Recchi împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67796/01 prezentată de Filippo Maria RECCHI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 17 octombrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens, președinta Bonello Lorenzen Vajić Botosarova Zagrebelsky Steiner, judecătorii M. S. Nielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentul este un resortisant italian, născut în 1962 și rezident la Roma. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul G. Ciciani, avocat în baroul Romei.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul are două apartamente în Roma, care fuseseră închiriate de reprezentantul său legal, A.C.F., la D.F. și, respectiv, A.T. Procedura împotriva D.F. Printr-un act notificat la 3 octombrie 1985, reclamantul l-a informat pe locatar cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, l-a rugat să elibereze locul și l-a prezentat în fața instanței din Roma. Printr-o ordonanță din 4 decembrie 1985, care a devenit executorie în aceeași zi, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 30 aprilie 1988. La 13 februarie 1990, reclamantul a indicat locatarului ordinul de eliberare a apartamentului.

La 7 aprilie 1990, el i-a comunicat că expulzarea va fi executată la 11 aprilie 1990. În perioada 11 mai 1990 - 14 februarie 2000, executorul judiciar a făcut 49 de tentative de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, reclamantul neputând beneficia de asistența publică. La 21 ianuarie 2000, reclamantul și-a recuperat apartamentul cu asistența poliției. Procedura împotriva A.T. Printr-un act notificat la 1 aprilie 1987, reclamantul a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, l-a rugat să elibereze locul și l-a numit pe judecător în fața instanței din Roma. Printr-o ordonanță din 7 octombrie 1987, care a devenit executorie în aceeași zi, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat până la 31 decembrie 1988 cel târziu.

La 13 februarie 1990, reclamantul a indicat locatarului ordinul de eliberare a apartamentului. La 7 aprilie 1990, el i-a comunicat că expulzarea va fi executată la 11 aprilie 1990. În perioada 11 mai 1990-15 decembrie 1999, executorul justiției a făcut patruzeci și patru de tentative de expulzare. Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, reclamantul neputând beneficia de asistența publică. La 25 ianuarie 2000, reclamantul și-a recuperat apartamentul cu asistența poliției. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că posibilitatea de a-și recupera apartamentele constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata de executare a procedurilor de expulzare și de negare a dreptului său de acces la o instanță.

Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. El ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a acorda asistență forței publice. Reclamantul denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie în ceea ce privește refuzul acordării de asistență publică. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Imobiliar Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, … Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan.

Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție trebuie stabilite acum de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond.

Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Soren N ielsen Françoise Tulkens Modulul adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 67796/01 présentée par Filippo Maria RECCHI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 17 octobre 2002 en une chambre composée de M me F. Tulkens, présidente , M. G. Bonello , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , M me S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. S. Nielsen , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 juillet 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1962 et résidant à Rome. Il est représenté devant la Cour par M e G. Ciciani, avocat au barreau de Rome.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est propriétaire de deux appartements à Rome, qui avaient été respectivement loués par son représentant légal, A.C.F., à D.F. et A.T. 1) Procédure contre D.F. Par un acte signifié le 3 octobre 1985, le requérant informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, le pria de libérer les lieux et assigna l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Rome. Par une ordonnance du 4 décembre 1985, qui devint exécutoire le même jour, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 avril 1988. Le 13 février 1990, le requérant signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 7 avril 1990, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 11 mai 1990 par voie d’huissier de justice. Entre le 11 mai 1990 et le 14 février 2000, l’huissier de justice procéda à quarante-neuf tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, le requérant n’ayant pas pu bénéficier de l’assistance de la force publique. Le 21 janvier 2000, le requérant récupéra son appartement avec l’assistance de la police. 2) Procédure contre A.T. Par un acte signifié le 1 er avril 1987, le requérant informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, le pria de libérer les lieux et assigna l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Rome.

Par une ordonnance du 7 octobre 1987, qui devint exécutoire le même jour, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1988. Le 13 février 1990, le requérant signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement. Le 7 avril 1990, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 11 mai 1990 par voie d’huissier de justice. Entre le 11 mai 1990 et le 15 décembre 1999, l’huissier de justice procéda à quarante-quatre tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, le requérant n’ayant pas pu bénéficier de l’assistance de la force publique. Le 25 janvier 2000, le requérant récupéra son appartement avec l’assistance de la police.

EN DROIT Le requérant se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, que l’impossibilité de récupérer ses appartements constitue une atteinte à son droit de propriété. Le requérant se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée dans l’exécution des procédures d’expulsion et du déni de son droit d’accès à un tribunal. Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. Le requérant dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique.

La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément.

Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété du requérant ne semble pas disproportionnée et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n o 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions doivent désormais être fixées par le juge d’instance.

La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Soren N ielsen Françoise Tulkens Greffier adjoint Présidente