GHELARDINI and BRUNORI v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINIBILITATEA DECIZIE NR. 53233/99 de către Mario GHELARDINI și Bruna BRUNORI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (Primă Secțiune), ședința la 7 martie 2002 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis Președintele dnei Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebsky judecători și dl E. Fribergh Secțiune grefier Având în vedere cererea depusă mai sus 29 octombrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții sunt doi resortisanți italieni, atât născuți în 1936, cât și locuiți în La Spezia. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl F. Bordone, un avocat practicant în La Spezia. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care le-au lăsat G. și M. D. Într-o scrisoare înregistrată din 3 aprilie 1987, reclamanții au informat chiriașii că au intenționat să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și le-au solicitat să abandoneze locațiile până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriași la 25 iunie 1987, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașii să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 19 octombrie 1987, care a fost făcută executivă la 2 noiembrie 1987, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1988. La 5 aprilie 1989, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent ca locație pentru fiul lor. La 29 iunie 1989, reclamanții au notificat chiriașii care le-au cerut să abandoneze sediul, iar la 21 iulie 1989 au notificat chiriașii care le-au informat că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 11 septembrie 1989. Între 11 septembrie 1989 și 14 decembrie 1998, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesare. La 17 iunie 1999, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului lor de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 53233/99

by Mario GHELARDINI and Bruna BRUNORI

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 7 March 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged 29 October 1999,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are two Italian nationals, both born in 1936 and living in La Spezia. They are represented before the Court by Mr F. Bordone, a lawyer practising in La Spezia.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to G. and M. D.

In a registered letter of 3 April 1987, the applicants informed the tenants that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked them to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenants on 25 June 1987, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenants to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 19 October 1987, which was made enforceable on 2

November 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988.

On 5 April 1989, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for their son.

On 29 June 1989, the applicants served notice on the tenants requiring them to vacate the premises.

On 21 July 1989, they served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 11 September 1989.

Between 11 September 1989 and 14 December 1998, the bailiff made twenty attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 17 June 1999, the applicants recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of their right of access to a court.

The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies on the grounds that they failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President