitate nu sunt nici legale nici utile pentru scopul urmărit, de aceea trebuie respinse în aplicarea articolului 311 al codului de procedură penală.

»

Examinând alte cereri de acte de instrucție prezentate de reclamantă pentru infracțiune de nerespectare a autorității și neexecutare a hotărârii judecătorului afacerilor familiale, judecătorul de instrucție nr.

5 le respinge printr-o decizie din 5

iunie 1997 din următoarele motive

:

«

(...)

2.

Actele investigației preliminare sunt realizate pentru a investiga existența infracțiunilor. Se încheie prin decizia judecătorului, nu atunci când o parte o cere (art. 785 al codului de procedură penală).

3.

Din actele realizate până acum, nu este dovedit că A.U.A. nu și-a returnat fiul la mama la sfârșitul perioadei în care avea dreptul să-l aibă cu el.

(...)

6.

O ordine de căutare internă a fost emisă împotriva lui A.U.A. De îndată ce va fi localizat, dispozitia finală 19 a legii organice 1/96 din 15 ianuarie 1996 privind protecția juridică a minorilor va putea fi pusă în aplicare.

»

De altfel, într-o ordonnance din 25 mai 1998, judecătorul de instrucție a examinat chestiunea dacă o persoană care împarte autoritatea parentală asupra unui minor putea fi urmărită pentru infracțiune de sustragere a copilului. Pe această temă, el a declarat că, conform jurisprudenței stabilite, aceasta nu era posibilă, astfel de fapte putând fi urmărite doar din capul infracțiunilor de nerespectare a autorității sau extorzie. Printr-o altă ordonnance din 1

iulie 1998, judecătorul de instrucție reiterează poziția sa că nu era posibil să emiță un mandat de căutare și arest internațional pentru presupusa infracțiune de nerespectare a autorității din următoarele motive

:

«

(...) Cu privire la mandatul de căutare și arest internațional al lui A.U.A., această chestiune a fost rezolvată de Audiencia

de Pontevedra în decizia sa din 23 septembrie 1997. Or, de la acea dată, niciun element nou nu apărut care să permită modificarea calificării infracțiunii. Într-adevăr, în niciun caz nu poate fi calificată ca «

detenție ilegală

» după cum subliniază hotărârea din 5 iulie 1993 privind sustragerea minorilor. În această hotărâre se subliniază că «

faptul că tatăl unui minor îl duce cu el cu unicul scop de a îl avea în compania sa, nu ar putea constitui o infracțiune de sustragere de minor

» (...)

În fine, cu privire la presupusa infracțiune de nerespectare a autorității, nu este posibil să se emiță un mandat de căutare și arest internațional deoarece această infracțiune nu este inclusă în tratatele de extradare. Prin urmare, Interpol nu i-ar da curs deoarece nu este în conformitate cu legalitatea.

»

Apelul reclamantei a fost respins printr-o decizie a Audiencia Provincial

de Pontevedra din 17

noiembrie 1998.

b)

Primul recurs de amparo formulat de reclamantă

Reclamanta a formulat un recurs de amparo pe baza articolelor 24 (dreptul la proces echitabil), 15 (dreptul la viață și integritate fizică și morală) și 17 (dreptul la libertate și siguranță) din Constituție, precum și pe baza Convenției internaționale a drepturilor copilului din 1989. Printr-o decizie din 2 iunie 1999, Tribunalul constituțional respinge recurența pentru lipsă evidentă de fundament, jurisdicția supremă considerând că reclamanta se limitează la a-și exprima dezacordul cu decizii motivate.

c)

Non-lieu provizoriu al judecătorului de instrucție nr.

5

La sfârșitul investigației, printr-o decizie din 3 iulie 1998, judecătorul de instrucție nr.

5 de la Vigo a pronunțat un non-lieu provizoriu cu privire la A.U.A., cu menținerea ordinii de căutare internă și sechestrul bunurilor sale, și un non-lieu definițiv pentru membrii familiei A.U.A. implicați de reclamantă. Judecătorul a fondat non-lieu-ul provizoriu cu privire la A.U.A. pe faptul că, nefiind în Spania, acesta nu a putut fi interogat și, prin urmare, nu putea fi formal pus sub acuzare penală în conformitate cu art. 791-4 al codului de procedură penală. Apelul depus de reclamantă a fost respins printr-o decizie a Audiencia Provincial

de Pontevedra din 9 noiembrie 1998.

d)

Al doilea recurs de amparo formulat de reclamantă

Împotriva acestor decizii, reclamanta a formulat un recurs de amparo în fața Tribunalului constituțional invocând art. 17 (dreptul la libertate și siguranță) în legătură cu articolele 18 (dreptul la viață privată și intimitate familială), 24 (dreptul la proces echitabil) și 39 (protecție socială, economică și juridică a familiei și copiilor) din Constituție. A invocat de asemenea articolele 5 și 8 din Convenție. În recurența sa, se plângea în special de refuzul sistematic opus de judecătorul de instrucție cererii sale de căutare internațională a copilului, ceea ce presupunea, în opinia sa, o încălcare a obligației sale pozitive de protecție a copilului și familiei. Susținea de asemenea o încălcare a articolului 11.1 din Convenția internațională a drepturilor copilului din 1989 care prevede că statele vor adopta măsuri pentru a lupta împotriva transferului și reținerii ilegale a copiilor în străinătate. Invoaca în plus că, prin comportamentul său contrar oricărui act de investigație, judecătorul de instrucție încălcase direct dreptul sa la viață privată și familială, precum și cel al copilului, și dreptul la protecție judiciară garantat de art. 24 din Constituție și art. 6 din Convenție.

Printr-o decizie din 17 iunie 1999, Tribunalul constituțional respinge recurența de amparo pentru lipsă de fundament, pe motiv că reclamanta se limitează la a contesta deciziile pronunțate de jurisdicțiile penale care, în mod raționat și motivat, hotărâseră non-lieu-ul provizoriu al plângerii penale prezentate de reclamantă pentru răpire de minor, precum și menținerea anumitor măsuri preventive.

e)

Alte decizii de ordin penal

De altfel, în cadrul unui recurs prezentat de reclamantă în fața Audiencia Provincial

de Pontevedra împotriva unei decizii a judecătorului de instrucție nr.

5, acesta din urmă, într-un raport pe care l-a prezentat la 5

septembrie 1997 Audiencia Provincial

, a declarat următoarele

:

«

(...) Procedura penală are scopul urmărirea infracțiunilor și, după caz, pedeapsa infractorilor. Cu toate acestea, în niciun caz judecătorul de instrucție nu poate deveni marioneta geloziei unei anumite doamne, sau a ură îndreptate către familia fostului ei soț, în practică o serie de acte de procedură inutile pentru obiectul procesului, și care au ca scop doar să importuneze terți la marginea faptelor litigiului. În cauza prezentă, singurul lucru dovedit până acum este că A.U.A. nu și-a returnat fiul A.U.I. mamei sale la sfârșitul perioadei pe care judecătorul afacerilor familiale i-o acordase.

»

O cerere de recuzare îndreptată împotriva judecătorului de instrucție nr.

5 a fost respinsă printr-o decizie din 20 noiembrie 1997. De altfel, o cerere de nulitate a procedurii a fost respinsă printr-o decizie din 22 februarie 1999.

f)

Atribuirea întregii autorități parentale reclamantei

Printr-o hotărâre din 12 februarie 1999, judecătorul afacerilor familiale de la Vigo i-a retras lui A.U.A. autoritatea parentală și o atribuit în întregime reclamantei. Judecătorul și-a fondat decizia pe următoarele motive

:

«

(...) după examinarea probelor, trebuie să primesc favorabil cererea reclamantei. Într-adevăr, (...) din dosar rezultă că pârâtul, după neexecutare continuă a regimului de vizite (după cum rezultă din decizia pronunțată de acest tribunal la 20 decembrie 1996), nu și-a returnat copilul mamei sale la sfârșitul perioadei fixate de decizia din 20 decembrie 1996. De altfel, de la 1

februarie 1997, tatăl și copilul se află într-un loc necunoscut, sustragând astfel copilul comun din îngrijirea acordată reclamantei prin decizie judiciară. Această atitudine nu poate fi decât calificată drept foarte gravă, deoarece a determinat separarea bruscă și cruntă a copilului de mediul familial în care era crescut fericit, și l-a privat, și continuă să-l priveze, de protecția și dragostea mamei sale și aceasta (...), în cea mai fragedă copilărie, cu grava prejudiciere pe care o determină (...) Deci [A.U.A.], acordând prioritate intereselor sale personale peste acelea ale copilului, a acționat în mod grav prejudiciabil pentru acesta (...)

»

g)

Reluarea contactelor între reclamantă și fiul ei, recuperarea copilului de reclamantă și depunerea de noi plângeri penale

Potrivit unui raport psihologic prezentat de reclamanți în aprilie 2000, A.U.A. avuse un prim contact telefonic cu reclamanta în care pun mai multe condiții pentru restituirea copilului, și-i comunică amenințări și șantaje dacă dorește să-și găsească copilul. La 12

iunie 2000, reclamanta a depus plângere pentru amenințări și constrângere împotriva lui A.U.A. Printr-o ordonnance din 30 septembrie 2000, judecătorul de instrucție nr.

6 de la Vigo a pronunțat un non-lieu provizoriu. După apelul reclamantei, printr-o decizie din 15 mai 2001, Audiencia Provincial

de Pontevedra anulează decizia atacată.

La 18 aprilie 2000, reclamanta a revăzut pentru prima dată fiul ei de când fusese răpit în februarie 1997. La 12 mai 2000, A.U.A. a apărut voluntar în fața judecătorului de instrucție care, după ce l-a ascultat în declarații, nu a ordonat detenția lui preventivă. În final, la 8 iunie 2000, profitând de revenirea la Vigo a lui A.U.A. și a copilului, mama a reușit, cu ajutorul poliției, să-și recupereze copilul. De la o dată neprecizată, reclamanta susține că trăiește ascunsă cu fiul ei într-un centru de primire pentru femei în dificultate.

La 14 iulie 2000, judecătorul afacerilor familiale a recunoscut lui A.U.A drept de vizită la fiul. Neputând exercita acest drept, A.U.A a depus o plângere împotriva reclamantei în fața judecătorului de instrucție de la Vigo împotriva reclamantei și a părinților săi pentru infracțiune de nerespectare gravă a autorității.

B.

Elemente de drept intern și internațional

1.

Constituția

art. 18

«

1.

Dreptul la onoare, intimitate personală și familială (...) este garantat oricărei persoane.

(...)

»

art. 24

«

1.

Orice persoană are dreptul de a obține protecție efectivă din partea judecătorilor și tribunalelor pentru a-și exercita drepturile și interesele legitime, fără a putea fi nicicând pusă în imposibilitate de a se apăra.

(...)

»

art. 39 § 4

«

Copiii se bucură de protecția prevăzută de acordurile internaționale care protejează drepturile lor.

»

2.

Legea organică 1/1996, din 15 ianuarie 1996 privind protecția juridică a minorului modificând codul civil și codul de procedură civilă, publicată în Jurnalul Oficial la 17 ianuarie 1996

art. 3

«

Minorii se vor bucura de drepturile recunoscute de constituție și tratatele internaționale subscrise de Spania, în special Convenția asupra Drepturilor Copilului ale Națiunilor Unite și alte drepturi garantate de legislația internă (...)

Prezenta lege, dispozițiile sale de aplicare și alte dispoziții legale privind minorii vor fi interpretate în conformitate cu tratatele internaționale subscrise de Spania și, în special, cu Convenția asupra Drepturilor Copilului ale Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989.

Autoritățile publice vor garanta respectul drepturilor minorilor și vor adapta actele lor la prezenta lege și la norma internațională citată.

»

În aplicarea dispozitiei finale 13 a legii citate anterior privind protecția juridică a minorului, un al doilea paragraf a fost adăugat articolului 216 al codului civil al cărui conținut este următorul

:

art. 216

«

Funcțiile de tutelare constituie o datorință

; ele se exercită în beneficiul persoanei sub tutela sub paza autorității judiciare.

Măsurile și dispozițiile prevăzute de art. 158 al prezentului cod vor putea fi hotărâte de asemenea de judecător, din oficiu sau la cererea oricărei persoane interesate, în toți cazurile de tutela sau de îngrijire, de fapt sau de drept privind minorii (...) atunci când interesul lor o cere.

»

art. 158

«

Judecătorul va lua din oficiu, sau la cererea copilului sau a oricărui alt părinte sau a procuraturii, următoarele măsuri

:

(...)

2.

dispozițiile adecvate pentru a evita copiilor perturbări prejudiciale în caz de schimbare a titularului depozitarului.

3.

În general, orice altă dispoziție pe care o consideră oportună pentru a-l proteja de orice pericol sau pentru a-i evita prejudicieri.

Toate aceste măsuri vor putea fi adoptate în cadrul oricărei proceduri civile sau penale (...)

»

3.

Dispoziții ale codului civil reglementând reprezentarea legală a copiilor minori

art. 154

«

Copiii neemancipați se află sub autoritatea tatălui și mamei.

Autoritatea parentală se va exercita întotdeauna în beneficiul copiilor, în conformitate cu personalitatea lor. Ea cuprinde următoarele datorii și facultăți

:

1.

A avea grijă de ei, a-i avea în compania lor, a-i hrăni, a-i educa și a le furniza formare integrală.

2.

A-i reprezenta și a administra bunurile lor.

(...)

În exercitarea autorității parentale, părinții vor putea solicita ajutorul autorității judiciare. (...)

»

art. 162

«

Părinții titulari ai autorității parentale au reprezentarea legală a copiilor lor minori neemancipați.

(...) »

4.

Convenția internațională a drepturilor copilului din 20 noiembrie 1989

art. 11

«

1.

Statele părți iau măsuri pentru a lupta împotriva deplasărilor și neîntoarcerilor ilegale de copii în străinătate.

2.

În acest scop, statele părți favorizează încheerea acordurilor bilaterale sau multilaterale sau aderarea la acordurile existente.

»

5.

Convenția din La Haye din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor

Dispozițiile relevante ale acestei convenții, la care sunt părți, printre altele, Spania și Statele Unite, sunt redactate după cum urmează

:

art. 7

«

Autoritățile centrale trebuie să coopereze între ele și să promoveze o colaborare între autoritățile competente din statele lor respective, pentru a asigura revenirea imediată a copiilor și pentru a realiza alte obiective ale prezentei Convenții.

În particular, fie direct, fie cu concursul oricărui intermediar, trebuie să ia toate măsurile adecvate

:

a.

pentru a localiza un copil deplasat sau reținut ilegal

;

b.

pentru a preveni noi pericole pentru copil sau prejudicii pentru părțile interesate, prin adoptarea sau asigurarea luării unor măsuri provizorii

;

c.

pentru a asigura restituirea voluntară a copilului sau pentru a facilita o soluție amiabilă

;

d.

pentru a schimba, dacă se dovedește util, informații privind situația socială a copilului

;

e.

pentru a furniza informații generale privind dreptul statului lor relativ la aplicarea Convenției

;

f.

pentru a introduce sau pentru a favoriza deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, pentru a obține revenirea copilului și, după caz, pentru a permite organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizită

;

g.

pentru a acorda sau a facilita, după caz, obținerea de asistență judiciară și juridică, inclusiv participarea unui avocat

;

h.

pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă este necesar și oportun, revenirea fără pericol a copilului

;

i.

pentru a se menține reciproc informate asupra funcționării Convenției și, cât mai mult posibil, a elimina orice obstacole care ar putea fi întâmpinate la aplicarea sa. »

art. 11

«

Autoritățile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant trebuie să procedeze de urgență în vederea reîntorsu copilului.

Atunci când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a hotărât în termen de șase săptămâni de la sesizare, reclamantul sau autoritatea centrală a statului rechiziționat, din inițiativa proprie sau la cererea autorității centrale a statului reclamant, poate cere o declarație privind motivele acestei întârzieri.

»

Invocând art. 8 din Convenție, reclamanta, acționând în nume propriu și ca reprezentantă legală a copilului, se plânge că autoritățile judiciare nu au acționat cu diligență în tratarea plângerii prezentate pentru sustragere de copil. În particular, se plânge că procuratura, care are obligația legală de a proteja minorii, nu a acționat în nicio clipă în favoarea copilului, nici nu a solicitat realizarea vreunui act de instrucție. Acest lipsă de interes poate fi lărgit la jurisdicțiile care au cunoscut de cauză, fie că este vorba de judecătorul de instrucție, Audiencia Provincial

de Pontevedra sau Tribunalul constituțional.

Reclamanta, acționând în nume propriu și în nume de copil, se plânge că autoritățile spaniole nu au pus în aplicare măsurile necesare tendând la asigurarea executării hotărârilor judiciare care i-au acordat îngrijirea fiului. Invocă art. 8 din Convenție, a cărui parte relevantă se citește după cum urmează

:

«

1.

Orice persoană are dreptul la respect al vieții sale private și familiale (...)

2.

Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.

»

Înainte de a intra în examinarea excepțiilor preliminare de inadmisibilitate ridicate de Guvern, Curtea dorește să precizeze că, în conformitate cu practica sa, va examina cauza pe baza tuturor documentelor aferente prezentate de părți ca urmare a comunicării cauzei.

i.

Privind pretinsa absență a calității reclamantei de a acționa în fața Curții în numele fiului

În observațiile sale, Guvernul consideră că reclamanta nu ar putea acționa în fața Curții ca reprezentantă a fiului, acesta din urmă nefiind participant la procedurile interne.

De partea sa, reclamanta contestă teza Guvernului și observă că, în recursul de amparo în fața Tribunalului constituțional, a solicitat în mod expres să fie recunoscut dreptul fundamental al fiului pentru el și pentru ea la respect al vieții lor private și familiale, ținând seama de autoritatea parentală care i-a fost acordată.

Curtea observă mai întâi că, printr-o decizie din 20

decembrie 1996, judecătorul afacerilor familiale de la Vigo a acordat dreptul de îngrijire al lui A.U.I. reclamantei cu drept de vizită în favoarea tatălui. De altfel, printr-o hotărâre din 12 februarie 1999, i-a retras lui A.U.A. autoritatea parentală și o atribuit în întregime reclamantei. Ca titulară exclusivă a autorității parentale pe copil, reclamanta poate, în conformitate cu dispozițiile relevante ale codului civil, să-l reprezinte legal. Curtea consideră deci că reclamanta poate acționa pentru seama acestuia. Rezultă că reclamanta are calitate, în virtutea articolului 34 din Convenție, pentru a se adresa Curții în numele fiului (a se vedea,

mutatis mutandis

, cauzele T. și S.H. împotriva Finlandei, recurență nr.

19823/92, decizia Comisiei din 9 februarie 1993 și,

a contrario

, X. Împotriva Suediei, recurență nr.

8045/77, dec. 4.5.1979, DR 16, pag.

105).

ii.

Privind pretinsa absență a calității de victimă a reclamantei

Guvernul subliniază că tatăl copilului s-a întors în Spania și că copilul locuiește cu reclamanta, de aceea ea nu mai poate invoca calitatea de victimă a unei încălcări a Convenției în sensul articolului 34.

Reclamanta susține că continuă să aibă calitatea de victimă, prejudiciul ei rezultând dintr-o serie de decizii respingând plângerile ei tendând la recuperarea copilului.

Curtea reamintește că pentru ca un reclamant să se pretindă victimă a unei încălcări, în sensul articolului 34 din Convenție, este necesar nu numai să aibă calitatea de victimă la momentul înaintării recurenței, ci și că aceasta subsistă în cursul procedurii în fața ei (cf.

Preikhzas c. RFG, raport Com. 13.12.1978, §§ 78-80, DR 16 pag. 5

; nr.

13420/87, dec. 7.9.1987, DR 62, pag. 262).

Curtea observă că timp de mai mult de trei ani reclamanta nu a putut vedea copilul, și aceasta în pofida multiplelor demersuri realizate pe lângă autoritățile judiciare tendând la executarea hotărârilor care i-au acordat îngrijirea copilului. Or, în recurență, reclamanta denunță în esență faptul că autoritățile interne nu au luat măsurile adecvate pentru a asigura revenirea imediată a fiului. Este adevărat că reclamanta a putut în final să-și recupereze fiul. Curtea consideră totuși că, în pofida acestei evoluții a circumstanțelor și, având în vedere suferințele îndurat, reclamanta poate totuși fi recunoscută ca victimă din cauza importanței pentru ea și pentru copil a situației trecute de care se plânge. În aceste circumstanțe, excepția ridicată de Guvern nu poate fi primită favorabil.

iii.

Pe fond

Guvernul susține că recurența este inadmisibilă fără a furniza precizări suplimentare.

Reclamanta consideră pe de altă parte că statul pârât a încălcat obligațiile decurgând din Convenție și alte dispoziții de drept intern și drept internațional. Ea subliniază în particular că autoritățile naționale nu au respectat art. 3 și dispozitia finală 13 a legii organice de protecție a minorilor, precum și art. 216 al codului civil care obligă procuratura să protejeze minorul răpit. Cât privește dispozițiile de drept internațional, reclamanta se referă la art. 11.1 din Convenția internațională a drepturilor copilului din 20 noiembrie 1989 care impune părții contractante obligația de a adopta măsurile adecvate împotriva reținerii ilegale de copii în străinătate. Or, nici procuratura, nici jurisdicțiile interne nu au aplicat această dispoziție, în pofida faptului că această normă este de aplicare directă în dreptul intern. Cât privește art. 8 din Convenție, reclamanta consideră că autoritățile interne au încălcat obligațiile pozitive decurgând din această dispoziție, luând ainsi pe seama dreptului la respect al vieții familiale, neluând măsurile adecvate și suficiente pentru a îndrepta plângerea.

După ce a procedat la un examen preliminar al argumentelor părților, Curtea consideră că plângerea reclamanților pune întrebări complexe de drept și fapt care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării recurenței, ci necesită o examinare pe fond.

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară

recurența admisibilă.

Michael

O'Boyle

Nicolas

Bratza

Grefierul

Președintele

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-12-20
0,94
AFFAIRE IGLESIAS GIL ET A.U.I. CONTRE ESPAGNE
ant assuré que, dans le délai imparti, le gouvernement défendeur a versé à la partie requérante, la satisfaction équitable prévue dans l'arrêt (voir détails dans l'Annexe), Rappelant que les constats de violation par la Cour nécessitent, ou
CtEDO 2000-10-26
0,93
ROLDAN TEXEIRA ET AUTRES c. ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 40655/98 présentée par Rosa Maria ROLDAN TEXEIRA et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 26 octobre 2000 en une chamb
CtEDO 2002-03-21
0,93
HERZ contre l'ALLEMAGNE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 44672/98 par Eberhard HERZ contre l’Allemagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 21 mars 2002 en une chambre composée de MM. I. Cabral Ba
CtEDO 2000-05-09
0,93
M.G. et F.B. contre la FRANCE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 43254/98 présentée par M.G. et F.B. contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 9 mai 2000 en une chambre composée de M me E. Palm
CtEDO 2009-05-26
0,93
KUCUK c. TURQUIE ET SUISSE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 33362/04 présentée par Murat KÜÇÜK et Nevzat Abdullah KÜÇÜK contre la Turquie et la Suisse La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 26
Sursă