POCI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 57635/00 prezentate de Vincenzo POCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor L'laipe (secțiunea I), care are loc la 12 septembrie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 4 mai 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, domnul Vincenzo Poci, este un resortisant italian, rezident în Mesagne (Brescia). Este reprezentat în fața Curții de către domnul Spina, avocat în baroul din Torino.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul are un apartament în Torino pe care l-a închiriat R.R. Prin intermediul unui act În decembrie 1991, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat până la 30 iunie 1992 cel târziu. Această hotărâre a devenit executorie la 25 mai 1991. La 7 iulie 1992, reclamantul a indicat locatarului ordinul de eliberare a apartamentului. La 2 octombrie 1992, el i-a spus că expulzarea va fi executată la 6 octombrie 1992 prin executor judecătoresc. Între 6 octombrie 1992 și 11 ianuarie 1998, executorul justiției a condus la zece tentative de expulzare, care toate s-au soldat cu un eșec, la punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești care nu permit reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice.

La 12 aprilie 1994, reclamantul a făcut o declarație solemnă că a avut o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-l transforma în locuința sa proprie. La 18 septembrie 1998, reclamantul i-a adresat chiriașului o a doua poruncă de a elibera apartamentul. La 28 octombrie 1998, el i-a dat avizul că deportarea va fi executată la 18 noiembrie 1998, prin intermediul ușierului de justiție. La 18 noiembrie 1998, executorul justiției a făcut obiectul unei tentative de expulzare care s-a soldat cu un eșec, întrucât reclamantul nu a putut beneficia de asistența forței publice. Invocând art. 6 din Legea nr. 441/98, la 8 iulie 1999, chiriașul a solicitat instanței judecătorești să suspende procedura de expulzare.

Cererea a fost acceptată și procedura de expulzare a fost suspendată până la 5 Aprilie 2000. În iulie 2000, reclamantul își va recupera apartamentul. ÎN DREPT reclamantul se plânge, în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție, de durata în executarea procedurii de încuviințarea. Curtea a examinat, de asemenea, instanța din unghiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care protejează dreptul de proprietate. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. El ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a acorda asistență forței publice. Reclamantul denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie în ceea ce privește refuzul acordării de asistență publică.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Imobiliar Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, instanța guvernamentală trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în funcție de nevoile de securitate publică.

În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele execuțiilor vor trebui stabilite de instanță. Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. De asemenea, reclamantul se plânge de încălcarea articolului 8 alineatul (1) din Convenție. Curtea constată că acesta din urmă nu a fost reținut și nu a evidențiat nici o încălcare a articolului 8 alineatul (1) din Convenție.

Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respins în conformitate cu art. 35 Õ 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamantului formulate la articolele 6 alineatul (1) și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 57635/00 présentée par Vincenzo POCI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 12 septembre 2002 en une chambre composée de MM. C.L. Rozakis , président , G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 4 mai 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Vincenzo Poci, est un ressortissant italien, résidant à Mesagne (Brescia). Il est représenté devant la Cour par M e M. Spina, avocat au barreau de Turin.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est propriétaire d’un appartement à Turin qu’il avait loué à R.R. Par un acte signifié le 26 février 1991, le requérant informa la locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et assigna l’intéressée à comparaître devant le juge d’instance de Turin. Par une ordonnance du 18 mars 1991, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 juin 1992. Cette décision devint exécutoire le 25 mai 1991. Le 7 juillet 1992, le requérant signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 2 octobre 1992, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 6 octobre 1992 par voie d’huissier de justice. Entre le 6 octobre 1992 et le 11 janvier 1998, l’huissier de justice procéda à dix tentatives d’expulsion, qui se soldèrent toutes par un échec, l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas au requérant de bénéficier du concours de la force publique. Le 12 avril 1994, le requérant fit une déclaration solennelle qu’il avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre. Le 18 septembre 1998, le requérant signifia à la locataire un second commandement de libérer l’appartement. Le 28 octobre 1998, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 18 novembre 1998, par voie d’huissier de justice.

Le 18 novembre 1998, l’huissier de justice procéda à une tentative d’expulsion qui se solda par un échec, le requérant n’ayant pu bénéficier de l’assistance de la force publique. Invoquant l’article 6 de la loi n° 431/98, le 8 juillet 1999, la locataire demanda au juge d’instance de suspendre la procédure d’expulsion. La demande fut acceptée et la procédure d’expulsion fut suspendue jusqu’au 5 avril 2000. Au mois de juillet 2000, le requérant récupéra son appartement. EN DROIT Le requérant se plaint, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée dans l’exécution de la procédure d’expulsion. La Cour a également examiné la requête sous l’angle de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, qui protège le droit de propriété.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. Le requérant dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique. La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.

Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété du requérant ne semble pas disproportionné et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique.

En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n° 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions devront désormais être fixées par le juge d’instance. La Cour estime que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Le requérant se plaint également de la violation de l’article 8 § 1 de la Convention.

La Cour constate que ce dernier grief n’a pas été étayé et n’a relevé aucune apparence de violation de l’article 8 § 1 de la Convention. Ce grief est donc manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n° 1 à la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président