A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 33362/04 prezentate de Murat KÜçÜK și Nevzat Abdullah KÜçÜK împotriva Turciei și Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 26 mai 2009 într-o cameră compusă din Françoise Tulkens, președintă, Ireneu Cabral Barreto, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișil Karakaș, Giorgio Malinverni, judecători, și Francoise Elens-Passos, asistent de secțiune graffière, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 23 august 2004, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, dnii Murat Küçük și Nevzat Abdullah Küçük, sunt resortisanți turci născuți în 1972 și, respectiv, 1997 și își au reședința în Ankara. Primul reclamant este tatăl celui de-al doilea. Acesta acționează atât în numele său, cât și în calitatea sa de reprezentant legal al copilului său minor. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. De la nunta domnului Nurgül Tonoz ( Divorțul cuplului a fost pronunțat printr-o hotărâre din 18 iulie 2001 și autoritatea părintească, precum și custodia copilului au fost atribuite exclusiv tatălui. Această hotărâre a devenit definitivă printr-o hotărâre a Curții de Casație pronunțată în aprilie 2002 la 1 iulie 2002, domnul T. și-a încheiat dreptul de vizită și a plecat pentru o lună cu copilul, însoțită de fratele său, Yakup Özkan ( La 8 iulie 2002, dl T. și dl Y.Ö. l-au chemat pe dl Küçük să ceară o răscumpărare în schimbul întoarcerii lui Nevzat și l-au amenințat că nu-și va mai vedea niciodată fiul. T., care au declarat că nu știu nimic despre caz. Parchetul a dat o hotărâre de nejudiciare pentru lipsa de probe. La 31 iulie 2002, termenul prevăzut de dreptul de vizită fiind încheiat, reclamantul a solicitat să se facă o declarație în fața instanței de executare în fața instanței din Bursa, pentru a obține înapoierea fiului său la domiciliul său. În absența adresei persoanei căutate, cauza a fost clasată fără întârziere. Datorită cercetărilor personale, reclamantul a fost informat că fiul său și răpitorii săi au trecut frontiera bulgară turcească la 3 august 2002. Ca răspuns la cererea sa, instanța de judecată a informat reclamantul că niciun registru de pașaport nu a fost înregistrat în numele lui Nevzat sau al mamei sale. Reclamantul a depus o plângere la Parchetul din Ecuador, care a deschis o instrucțiune de stabilire a pașapoartelor false. Nu s-a dat nici un răspuns acestei activități. Susținând autoritatea părintească exclusivă de care beneficia, el a înaintat, de asemenea, în fața instanței judecătorești de executare în apropierea tribunalului din Ankara, o cerere pentru a obține vigilența poliției de frontieră în cazul în care fiul său se întoarce în Turcia. La 16 august 2002, judecătorul a emis o ordonanță de interzicere a ieșirii din teritoriu pentru Nevzat și mama sa, pe motiv că aceasta din urmă nu luase copilul de la tatăl său în conformitate cu sentința care reglementează dreptul de custodie și dreptul de vizită. La 19 august 2002, Ministerul Afacerilor Externe din Turcia a solicitat ambasada Bulgariei din Ankara să faciliteze obținerea unei vize de intrare în Bulgaria pentru domnul Küçük. La T. obținuse în mod ilegal pașapoarte pentru fiul său și ea însăși de la prefectura Fatih. La 5 septembrie 2002, el a anunțat instanța de judecată a lui Ankara și a depus o plângere împotriva lui M. T. și fratele său Y.Ö. pentru răpirea copilului, cerere de răscumpărare, utilizarea identității sale în documente false de identitate și instituție notariată și orice alt act posibil pe baza acestor documente falsificate. Potrivit certificatului din data de 7 noiembrie 2002 și întocmit în atenția reprezentantului dlui Küçük de către agenția bulgară pentru refugiați pe lângă Comitetul de Miniștri al acestei țări, Nevzat și mama sa fuseseră găzduiți în centrul de înregistrare și primire a acestei agenții între 5 și 9 septembrie 2002. La 15 noiembrie 2002, tribunalul din statul de drept din statul de origine a emis un mandat de arestare la nivel național împotriva lui M. Prin actul de acuzare din 21 noiembrie 2002, procurorul din apropierea tribunalului din statul de origine a inițiat un proces penal împotriva lui M.T. și a fratelui său Y.Ö. pentru falsarea și folosirea unor falsuri. La 19 decembrie 2002, un mesaj de difuzare a fost trimis celor 181 de țări membre ale Interpolului. La 8 ianuarie 2003, Ministerul Justiției franceze a informat autoritatea centrală turcă (Ministerul Justiției) că Nevzat părăsise centrul Crucii Roșii din Sangatte la 9 decembrie 2002, împreună cu domnul și domnul Y.Ö. Ambii adulți ar fi solicitat azil politic în Franța și ar fi fost transportați la un centru de cazare în Chateroux, în Ildre. La 30 ianuarie 2003, Tribunalul de Mare Instanță din Chatroux a dispus, în temeiul articolului 12 din Convenția de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale a copiilor, întoarcerea imediată a lui Nevzat la reședința sa obișnuită în Turcia, la tatăl său. Conform procesului verbal de cercetare nereușită T. și Nevzat nu au fost găsiți la ultima lor adresă cunoscută. La 12 iunie 2003, instanța de asediu de la Istanbul a emis un prospect roșu de cercetare în legătură cu M.T. și M. Y.Ö. În iunie 2003, reclamantul și-a exprimat interesul față de Ministerul Justiției Elvețiane, care la mai multe informații că M. T. și Nevzat au intrat în Elveția la 24 iunie 2003, ianuarie 2003 și că, la 27 februarie 2003, cererea lor de a obține statutul de refugiat politic a fost respinsă. La 19 august 2003, avocatul reclamantului a informat Autoritatea Centrală în materie de răpire internațională a copiilor în apropierea Oficiului Federal de Justiție din Berna (Elveția) cu privire la trecerea și localizarea MT și Nevzat în Elveția. Printr-o scrisoare din 19 septembrie 2003, autoritatea centrală elvețiană a informat autoritatea centrală turcă că cei interesați intraseră în Elveția la 24 ianuarie 2003 și că, la 27 februarie 2003, fuseseră înregistrați ca dispăruți. În plus, aceasta a precizat că, odată expirată autorizația de ședere temporară în Elveția, dl T. fusese somată să se întoarcă în Franța. Autoritățile elvețiene au solicitat autorităților turce să transfere autorității centrale franceze ordinul de returnare în Franța. La 24 septembrie 2003, Ministerul de Justiție din Turcia l-a informat pe solicitant cu privire la această din urmă scrisoare. Având în vedere că fiul său plecase din Elveția, el s - a dus în această țară pentru a face cercetări în lagărul de refugiați din Belfond (Cantonul Jura), iar șeful acestei tabere i - a informat pe cei căutați pe fotografie și i - a informat pe reclamant că părăsiseră Belfondul pentru tabăra din Porcenruy. După ce a primit mărturii conform cărora fiul său, fosta sa soție și Y.Ö. fuseseră văzuți la Porentruy și a aflat că cererea pentru statutul de refugiat al lui Y.Ö. era încă în desfășurare în Elveția, reclamantul a depus o plângere la poliția din Delemont. A doua zi, a primit răspunsul poliției linformând că Y.Ö. nu fusese văzut niciodată la Belfond sau la Porrentruy. Pe baza acestor informații contradictorii obținute de la șeful taberei de la Belfond și de la interlocutorul Y.Ö. pe de o parte, și de la poliție pe de altă parte, reclamantul se plânge pe lângă autoritatea centrală turcă de declarații false și de o defecțiune a anchetei poliției elvețiene. La 13 octombrie 2003, autoritatea centrală elvețiană a anunțat prin fax autoritatea centrală turcă cu privire la următoarele: Prin scrisoarea dvs. din 24 septembrie 2003, ne-ați comunicat că ați informat direct autoritatea centrală franceză competentă, precum și tatăl minorului că mama și copilul se află potențial în Franța și nu în Elveția, așa cum au demonstrat autoritățile noastre de imigrație. La 27 octombrie 2003, autoritatea centrală turcă a scris autorității centrale elvețiene (...) J La 24 noiembrie 2003, Secretariatul General al Interpolului a difuzat un prospect galben de căutare pentru localizarea lui Nevzat și a mamei sale. În aceeași zi, reclamantul a prezentat biroului Interpolului din Ankara toate informațiile (număr de pașaport, telefon și conturi bancare) de care dispunea cu privire la persoanele căutate. În conformitate cu procesul-verbal din 25 februarie 2004 întocmit de Biroul de Interpol la prefectura de poliție din Ankara, ancheta privind localizarea lui Nevzat rămânea neputincioasă. Reclamantul s-a dus a doua oară în Elveția pentru a efectua el însuși cercetări pentru a-și găsi fiul. Printr-o scrisoare din 24 februarie 2004, el a informat Ministerul Justiției din Turcia cu privire la rezultatele cercetărilor sale (...) Am avut interviuri cu traficanții H.Y., A. Ç. și A.D. care au permis trecerea ilegală a fostei mele soții, Y.Ö. și a fiului meu, la Istanbul, Bulgaria și Elveția. A.D. este proprietarul unui bar din Olten-Seon, iar numărul de telefon este [...]. Mi-a spus că fosta mea soție lucra ca menajeră și că fiul meu era înscris la școală sub un alt nume (...) M-am dus la Bienne, la supermarketul Carrefour, unde două casiere l-au identificat pe fiul meu după fotografie și l-au menționat că a fost în acest magazin la 13 februarie 2004. Jai a comunicat aceste informații poliției elvețiene și Interpolului turc. Dar n-am obținut niciun rezultat. Mi-e greu să înțeleg de ce autoritățile elvețiene nu depun niciun efort în această privință, în timp ce am reușit să obțin singur toate aceste informații. În opinia sa, reclamantul a dezvoltat în detaliu metodele posibile pentru cercetări eficiente și s-a rugat autorităților turce să informeze autoritățile elvețiene cu privire la faptul că este pregătit să suporte toate costurile suportate de aceste cercetări. Prin scrisoarea din 2 aprilie 2004, Ministerul Afacerilor Externe din Turcia l-a informat pe reclamant că, în lumina informațiilor pe care le furnizase A.D. a fost interogat de poliția elvețiană și că nu s-a obținut nici un rezultat în ceea ce privește localizarea fugarilor. Reclamantul a depus o plângere pentru răpirea minorilor în fața judecătorului judecătoresc din Lausanne. În cursul procesului din 16 iulie 2004 în fața acestei instanțe, reclamantul și-a exprimat punctul de vedere (...) Am obținut din mai multe informații cu privire la Interpol că aceste persoane sunt raportate la nivel internațional. Ei au depus o cerere de azil în Bulgaria. Nu i-am recuperat în această țară. Apoi au trecut ilegal în Grecia. Am obținut această ultimă informație din partea traficanților care acționează între Bulgaria și Grecia. Din Grecia, au trecut în Italia și Franța. În dorința de a părăsi această țară din Anglia, au fost interceptați de vameși și au solicitat azil politic în Franța și au fost transferați la Castelroux. După ce am aflat acest lucru, am luat legătura cu Ministerul de Justiție al Franței. Aș dori să menționez că, în acel moment, acești oameni nu erau încă căutați de Interpol pe un prospect roșu (...) Dacă m-am adresat vouă astăzi, este pentru că am avut cunoștințe în acest canton care îmi aducea sprijin logistic (...) Nu am nici o informație care să-mi permită să spun că fugarii sunt pe teritoriul voodo... Potrivit procesului-verbal al audierii din aceeași zi în fața instanței judecătorești din Lausanne, reclamantul a declarat J Ați făcut-o foarte rău că răpirea copiilor nu face parte din catalogul infracțiunilor care permite punerea în aplicare a unei supravegheri telefonice în Elveția. Pentru a vă răspunde, [voi spune că] Yakup Özkan și Nurgül Tonoz și-au depus cererea de azil în Elveția sub identitatea lor reală. Această cerere de azil le-a fost refuzată și au intrat în clandestinitate, probabil sub identități false (...) printr-o scrisoare fax din 22 iulie 2004, autoritatea centrală turcă a comunicat autorității centrale elvețiene numărul de telefon utilizat de M T. și a fost furnizată de solicitant, și i-a adresat acestuia. măsurile adecvate pentru localizarea copilului, în conformitate cu art. 7 din Convenția de la Haga la 26 iulie următor, autoritatea centrală elvețiană a răspuns că numerele în cauză corespund unor carduri de telefon preplătite și că nu a fost posibil să se cunoască identitatea utilizatorului. Printr-o ordonanță din 17 august 2004, instanța din Lausanne a refuzat să dea curs plângerii dlui Küçük, pe motiv că nu era posibilă nici o posibilitate de localizare a fugarilor naivi, că legea federală privind supravegherea corespondenței prin poștă și telecomunicații, în special, excludea și că, în orice caz, nici o infracțiune pe teritoriul voodois nu fusese stabilită. Printr-o scrisoare din 18 august 2004, avocatul reclamantului a răspuns la cererea autorității centrale elvețiene. El a amintit la art. 7 din Convenția de la Haga și a menționat că nimic din legislația elvețiană nu era legat de supravegherea convorbirilor telefonice referitoare la cele două numere menționate de solicitant. La 13 octombrie 2004, reclamantul a depus la tribunalele din Basel o plângere penală împotriva M.T. pentru răpirea copilului. La 15 octombrie 2004, autoritatea centrală elvețiană l-a informat pe reclamant că își localizase fiul la Basel. Reclamantul, care se afla în Elveția, a solicitat restituirea imediată a copilului său, cazat într-un cămin din acest oraș. La 17 noiembrie 2004, reclamantul s-a întors în Turcia în compania fiului său. Ajunși la aeroportul Esenbo a, în Ankara, amândoi au fost reținuți de poliție și reținuți, datorită restricției ordonate anterior pentru fugari. Reclamantul a prezentat situația, documente în sprijinul acesteia, și a solicitat să fie transportați în fața unui magistrat. A doua zi dimineață, după o noapte în detenție, a putut fi ascultat de procuror și eliberat împreună cu fiul său. Conform ultimelor documente depuse la dosar, al doilea reclamant urmează în prezent un tratament psihologic, iar dl T și dl Y.Ö. nu au fost extrădați în Turcia. Dreptul și practica internațională relevante în acest caz figurează în detaliu în hotărârea Maumousseau și Washington c. France 39388/05, §§ 43 și următoarele, CEDH 2007 ...). GRIFS Reclamanții se plâng de inacțiunea autorităților turce, bulgare, franceze și elvețiene, cărora le reproșează că nu au pus în aplicare măsurile necesare pentru a pune capăt expulzării forțate și ilegale a acestora. Acestea se referă la convențiile internaționale care protejează drepturile copilului, precum și la articolele 8 și 13 din convenție. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de menținerea lor în detenție timp de o noapte la aeroportul din EsenboÕa, Ankara, care, în opinia lor, corespunde unei privări ilegale de libertate. ÎN Țările de Jos În ceea ce privește Bulgaria și Franța, obiecțiile reclamanților sunt, printre altele, următoarele: Prin refuzul de a acorda primului solicitant viza solicitată, Bulgaria ar fi eliminat șansele de a-l regăsi cât mai curând posibil pe fiul lui Iehova. În plus, la deschiderea unei anchete în această țară, guvernul bulgar nu ar fi furnizat primului solicitant nici o informație pe parcursul întregii perioade de căutare a fiului său. În cele din urmă, după expirarea vizei lor, el ar fi lăsat fugarii să plece liber în loc să-i extrădeze, punând astfel în pericol viața copilului. Autoritățile franceze nu ar fi luat măsurile necesare pentru a împiedica fuga dlui T. și a dlui Nevzat, la ordonanța privind întoarcerea copilului, și ele nu ar fi informat efectiv reclamantul. Curtea constată că obiecțiile introduse împotriva acestor două țări rămân vagi și lipsite de temeiuri concrete și subliniază că persoanele căutate au petrecut un timp foarte limitat în aceste două țări (două zile în Bulgaria și aproximativ o lună în Franța) și că autoritățile în cauză au făcut tot ceea ce se putea aștepta în mod rezonabil de la ele pentru localizarea lor. Aceasta subliniază, de asemenea, ordonanța pronunțată în Franța de către tribunalul de la Chateroux, în conformitate cu Convenția de la Haga. În consecință, cererea trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată în sensul că se referă la Bulgaria și Franța, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În ceea ce privește Turcia și Elveția Reclamanții consideră că autoritățile turce și elvețiene și-au încălcat obligațiile care le revin în temeiul Convenției de la Haga și, prin urmare, și-au încălcat dreptul la respectarea vieții de familie garantate la art. 8 din convenție. În acest sens, amintind în special perioada de aproape doi ani în care fugarii erau în Elveția, ei reproșează autorităților că sunt pasivi, în ciuda numeroaselor piste pe care primul reclamant le-a indicat în urma cercetărilor efectuate prin propriile mijloace. 1 din Convenție pentru că au fost reținuți, în mod arbitrar, în noaptea de 17-18 noiembrie 2004 la sediul poliției turce, la aeroportul din Ankara. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră că este necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cererii ca atare privește Turcia și Elveția Declare Francoise Elens-Passos Francoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
33362/04
présentée par Murat KÜÇÜK et Nevzat Abdullah KÜÇÜK
contre la Turquie et la Suisse
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 26 mai 2009 en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Ireneu Cabral Barreto,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Giorgio Malinverni,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 août 2004,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Murat Küçük et Nevzat Abdullah Küçük, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1972 et 1997 et résidant à Ankara. Le premier requérant est le père du second. Il agit tant en son nom qu’en sa qualité de représentant légal de son enfant mineur.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Du mariage de M
me
Nurgül Tonoz («
M
me
T.
») avec le premier requérant, M. Küçük, naquit en 1997 le second requérant («
l’enfant
» ou «
Nevzat
»).
Le divorce du couple fut prononcé par un jugement du 18 juillet 2001 et l’autorité parentale ainsi que la garde de l’enfant furent attribuées exclusivement au père.
Ce jugement devint définitif par un arrêt de la Cour de cassation rendu en avril 2002.
Le 1
er
juillet 2002, M
me
Y.Ö.
»)
Le 8 juillet 2002, M
me
T. et Y.Ö. appelèrent M. Küçük pour demander une rançon en échange du retour de Nevzat et le menacèrent de ne jamais revoir son fils.
Le requérant informa de suite le parquet de Bursa de l’enlèvement de Nevzat.
L’enfant et sa mère ne furent pas trouvés à l’adresse indiquée par le père. Le procureur interrogea les frères de M
me
T., lesquels déclarèrent ne rien savoir sur l’affaire. Le parquet rendit une décision de non-lieu pour défaut de preuves.
Le 31 juillet 2002, la période prévue par le droit de visite étant terminée, le requérant demanda à faire devant le juge d’exécution auprès du tribunal de Bursa une déclaration de main-courante afin d’obtenir le retour de son fils à son domicile. En l’absence de l’adresse de la personne recherchée, l’affaire fut classée sans suite.
Grâce aux recherches qu’il conduisit personnellement, le requérant fut informé que son fils et ses ravisseurs avaient traversé la frontière turco
‑
bulgare le 3 août 2002. En réponse à sa demande, le parquet d’Edirne informa le requérant qu’aucun registre de passeport n’existait au nom de Nevzat ou de sa mère.
Le requérant déposa une plainte auprès du parquet d’Edirne, lequel ouvrit une instruction pour établissement de faux passeports. Aucune suite ne fut donnée à cette instruction.
L’intéressé demanda en vain l’obtention d’un visa auprès des autorités bulgares.
Faisant valoir l’autorité parentale exclusive dont il bénéficiait, il introduisit également, devant le juge d’exécution près le tribunal d’Ankara, une demande afin d’obtenir la vigilance de la police des frontières en cas de retour de son fils en Turquie.
Le 16 août 2002, le juge rendit une ordonnance d’interdiction de sortie du territoire pour Nevzat et sa mère, au motif que cette dernière n’avait pas ramené l’enfant à son père conformément au jugement régissant le droit de garde et le droit de visite.
Le 19 août 2002, le ministère turc des Affaires étrangères demanda à l’ambassade de Bulgarie à Ankara de faciliter l’obtention d’un visa d’entrée en Bulgarie pour M. Küçük. L’ambassade ne fit pas droit à cette demande.
Le requérant découvrit, par ses propres moyens, que M
me
me
Selon le certificat daté du 7 novembre 2002 et établi à l’attention du représentant de M. Küçük par l’agence bulgare pour les réfugiés auprès du Comité des ministres de ce pays, Nevzat et sa mère avaient été accueillis au centre d’enregistrement et d’accueil de cette agence entre le 5 et le 9
septembre 2002.
Le 15 novembre 2002, le tribunal d’instance pénal d’Istanbul émit un mandat d’arrêt national à l’encontre de M
me
T.
Par un acte d’accusation du 21 novembre 2002, le procureur près la cour d’assises d’Istanbul engagea des poursuites pénales contre M
me
Le 19 décembre 2002, un «
message de diffusion
» fut envoyé aux 181
pays membres de l’Interpol.
Le 8 janvier 2003, le ministère de la Justice français informa l’autorité centrale turque (le ministère de la Justice) que Nevzat avait quitté le centre de la Croix-Rouge de Sangatte le 9 décembre 2002, accompagné de M
me
T.
et de M. Y.Ö. Les deux adultes auraient demandé l’asile politique en France et auraient été acheminés vers un centre d’hébergement à Châteauroux, dans l’Indre.
Le 30 janvier 2003, le tribunal de grande instance de Châteauroux ordonna, en vertu de l’article 12 de la Convention de La Haye sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants, le retour immédiat de Nevzat à sa résidence habituelle en Turquie, chez son père.
Selon le «
procès-verbal de recherches infructueuses
» du 22 février 2003, établi par un huissier de justice à Châteauroux, M
me
Le 12 juin 2003, la cour d’assises d’Istanbul ordonna l’émission d’une notice rouge de recherche à l’égard de M
me
En juin 2003, le requérant s’enquit auprès du ministère de la Justice suisse, qui l’informa que M
me
janvier 2003 et que, le 27 février 2003, leur demande visant à l’obtention du statut de réfugié politique avait été rejetée.
Le 19 août 2003, l’avocat du requérant saisit l’Autorité centrale en matière d’enlèvement international d’enfants près l’Office fédéral de la justice à Berne (Suisse) au sujet du passage et de la localisation de M
me
Par une lettre du 19 septembre 2003, l’autorité centrale suisse informa l’autorité centrale turque que les intéressés étaient entrés en Suisse le 24
janvier 2003 et que, le 27 février 2003, ils avaient été enregistrés comme «
disparus
». Elle précisa par ailleurs que, une fois expirée son autorisation de séjour temporaire en Suisse, M
me
Les autorités suisses demandèrent aux autorités turques de transférer à l’autorité centrale française l’ordonnance de retour en France.
Le 24 septembre 2003, le ministère turc de la Justice informa le requérant de cette dernière lettre.
N’ayant pas eu la confirmation nette que son fils avait quitté la Suisse, l’intéressé se rendit dans ce pays pour effectuer des recherches dans le camp de réfugiés de Belfond (canton du Jura). Le responsable de ce camp identifia les personnes recherchées sur photo et informa le requérant qu’elles avaient quitté Belfond pour le camp de Porrentruy.
Après avoir recueilli des témoignages selon lesquels son fils, son ex-femme et Y.Ö. avaient été vus à Porrentruy et avoir appris que la demande de statut de réfugié de Y.Ö. était toujours en cours en Suisse, le requérant déposa une plainte auprès de la police à Delémont.
Le lendemain, il reçut la réponse de la police l’informant que Y.Ö. n’avait jamais été vu à Belfond ou à Porrentruy.
Sur la base de ces informations contradictoires obtenues auprès du responsable du camp de Belfond et de l’interprète de Y.Ö. d’une part, et de la police d’autre part, le requérant se plaignit auprès de l’autorité centrale turque de fausses déclarations et d’un défaut d’enquête de la police suisse. Il lui demanda d’obtenir le retour immédiat de son fils en Turquie en vertu de la Convention de La Haye.
Le 13 octobre 2003, l’autorité centrale suisse avisa par fax l’autorité centrale turque de ce qui suit
:
«
Par votre lettre en date du 24 septembre 2003, vous nous avez communiqué avoir directement informé l’autorité centrale française compétente ainsi que le père du mineur du fait que mère et enfant se trouvent potentiellement en France et non en Suisse comme démontré par nos autorités d’immigration. Partant, nous nous permettons de clore le dossier.
»
Le 27 octobre 2003, l’autorité centrale turque écrivit à l’autorité centrale suisse
:
«
(...) J’ai l’honneur de vous informer que d’après le requérant l’enfant et sa mère ont été localisés à Delémont-Porrentruy. Aussi, je vous serais reconnaissant de bien vouloir effectuer des recherches afin de localiser Nevzat Abdullah Küçük et de m’informer de l’évolution de l’affaire.
»
Le 24 novembre 2003, une notice jaune de recherche fut diffusé par le secrétariat général de l’Interpol en vue de la localisation de Nevzat et de sa mère.
Le même jour, le requérant procura au bureau de l’Interpol à Ankara toutes les informations (numéros de passeport, de téléphone et de comptes en banque) dont il disposait concernant les personnes recherchées.
Selon le procès-verbal du 25 février 2004 établi par le bureau de l’Interpol à la préfecture de police à Ankara, l’enquête visant la localisation de Nevzat demeurait infructueuse.
Le requérant se rendit une deuxième fois en Suisse afin d’effectuer lui-même des recherches pour retrouver son fils.
Par une lettre du 24 février 2004, il informa le ministère de la Justice turc des résultats de ses recherches
:
«
(...) J’ai eu des entretiens avec les passeurs H.Y., A.Ç. et A.D. qui ont permis le passage illégal de mon ex-épouse, de Y.Ö. et de mon fils, respectivement à Istanbul, en Bulgarie et en Suisse. A.D. est gérant d’un bar à Olten-Seon, et son numéro de téléphone est (...). Il m’a indiqué que mon ex-épouse travaillait comme femme de ménage et que mon fils était inscrit à l’école sous un autre nom (...) Je me suis rendu à Bienne, dans le supermarché Carrefour, où deux caissières ont identifié mon fils d’après photo et indiqué qu’il avait été dans ce magasin le 13 février 2004. J’ai fait part de ces informations à la police suisse et à l’Interpol turc. Mais je n’ai obtenu aucun résultat. J’ai du mal à comprendre pourquoi les autorités suisses ne fournissent aucun effort à ce sujet, alors que j’ai réussi à obtenir par moi-même toutes ces informations.
»
Le requérant développait en détail les méthodes envisageables selon lui pour des recherches efficaces. Il pria les autorités turques d’indiquer aux autorités suisses qu’il était prêt à endosser tous les frais représentés par ces recherches.
Par une lettre du 2 avril 2004, le ministère turc des Affaires étrangères informa le requérant qu’à la lumière des informations qu’il avait fournies A.D. avait été interrogé par la police suisse et qu’aucun résultat n’avait été obtenu quant à la localisation des fugitifs. Des recherches effectuées auprès des écoles avaient été également infructueuses.
Le requérant déposa une plainte pour enlèvement de mineur devant le juge d’instruction de l’arrondissement de Lausanne. Lors de l’audience du 16
juillet 2004 devant cette juridiction, le requérant s’exprima en ces termes
:
«
(...) J’ai obtenu d’Interpol que ces individus soient signalés sur le plan international. Ils ont déposé une demande d’asile en Bulgarie. Je ne les ai pas rattrapés dans ce pays. Puis ils sont passés clandestinement en Grèce. J’ai obtenu ce dernier renseignement de la part de passeurs agissant entre la Bulgarie et la Grèce. De la Grèce, ils sont passés en Italie puis en France. En voulant quitter ce dernier pays pour l’Angleterre, ils ont été interceptés par les douaniers. Ils ont dès lors demandé l’asile politique en France puis ont été transférés à Châteauroux. Ayant appris cela, j’ai pris contact avec le ministère de la Justice français. Je précise qu’à cette époque ces personnes n’étaient pas encore recherchées par Interpol sur notice rouge (...) Si je me suis adressé à vous aujourd’hui, c’est parce que j’ai des connaissances dans ce canton qui m’apportent un soutien logistique (...) Je n’ai aucun renseignement qui me permette de dire que les fuyards sont sur le territoire vaudois (...)
»
Selon le procès-verbal d’audition du même jour devant le juge d’instruction de Lausanne, le requérant déclara
:
«
J’aimerais préciser qu’à plusieurs reprises l’interpellation des fugitifs a échoué de peu et ce en raison de l’intervention maladroite ou hâtive de la police. Un maximum de discrétion serait souhaitable avant toute intervention. Vous m’informez que l’enlèvement d’enfants ne fait pas partie du catalogue des infractions permettant la mise en œuvre d’une surveillance téléphonique en Suisse. Pour vous répondre, [je dirai que] Yakup Özkan et Nurgül Tonoz ont déposé leur demande d’asile en Suisse sous leur véritable identité. Cette demande d’asile leur a été d’emblée refusée et ils sont rentrés dans la clandestinité, probablement sous de fausses identités (...)
»
Par une lettre faxée du 22 juillet 2004, l’autorité centrale turque communiqua à l’autorité centrale suisse le numéro de téléphone utilisé par M
me
les mesures appropriées pour la localisation de l’enfant, en vertu de l’article 7 de la Convention de La Haye
».
Le 26 juillet suivant, l’autorité centrale suisse répondit que les numéros en question correspondaient à des cartes de téléphone prépayées et qu’il n’était pas possible de connaître l’identité de l’utilisateur.
Par une ordonnance du 17 août 2004, le juge d’instruction de Lausanne refusa de donner suite à la plainte de M. Küçük, au motif qu’aucune possibilité de localisation des fugitifs n’était envisageable, que la loi fédérale sur la surveillance de la correspondance par poste et télécommunication, notamment, l’excluait et qu’au demeurant aucune infraction sur territoire vaudois n’avait été établie.
Par une lettre du 18 août 2004, l’avocate du requérant s’adressa à l’autorité centrale suisse. Il rappela l’article 7 de la Convention de La Haye et maintint que rien, dans la législation suisse, ne s’opposait à la surveillance des conversations téléphoniques relatives sur les deux numéros mentionnés par le requérant. Elle requit la mise sur écoute de ces deux numéros dans le cadre de l’entraide pénale internationale, ajoutant que la Convention de La Haye devait l’emporter sur toute législation interne qui lui serait contraire.
Le 13 octobre 2004, le requérant déposa devant les tribunaux de Bâle une plainte pénale contre M
me
Le 15 octobre 2004, l’autorité centrale suisse informa le requérant qu’elle avait localisé son fils à Bâle. Le requérant, qui se trouvait en Suisse, demanda la restitution immédiate de son enfant, hébergé dans un foyer dans cette ville.
Le 17 novembre 2004, le requérant retourna en Turquie en compagnie de son fils. Arrivés à l’aéroport d’Esenboğa, à Ankara, ils furent tous deux appréhendés par la police et placés en garde à vue, du fait de la restriction ordonnée auparavant pour les fugitifs.
Le requérant exposa la situation, documents à l’appui, et demanda à être traduit devant un magistrat.
C’est seulement le lendemain matin, après une nuit en détention, qu’il put être entendu par le procureur et remis en liberté avec son fils.
Selon les derniers documents versés au dossier, le deuxième requérant suit actuellement un traitement psychologique, et M
me
Y.Ö. n’ont pas été extradés vers la Turquie.
B.
Le droit et la pratique internationaux pertinents
Le droit et la pratique internationaux pertinents en l’espèce figurent en détail dans l’arrêt
Maumousseau et Washington c. France
(n
o
39388/05, §§
43 et suivants, CEDH 2007
‑
...).
Les requérants se plaignent de l’inaction des autorités turques, bulgares, françaises et suisses, auxquelles ils reprochent de n’avoir pas mis en œuvre les mesures propres à mettre fin à leur éloignement forcé et illégal. Ils invoquent les conventions internationales protégeant les droits de l’enfant ainsi que les articles 8 et 13 de la Convention.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent en outre de leur maintien en détention pendant une nuit à l’aéroport d’Esenboğa, à Ankara, qui correspond selon eux à une privation illégale de liberté.
A.
En ce qui concerne la Bulgarie et la France
Les griefs des requérants sont notamment les suivants
:
–
En refusant d’accorder au premier requérant le visa demandé, la Bulgarie aurait supprimé les chances de retrouver dans les meilleurs délais le fils de l’intéressé. En outre, nonobstant l’ouverture d’une enquête dans ce pays, le gouvernement bulgare n’aurait fourni au premier requérant aucune information pendant toute la période de la recherche de son fils. Enfin, une fois leur visa expiré, il aurait laissé les fugitifs partir librement au lieu de les extrader, mettant ainsi en danger la vie de l’enfant.
–
Les autorités françaises n’auraient pas pris les mesures nécessaires pour empêcher la fuite de M
me
La Cour constate que les griefs introduits contre ces deux pays restent vagues et dépourvus de bases concrètes. Elle souligne que les personnes recherchées ont passé un temps très limité dans ces deux pays (quelques jours en Bulgarie et environ un mois en France) et que les autorités concernées ont fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre d’elles pour leur localisation. Elle souligne en outre l’ordonnance rendue en France par le tribunal de Châteauroux, conformément à la Convention de La Haye.
Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée en tant qu’elle concerne la Bulgarie et la France, en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
En ce qui concerne la Turquie et la Suisse
Les requérants estiment que les autorités turques et suisses ont failli à leurs obligations au titre de la Convention de La Haye et qu’elles ont ainsi violé leur droit au respect de la vie familiale garanti à l’article 8 de la Convention. A cet égard, rappellant notamment la période de près de deux ans pendant laquelle les fugitifs étaient en Suisse, ils reprochent aux autorités de s’être montrées passives en dépit des nombreuses pistes que le premier requérant leur avait indiquées à la suite des recherches menées par ses propres moyens.
Les requérants se plaignent par ailleurs d’une violation de l’article 5 §
1 de la Convention pour avoir été détenus, de manière arbitraire selon eux, la nuit du 17
au 18 novembre 2004 dans les locaux de la police turque, à l’aéroport d’Esenboğa à Ankara.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, en vertu de l’article 54 § 2 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen de la requête en tant qu’elle concerne la Turquie et la Suisse
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Françoise Elens-Passos
Françoise Tulkens
Greffière adjointe
Présidente