Giuliani împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 62842/00 prezentate de Alessandra GIULIANI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 7 mai 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii Bonello Lorenzen mes Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei este un resortisant italian, născut în 1961 și rezident la Roma. Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul R. Rafanelli, avocat în baroul Florenței.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta are trei apartamente în Florența, care fuseseră închiriate la R.M., S.B.C. și A.M.G. de către fosta proprietară, mătușa reclamantei. Procedură împotriva R.M. Printr-o scrisoare recomandată din 18 mai 1988, recurenta a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la data expirării contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Printr-un act notificat la data de 3 octombrie 1990, recurenta își va reiniția avizul de concediu și i-a adresat în fața instanței din Florența. Printr-o ordonanță din 5 decembrie 1990, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat până la 31 decembrie 1992 cel târziu.

Această hotărâre a devenit executorie la 21 decembrie 1990. La 26 noiembrie 1993, reclamanta a însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul. La 21 ianuarie 1994, Comisia i-a comunicat că expulzarea va fi executată la 16 februarie 1994 printr-un executor al justiției. Între 16 februarie 1994 și 11 februarie 2000, executorul justiției a făcut paisprezece încercări care au eșuat toate, reclamanta neputând beneficia de asistența forței publice. La 25 februarie 2000, recurenta și-a recuperat apartamentul, chiriașul care a părăsit în mod spontan locul. Procedura împotriva S.B.C. printr-o scrisoare recomandată din 18 mai 1988, recurenta a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la data expirării contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1991, și i-a cerut să elibereze locul înainte de această dată.

Printr-un act care a fost notificat la 19 iunie 1990, recurenta a resemnat avizul de concediu și a solicitat instanței din Florența să se prezinte în fața instanței din statul Florența, printr-o ordonanță din 20 septembrie 1990, acesta din urmă a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 decembrie 1992. Această decizie a devenit executorie la 2 octombrie 1990. La 27 noiembrie 1993, recurenta i-a atribuit locatarului comanda de a elibera apartamentul. La 21 ianuarie 1994, reclamanta i-a comunicat la lit. (a) că expulzarea va fi executată la 16 februarie 1994 prin executor judecătoresc. Între 16 februarie 1994 și 9 martie 1999, procurorul judiciar a efectuat zece tentative care au eșuat toate prin eșec, reclamanta neputând beneficia de asistența publică.

Chiria nu a plătit o chirie reclamantei din noiembrie 1996 până în septembrie 1999. La 24 iulie 1999, invocând art. 6 din Legea nr. 431/98, locatarul a solicitat instanței judecătorești să suspende procedura de deportare. Acesta din urmă a suspendat procedura de trei ori: până la 30 martie 2000, pîna la 25 mai 2000 și, în cele din urmă, până la 15 februarie 2001, pentru a permite locatarului să plătească chiria. La data de 14 martie 2001, locatarul și-a achitat datoriile și recurenta și-a recuperat apartamentul. Procedura împotriva A.M.G. printr-o scrisoare recomandată din 18 mai 1988, recurenta a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la data expirării contractului de închiriere, adică la 31 iulie 1989, și i-a cerut să elibereze locul înainte de această dată.

Printr-un act notificat la data de 7 iunie 1990, recurenta va reiniția avizul de concediu și a numit instanța din Florența să se prezinte în fața instanței judecătorești, printr-o ordonanță din 1 octombrie 1990, care a confirmat în mod oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 1 octombrie 1991. Această decizie a devenit executorie la data de 12 octombrie 1990. La 11 octombrie 1991, recurenta i-a atribuit locatarului ordinul de eliberare a apartamentului. La 5 noiembrie 1991, aceasta i-a comunicat la lit. (a) că expulzarea va fi executată la 4 decembrie 1991 printr-un executor al justiției. Între 4 decembrie 1991 și 13 În decembrie 2001, executorul judiciar a avut loc la douăzeci și una de încercări care au eșuat cu succes, întrucât reclamanta a putut beneficia de asistența forței publice.

Următorul acces la executorul justiției este prevăzut pentru 19 iunie 2002. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că posibilitatea de a-și recupera apartamentele constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata executării procedurilor de expulzare. Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne; ea ar fi omis să sesizeze justiția administrativă pentru a contesta refuzul acordării de asistență forței publice. Recurenta denunță lipsa unei căi de atac interne și susține că prefectul nu a luat niciodată o decizie privind refuzul acordării de asistență publică.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Imobiliar Saffi (hotărârea Imobiliară Saffi c. Italia [GC], nr. 2774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Întrucât Curtea nu are motiv să deroge de la concluziile sale anterioare, instanța guvernamentală trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui efectuate simultan. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată și, prin urmare, nu a încălcat art. 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării de asistență publică este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică.

În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție vor trebui stabilite de instanță. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Françoise Tulkens Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 62842/00 présentée par Alessandra GIULIANI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 7 mai 2002 en une chambre composée de M me F. Tulkens , présidente , MM. G. Bonello , P. Lorenzen , M mes N. Vajić , S. Botoucharova , M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 8 novembre 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante est une ressortissante italienne, née en 1961 et résidant à Rome. Elle est représentée devant la Cour par M e R. Rafanelli, avocat au barreau de Florence.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La requérante est propriétaire de trois appartements à Florence, qui avaient été loués à R.M., S.B.C. et A.M.G. par la précédente propriétaire, tante de la requérante. 1) Procédure contre R.M. Par une lettre recommandée du 18 mai 1988, la requérante informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et le pria de libérer les lieux avant cette date. Par un acte signifié le 3 octobre 1990, la requérante réitéra l’avis de congé et assigna l’intéressé à comparaître devant le juge d’instance de Florence.

Par une ordonnance du 5 décembre 1990, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1992. Cette décision devint exécutoire le 21 décembre 1990. Le 26 novembre 1993, la requérante signifia au locataire le commandement de libérer l’appartement. Le 21 janvier 1994, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 16 février 1994 par voie d’huissier de justice. Entre le 16 février 1994 et le 11 février 2000, l’huissier de justice procéda à quatorze tentatives qui se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant pu bénéficier de l’assistance de la force publique. Le 25 février 2000, la requérante récupéra son appartement, le locataire ayant spontanément quitté les lieux.

2) Procédure contre S.B.C. Par une lettre recommandée du 18 mai 1988, la requérante informa la locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 décembre 1991, et la pria de libérer les lieux avant cette date. Par un acte signifié le 19 juin 1990, la requérante réitéra l’avis de congé et assigna l’intéressée à comparaître devant le juge d’instance de Florence. Par une ordonnance du 20 septembre 1990, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1992. Cette décision devint exécutoire le 2 octobre 1990. Le 27 novembre 1993, la requérante signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 21 janvier 1994, la requérante lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 16 février 1994 par voie d’huissier de justice. Entre le 16 février 1994 et le 9 mars 1999, l’huissier de justice procéda à dix tentatives qui se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant pu bénéficier de l’assistance de la force publique. La locataire, de novembre 1996 à septembre 1999, ne versa pas de loyer à la requérante. Le 24 juillet 1999, invoquant l’article 6 de la loi n° 431/98, la locataire demanda au juge d’instance de suspendre la procédure d’expulsion. Ce dernier suspendit la procédure à trois reprises : jusqu’au 30 mars 2000, jusqu’au 25 mai 2000 et enfin jusqu’au 15 février 2001, ce afin de permettre à la locataire de régler ses arriérés de loyer.

En date du 14 mars 2001, la locataire régla ses dettes et la requérante récupéra son appartement. 3) Procédure contre A.M.G. Par une lettre recommandée du 18 mai 1988, la requérante informa la locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 31 juillet 1989, et la pria de libérer les lieux avant cette date. Par un acte signifié le 7 juin 1990, la requérante réitéra l’avis de congé et assigna l’intéressée à comparaître devant le juge d’instance de Florence. Par une ordonnance du 1 er octobre 1990, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 1 er octobre 1991. Cette décision devint exécutoire le 12 octobre 1990. Le 11 octobre 1991, la requérante signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 5 novembre 1991, elle lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 4 décembre 1991 par voie d’huissier de justice. Entre le 4 décembre 1991 et le 13 décembre 2001, l’huissier de justice procéda à vingt et une tentatives qui se soldèrent toutes par un échec, la requérante n’ayant pu bénéficier de l’assistance de la force publique. Le prochain accès de l’huissier de justice est prévu pour le 19 juin 2002. EN DROIT La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 de la Convention, que l’impossibilité de récupérer ses appartements constitue une atteinte à son droit de propriété. La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée dans l’exécution des procédures d’expulsion.

Le Gouvernement soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. Elle aurait omis de saisir la justice administrative pour contester le refus de lui octroyer l’assistance de la force publique. La requérante dénonce le défaut d’une voie de recours interne et soutient que le préfet n’a jamais pris une décision en matière de refus d’octroi de l’assistance de la force publique. La Cour rappelle qu’elle a déjà rejeté cette objection dans l’affaire Immobiliare Saffi (arrêt Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). La Cour n’ayant pas de motif de déroger à ses précédentes conclusions, l’objection du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.

Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné et par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1. En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par l’ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique.

En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la Loi n° 431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions devront désormais être fixées par le juge d’instance. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Erik Fribergh Françoise Tulkens Greffier Présidente