CASE OF GHELARDINI AND BRUNORI v. ITALY

CASE OF GHELARDINI AND BRUNORI v. ITALY (CtEDO, 2003)

Prima secțiune CAUZĂ DE GHELARDINI ȘI BRUNORI v. ITALIA (Declarația nr. 53233/99) HOTĂRÂREA STASBOURG 9 octombrie 2003 FINAL 09/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ghelardini și Brunori v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca o cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Doamna Tulkens Dna Vajić Levits Zagrebelsky, dna Steiner, judecători și dl Nielsen, grefierul secțiunea adjunctă, care a deliberat în privat la 18 septembrie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 53233/99) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți italieni, dl Mario Ghelardini și dna Bruna Brunori („reclamanții”), la 29 octombrie 1999. Reclamanții au fost reprezentați de dl F. Bordone, avocat practicant în La Spezia. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de consilienții lor succesivi, respectiv V. Esposito și F. Crisafulli. La 7 martie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Amândoi reclamanții s-au născut în 1936 și trăiesc în La Spezia. Ele sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care le-au lăsat G. și M. D. Într-o scrisoare înregistrată din 3 aprilie 1987, reclamanții au informat chiriașii că au intenționat să încheie contractul la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și le-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașilor la 25 iunie 1987, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașii să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 19 octombrie 1987, care a fost făcută executivă la 2 noiembrie 1987, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 5 aprilie 1989, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent ca locație pentru fiul lor. 10. La 29 iunie 1989, reclamanții au notificat chiriașilor care le-au cerut să părăsească sediul. 11. La 21 iulie 1989, au notificat chiriașii să le informeze că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 11 septembrie 1989. 12. Între 11 septembrie 1989 și 14 decembrie 1998, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 13. La 17 iunie 1999, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 14. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Sistemul de control al chirielor 15. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 16. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 17. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 18. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 19. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 20. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 21. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 22. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 23. Reclamanții se plângeau de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor, datorită lipsei de asistență de poliție, care au susținut o încălcare a dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 24. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 25. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48). 26. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 28. Reclamanții au solicitat 40.340.000 lire italiene (ITL) [20.833.88 Euro (EUR) pentru prejudiciu material. Ei au prezentat această sumă ca diferență între ITL 46.500.000 [24.015.25 EUR], chiria plătită pentru un alt apartament din Florența pentru fiul lor din martie 1997 până în iunie 1999 (trei luni) și ITL 6.160.000 [3.181.37 EUR], chiria primită de locatar pentru aceeași perioadă de timp. 29. Guvernul a contestat cererea. 30. Curtea remarcă că reclamanții au prezentat contractul apartamentului închiriat pentru fiul și consideră că trebuie acordată compensație pentru prejudiciile materiale. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de solicitanți și având în vedere dovezile prezentate înaintea acestuia și perioada în cauză, aceasta decide să acorde total suma solicitată, adică 10,416,94 EUR pentru fiecare solicitant. Reclamanții au solicitat rambursarea prejudiciilor morale. Au lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 32. Guvernul a contestat cererea. 33. Tribunalul consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Hotărârea pe o bază echitabilă, acordă fiecare reclamant 9,000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 34. Reclamanții au solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor juridice, după cum urmează: - ITL 2 983,836 [1541,06 EUR] pentru costurile procedurii de executare; - 3.752,71 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 35. În ceea ce privește costurile procedurii de punere în aplicare, Guvernul a contestat cererea, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 36. În ceea ce privește costurile procedurii de aplicare, pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea decide să atribuie reclamanților suma solicitată în întregime. În ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața acesteia, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea de 2 000 EUR sub acest șef. 37. Curtea acordă o sumă totală de 3 541,06 EUR (1 770,53 EUR pentru fiecare solicitant) pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 10,416,94 EUR ( zece mii patru sute șaisprezece euro și nouăzeci și patru sute) pentru prejudiciu material; (ii) 9,000 EUR (nouă mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 1,770,53 EUR (o mie șapte sute șapte sute de euro și cincizeci și trei de cenți) pentru costurile și cheltuielile legale; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei neîndeplinite plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 octombrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

GHELARDINI AND BRUNORI v. ITALY

(Application no. 53233/99)

JUDGMENT

STRASBOURG

9 October 2003

FINAL

09/01/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Ghelardini and Brunori v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

V.

Zagrebelsky,

Mrs

E.

Steiner,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 18 September 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 53233/99) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by two Italian nationals, Mr Mario Ghelardini and Mrs

Bruna

Brunori (“the applicants”), on 29 October 1999.

2.

The applicants were represented by Mr F. Bordone, a lawyer practising in La Spezia. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr

F. Crisafulli.

3.

On 7 March 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicants were both born in 1936 and live in La Spezia.

5.

They are the owners of a flat in Florence, which they had let to G. and M. D.

6.

In a registered letter of 3 April 1987, the applicants informed the tenants that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked them to vacate the premises by that date.

7.

In a writ served on the tenants on 25 June 1987, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenants to appear before the Florence Magistrate.

8.

By a decision of 19 October 1987, which was made enforceable on 2

November 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988.

9.

On 5 April 1989, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for their son.

10.

On 29 June 1989, the applicants served notice on the tenants requiring them to vacate the premises.

11.

On 21 July 1989, they served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 11

September

1989.

12.

Between 11 September 1989 and 14 December 1998, the bailiff made twenty attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

13.

On 17 June 1999, the applicants recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

14.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A.

The system of control of the rents

15.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

16.

The first relevant measure was the Law

no.

392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

17.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

18.

Lastly, Law

no.

431 of 9

December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

19.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages”.

20.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

n.

392 of 27

July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

21.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

22.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

23.

The applicants complained of their prolonged inability to recover possession of their flat, owing to the lack of police assistance. They alleged a violation of their right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

24.

The applicants also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

25.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-48).

26.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicants had to wait approximately nine years and nine months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

27.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

28.

The applicants claimed 40,340,000 Italian lire (ITL) [20,833.88

euros (EUR)] for the pecuniary damage. They submitted this amount as the difference between ITL

46,500,000 [EUR 24,015.25], the rent paid for another flat in Florence for their son from March 1997 to June

1999 (thirty-one months), and ITL 6,160,000 [EUR 3,181.37], the rent received from the tenant for the same period of time.

29.

The Government contested the claim.

30.

The Court notes that the applicants submitted the contract of the flat rented for the son and considers that they must be awarded compensation for the pecuniary damage. Having regard to the means of calculation proposed by the applicants and in the light of the evidence before it and the period concerned, it decides to award the amount claimed in full, i.e. EUR

10,416.94 for each applicant.

B.

Non-pecuniary damage

31.

The applicants claimed reimbursement of the non-pecuniary damage. They left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

32.

The Government contested the claim.

33.

The Court considers that the applicants must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards each applicant EUR 9,000 under this head.

C.

Costs and expenses

34.

The applicants also claimed reimbursement of their legal costs and expenses as follows:

- ITL 2,983.836 [EUR 1,541.06] for the costs of the enforcement proceedings;

- EUR 3,752.71 for the costs and expenses incurred before the Court.

35.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

36.

As regards the costs of the enforcement proceedings, on the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court decides to award the applicants the amount claimed in full.

As regards the costs and expenses incurred before it, the Court considers it reasonable to award EUR 2,000 under this head.

37.

The Court awards a total sum of EUR 3,541.06 (EUR 1,770.53 for each applicant) for legal costs and expenses.

D.

Default interest

38.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 10,416.94 (ten thousand four hundred sixteen euros and ninety-four cents) for pecuniary damage;

(ii)

EUR 9,000 (nine thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

EUR 1,770.53 (one thousand seven hundred seventy euros and fifty-three cents) for legal costs and expenses;

(iv)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount[s] at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 9 October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President