FEDERICI contre l'ITALIE

Prima DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 62764/00 prezentată de Mario FEDERICI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiune I), care se află la 23 mai 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens Lorenzen Vajić dnii Levits Kovler Zagrebelsky, judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 6 octombrie 2000, având în vedere decizia parțială din 6 decembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentul este un resortisant italian, născut în 1926 și rezident la Roma.

S. De Sanctis Mangelli, avocat în baroul Romei. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul și soția sa, F.F., au deținut un apartament în Roma, pe care l-au închiriat la F.C.C. Printr-un act notificat la 14 februarie 1990, proprietarii au informat locatarul cu privire la intenția lor de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și au numit-o în fața instanței din Roma. Printr-o ordonanță din 8 iunie 1990, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locurile trebuiau eliberate până la 30 iunie 1992 cel târziu. Această hotărâre a devenit executorie la 8 iunie 1990. La 8 octombrie 1992 și 2 iulie 1993, proprietarii au însemnat chiriașului ordinul de eliberare a apartamentului.

La 22 septembrie 1993, ei i-au dat un aviz conform căruia expulzarea va fi executată la 30 septembrie 1993 printr-un executor al justiției. Între 30 septembrie 1993 și 13 iulie 1999, executorul justiției a făcut unsprezece tentative de expulzare care au eșuat cu toții, proprietarii neputând beneficia de asistența forței publice. În 1999, soția reclamantului a murit, iar acesta a moștenit partea sa din apartament. La 13 aprilie 2000, reclamantul recuperează apartamentul. ÎN De asemenea, reclamantul se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata de executare a procedurii de expulzare și de negare a dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne.

El ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a-i acorda asistență publică. Recurentul denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie în materia refuzului de a acorda asistență publică. Curtea amintește că a respins deja această obiecie în cauza Immobiliare Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 27743/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, Ö Õ din partea guvernului trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan.

Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție vor trebui stabilite de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond.

Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 62764/00 présentée par Mario FEDERICI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 mai 2002 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M me F. Tulkens , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , MM. E. Levits , A. Kovler , V. Zagrebelsky, juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 6 octobre 2000, Vu la décision partielle du 6 décembre 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1926 et résidant à Rome.

Il est représenté devant la Cour par M e S. De Sanctis Mangelli, avocat au barreau de Rome. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant et sa femme, F.F., étaient propriétaires d’un appartement à Rome, qu’ils avaient loué à F.C.C. Par un acte signifié le 14 février 1990, les propriétaires informèrent la locataire de leur intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et assignèrent l’intéressée à comparaître devant le juge d’instance de Rome. Par une ordonnance du 8 juin 1990, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 juin 1992. Cette décision devint exécutoire le 8 juin 1990. Les 8 octobre 1992 et 2 juillet 1993, les propriétaires signifièrent à la locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 22 septembre 1993, ils lui signifièrent l’avis que l’expulsion serait exécutée le 30 septembre 1993 par voie d’huissier de justice. Entre le 30 septembre 1993 et le 13 juillet 1999, l’huissier de justice procéda à onze tentatives d’expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, les propriétaires n’ayant pas pu bénéficier de l’assistance de la force publique. En 1999, la femme du requérant décéda et celui-ci hérita de sa quote-part de l’appartement. Le 13 avril 2000, le requérant récupéra l’appartement. EN DROIT Le requérant se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.

Le requérant se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée dans l’exécution de la procédure d’expulsion et du déni de son droit d’accès à un tribunal. Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. Le requérant dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris de décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique. La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V).

La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété du requérant ne semble pas disproportionné et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique.

En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n° 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions devront désormais être fixées par le juge d’instance. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président