Liguori împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE LIGUORI v. ITALIA (Declarația nr. 64254/01) HOTĂRÂREA STRASBOURG 11 decembrie 2003 FINAL 11/03/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Liguori v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L.

Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky dna Steiner K. H ajiyev judecători și dl Nielsen grefierul adjunct al secțiunii care s-a deliberat în privat la 20 noiembrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 64254/01) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Andrea Liguori („reclamantul”), la 12 decembrie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de dl L. Saltalamacchia, avocat practicant la Napoli. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv de dl U. Leanza și de dl I.M.

Braguglia, precum și de co-agentii lor succesivi, respectiv dl Esposito și dl F. Crisafulli. La 23 mai 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1976 și locuiește în Napoli. El este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat G.S. Într-o scrisoare înregistrată din 25 septembrie 1989, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere contractul la expirarea termenului la 30 iunie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Locatarul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul, iar într-o scrisoare a servit chiriașului la 15 iulie 1991, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea magistratului Napoli.

Prin decizia din 4 octombrie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Napoli a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 4 octombrie 1992. 10. La 16 ianuarie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 11. La 22 februarie 1993, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 2 martie 1993. 12. Între 2 martie 1993 și 29 iunie 2000, judecătorul a făcut șaisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu are succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie.

13. La 7 iulie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 14. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V.

În cele din urmă, pentru unele cazuri, a fost introdusă o suspendare a executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al chirielor 15. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 16. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 17. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate.

În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 18. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 19. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului.

În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 20. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat într-o sumă egală cu chiria plătită de chiriaș la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 21. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția.

Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 22. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative.

În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 23. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 24. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 25. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 26. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz.

În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 28. Reclamantul a solicitat 39.202.49 euro (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut.

El a prezentat această sumă ca urmare a diferenței dintre închirierea valorii de piață și închirierea impusă de lege pentru o perioadă de timp între 4 octombrie 1992 și 7 iulie 2000. În scopul evaluării închirierii valorii de piață a apartamentului, reclamantul a prezentat un aviz expert care estimează în detaliu că închiriarea valorii de piață este similară cu cea din prezenta cerere (locată în aceeași clădire, la același etaj și mai mare de 6 metri pătrați) între anul 1984 și anul 1999. 29. Guvernul a contestat cererea. 30. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensații pentru prejudiciile materiale. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant și având în vedere dovezile anterioare și perioada în cauză, decide să-l acorde în mod echitabil 16,200 EUR sub acest cap. Prejudiciu moral 31. Reclamantul a solicitat 8,000 EUR pentru prejudiciile morale.

32. Guvernul a contestat cererea. 33. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, decizând în mod echitabil, îi acordă 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 34. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice, după cum urmează: - 3 150,97 EUR pentru costurile procedurii de executare; - 8.748.94 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 35. Guvernul a contestat cererile. 36. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea unei sume de 1 500 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și de 2.000 EUR pentru procedurile dinaintea Curții.

37. Curtea acordă o sumă totală de 3 500 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Dobânzile implicite 38. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 16,200 EUR (seize mii două sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 3.500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru cheltuielile și cheltuielile juridice; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 decembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF LIGUORI v. ITALY (Application no. 64254/01) JUDGMENT STRASBOURG 11 December 2003 FINAL 11/03/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Liguori v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , Mr K. H ajiyev , judges , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 20 November 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1976 and lives in Naples.

RELEVANT DOMESTIC LAW

14. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30 June 2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24 June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

27. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 16,200 (sixteen thousand two hundred euros) for pecuniary damage; (ii) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) EUR 3,500 (three thousand five hundred euros) for legal costs and expenses; (iv) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11 December 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President