FABBRI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58413/00 prezentate de Dante FABBRI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 7 martie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 30 septembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentul este un resortisant italian, născut în 1945 și rezident în San Donato (Pise).

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o scrisoare recomandată din 20 iulie 1989, reclamantul a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere la 30 ianuarie 1990 și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Printr-un act notificat locatarului la o dată nespecificată, reclamantul va reiniția avizul de concediu și i-a atribuit acestuia să se prezinte în fața instanței din Pisa. Printr-o ordonanță din 17 aprilie 1991, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 30 septembrie 1991. Această hotărâre a devenit executorie în aceeași zi.

La data de 25 noiembrie 1992, reclamantul a insemnat chiriasului comanda de a elibera apartamentul. La 5 februarie 1993, el i-a spus că deportarea va fi executată la 17 februarie 1993, prin intermediul unui executor al justiției. Între 17 februarie 1993 și 8 noiembrie 1994, executorul justiției a condus la cinci tentative de expulzare care au eșuat toate printr-un eșec, la eschivarea executării hotărârilor judecătorești, nepermițând reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice. În urma decretelor legale nr. 172/97 și 375/98 și a Legii nr. 435/2001, executarea deportării a fost suspendată. La 5 februarie 2002, reclamantul nu-și recuperase încă apartamentul. ÎN ÂI reclamantul se plânge, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că obligația de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate.

Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata de executare a procedurii de expulzare. Reclamantul subliniază că refuzul de către administrația de a executa ordinul de expulzare emis de judecător a constituit un obstacol în calea puterii magistraturii. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. El ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a acorda asistență forței publice. Reclamantul denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie în ceea ce privește refuzul acordării de asistență publică. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Imobiliar Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V).

Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, instanța guvernamentală trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză intră sub incidența unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică.

În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție vor trebui stabilite de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 58413/00 présentée par Dante FABBRI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 7 mars 2002 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 30 septembre 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1945 et résidant à San Donato (Pise). Il est représenté devant la Cour par M e V. Valori, avocat au barreau de Pise.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Par une lettre recommandée du 20 juillet 1989, le requérant informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 30 janvier 1990, et le pria de libérer les lieux avant cette date. L’intéressé se refusa à libérer les lieux à la date prévue. Par un acte signifié au locataire à une date non précisée, le requérant réitéra l’avis de congé et assigna l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Pise. Par une ordonnance du 17 avril 1991, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 septembre 1991. Cette décision devint exécutoire le même jour.

Le 25 novembre 1992, le requérant signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement. Le 5 février 1993, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 17 février 1993, par voie d’huissier de justice. Entre le 17 février 1993 et le 8 novembre 1994, l’huissier de justice procéda à cinq tentatives d’expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas au requérant de bénéficier du concours de la force publique. Suite aux décrets-lois n° 172/97 et 375/98 et à la loi n° 431/98, l’exécution de l’expulsion fut suspendue. Le 5 février 2002, le requérant n’avait toujours pas récupéré son appartement. EN DROIT Le requérant se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.

Le requérant se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée dans l’exécution de la procédure d’expulsion. Le requérant souligne que le refus de la part de l’administration d’exécuter l’ordre d’expulsion émis per le juge a constitué une entrave au pouvoir de la magistrature. Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. Le requérant dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique.

La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété du requérant ne semble pas disproportionné. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique.

En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n° 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions devront désormais être fixées par le juge d’instance. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président