Santoro împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67076/01 prezentată de Franco SANTORO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 3 octombrie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen Vajić Botomarova Zagrebelsky Steiner, judecători M. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 18 iulie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentul este un resortisant italian, născut în 1961 și rezident în Torino. El este reprezentat în fața Curții de către domnul și domnul P. Nebiolo Vietti, avocați în baroul din Torino.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul are un apartament în Torino, pe care l-a închiriat P.R. Prin intermediul unui act autentic la 2 mai 1991, reclamantul a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, sau 31 În decembrie 1991, el i-a acordat judecătorului judecătorului judecător din Torino o sentință din 17 mai 1991, care a devenit executorie în aceeași zi, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuia eliberat cel târziu la 31 decembrie 1992. La 18 iunie 1992, reclamantul a făcut o declarație solemnă că a avut nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și face propria locuință.

La 17 februarie 1993, reclamantul i-a adresat locatarului comanda de a elibera apartamentul. La 19 aprilie 1993, el i-a spus că deportarea va fi executată la 5 mai 1993 prin intermediul ușierului de justiție. Între 5 mai 1993 și 22 noiembrie 1999, executorul justiției a făcut 19 tentative de expulzare care s-au soldat cu un eșec, reclamanta neputând niciodată să beneficieze de ajutorul forței publice pentru executarea procedurii de expulzare. La 19 ianuarie 2000, chiriașul a părăsit spontan locul și reclamantul și-a recuperat apartamentul. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că posibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate.

Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata de executare a procedurii de expulzare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne. El ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul de a acorda asistență forței publice. Reclamantul denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie în ceea ce privește refuzul acordării de asistență publică. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Imobiliar Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, … Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan.

Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție trebuie stabilite acum de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond.

Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 67076/01 présentée par Franco SANTORO contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 3 octobre 2002 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis , président , M. G. Bonello , M. P. Lorenzen , M me N. Vajić , M me S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky , M me E. Steiner, juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 18 juillet 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1961 et résidant à Turin. Il est représenté devant la Cour par M es M. et P. Nebiolo Vietti, avocats au barreau de Turin.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est propriétaire d’un appartement à Turin, qu’il avait loué à P.R. Par un acte signifié le 2 mai 1991, le requérant informa la locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et la pria de libérer les lieux avant cette date. Il assigna également l’intéressée à comparaître devant le juge d’instance de Turin. Par une ordonnance du 17 mai 1991, devenue exécutoire le même jour, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1992. Le 18 juin 1992, le requérant fit une déclaration solennelle qu’il avait un besoin urgent de récupérer l’appartement pour en faire son habitation propre.

Le 17 février 1993, le requérant signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement. Le 19 avril 1993, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 5 mai 1993 par voie d’huissier de justice. Entre le 5 mai 1993 et le 22 novembre 1999, l’huissier de justice procéda à dix-neuf tentatives d’expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant jamais pu bénéficier du concours de la force publique pour exécuter la procédure d’expulsion. Le 19 janvier 2000, la locataire quitta spontanément les lieux et le requérant récupéra son appartement. EN DROIT Le requérant se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, que l’impossibilité prolongée de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.

Le requérant se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée dans l’exécution de la procédure d’expulsion. Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. Le requérant dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique. La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V).

La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété du requérant ne semble pas disproportionné et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique.

En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n o 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions doivent désormais être fixées par le juge d’instance. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président