GHELARDINI and BRUNORI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
GHELARDINI and BRUNORI v. ITALY (CtEDO, 2002)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINIBILITATEA DECIZIE NR. 53233/99 de către Mario GHELARDINI și Bruna BRUNORI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (Primă Secțiune), ședința la 7 martie 2002 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis Președintele dnei Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebsky judecători și dl E. Fribergh Secțiune grefier Având în vedere cererea depusă mai sus 29 octombrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții sunt doi resortisanți italieni, atât născuți în 1936, cât și locuiți în La Spezia. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl F. Bordone, un avocat practicant în La Spezia. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care le-au lăsat G. și M. D. Într-o scrisoare înregistrată din 3 aprilie 1987, reclamanții au informat chiriașii că au intenționat să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și le-au solicitat să abandoneze locațiile până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriași la 25 iunie 1987, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașii să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 19 octombrie 1987, care a fost făcută executivă la 2 noiembrie 1987, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1988. La 5 aprilie 1989, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent ca locație pentru fiul lor. La 29 iunie 1989, reclamanții au notificat chiriașii care le-au cerut să abandoneze sediul, iar la 21 iulie 1989 au notificat chiriașii care le-au informat că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 11 septembrie 1989. Între 11 septembrie 1989 și 14 decembrie 1998, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesare. La 17 iunie 1999, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului lor de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului