QUINTARELLI contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67873/01 prezentată de Maria QUINTARELLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 17 octombrie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinta Bonello Lorenzen Vajić Botosarova Zagrebelsky Steiner, judecătorii M. S. Nielsen grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 martie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, pronunța următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei este un resortisant italian, născut în 1965 și rezident la Roma. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul G. D Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

F.L. și M.T. mele au deținut un apartament în Roma, pe care le-au închiriat la E.U. Printr-un act notificat la 13 iunie 1983, proprietarii au informat locatarul cu privire la intenția lor de a pune capăt închirierii la data expirării contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1983, o rugau să elibereze locul înainte de această dată și au numit-o pe aceasta să se prezinte în fața judecătorului judecător din statul Romei. printr-o ordonanță din 17 iunie 1983, care a devenit executorie în aceeași zi, La data de 7 noiembrie 1985, proprietarii au confirmat oficial concediul de închiriere și au decis că locurile trebuiau eliberate până la 31 decembrie 1984 cel târziu. La 7 noiembrie 1985, proprietarii au însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul.

La 9 decembrie 1985, ei i-au spus că deportarea va fi executată la 14 ianuarie 1986 prin executor al justiției. Între 14 ianuarie 1986 și 24 iulie 1987, executorul judiciar a făcut 13 tentative de expulzare. Toate aceste încercări au eșuat, proprietarii neputând beneficia de asistența publică. La 13 mai 1987, reclamanta a devenit proprietarul apartamentului și a continuat procedura de executare. La 20 mai 1987, reclamanta a făcut o declarație solemnă că avea nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face propria locuință. Între 23 septembrie 1987 și 30 martie 2000, executorul justiției a avut loc la 50 și o tentativă de expulzare. Toate aceste încercări au eșuat, deoarece reclamanta nu a putut niciodată să beneficieze de ajutorul forței publice pentru a executa procedura de expulzare.

Între timp, la 9 martie 1993, reclamanta a făcut o a doua declarație solemnă pe care avea nevoie urgentă să o recupereze din apartament pentru a-și face propria locuință. La 5 octombrie 2000, recurenta își va recupera apartamentul cu ajutorul forței publice. În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge că obligația de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata de executare a procedurii de expulzare. Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. Ea ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a-i acorda asistență publică.

Recurenta denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie în materia refuzului de a acorda ajutor de stat. Curtea amintește că a respins deja această obiecie în cauza Immobiliare Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], n 227743/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, Ö Õ din partea guvernului trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan.

Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție trebuie stabilite acum de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond.

Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Françoise Tulkens Modulul adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 67873/01 présentée par Maria QUINTARELLI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 17 octobre 2002 en une chambre composée de M me F. Tulkens , présidente , M. G. Bonello , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , M me S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. S. Nielsen , greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 21 mars 2001, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1965 et résidant à Rome. Elle est représentée devant la Cour par M e G. D’Amico, avocat au barreau de Rome.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. M mes F.L. et M.T. étaient propriétaires d’un appartement à Rome, qu’elles avaient loué à E.U. Par un acte signifié le 13 juin 1983, les propriétaires informèrent la locataire de leur intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 décembre 1983, la prièrent de libérer les lieux avant cette date et assignèrent l’intéressée à comparaître devant le juge d’instance de Rome. Par une ordonnance du 17 juin 1983, qui devint exécutoire le même jour, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1984. Le 7 novembre 1985, les propriétaires signifièrent à la locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 9 décembre 1985, elles lui signifièrent l’avis que l’expulsion serait exécutée le 14 janvier 1986 par voie d’huissier de justice. Entre le 14 janvier 1986 et le 24 juillet 1987, l’huissier de justice procéda à treize tentatives d’expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, les propriétaires n’ayant pas pu bénéficier de l’assistance de la force publique. Le 13 mai 1987, la requérante devint propriétaire de l’appartement et poursuivit la procédure d’exécution. Le 20 mai 1987, la requérante fit une déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre. Entre le 23 septembre 1987 et le 30 mars 2000, l’huissier de justice procéda à cinquante et une tentatives d’expulsion.

Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, car la requérante n’a jamais pu bénéficier du concours de la force publique pour exécuter la procédure d’expulsion. Entre-temps, le 9 mars 1993, la requérante fit une deuxième déclaration solennelle qu’elle avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre. Le 5 octobre 2000, la requérante récupéra son appartement avec l’assistance de la force publique. EN DROIT La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété. La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée dans l’exécution de la procédure d’expulsion.

Le Gouvernement soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. Elle aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. La requérante dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique. La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.

Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique.

En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n o 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions doivent désormais être fixées par le juge d’instance. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Søren Nielsen Françoise Tulkens Greffier adjoint Présidente