CASE OF LIGUORI v. ITALY

CASE OF LIGUORI v. ITALY (CtEDO, 2003)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE LIGUORI v. ITALIA (Declarația nr. 64254/01) HOTĂRÂREA STRASBOURG 11 decembrie 2003 FINAL 11/03/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Liguori v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky dna Steiner K. H ajiyev judecători și dl Nielsen grefierul adjunct al secțiunii care s-a deliberat în privat la 20 noiembrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 64254/01) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Andrea Liguori („reclamantul”), la 12 decembrie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de dl L. Saltalamacchia, avocat practicant la Napoli. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentii lor succesivi, respectiv de dl U. Leanza și de dl I.M. Braguglia, precum și de co-agentii lor succesivi, respectiv dl Esposito și dl F. Crisafulli. La 23 mai 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1976 și locuiește în Napoli. El este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat G.S. Într-o scrisoare înregistrată din 25 septembrie 1989, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere contractul la expirarea termenului la 30 iunie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Locatarul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul, iar într-o scrisoare a servit chiriașului la 15 iulie 1991, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea magistratului Napoli. Prin decizia din 4 octombrie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Napoli a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 4 octombrie 1992. 10. La 16 ianuarie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 11. La 22 februarie 1993, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 2 martie 1993. 12. Între 2 martie 1993 și 29 iunie 2000, judecătorul a făcut șaisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu are succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 13. La 7 iulie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 14. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. În cele din urmă, pentru unele cazuri, a fost introdusă o suspendare a executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al chirielor 15. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 16. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 17. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 18. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 19. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 20. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat într-o sumă egală cu chiria plătită de chiriaș la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 21. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 22. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 23. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 24. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 25. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 26. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 28. Reclamantul a solicitat 39.202.49 euro (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut. El a prezentat această sumă ca urmare a diferenței dintre închirierea valorii de piață și închirierea impusă de lege pentru o perioadă de timp între 4 octombrie 1992 și 7 iulie 2000. În scopul evaluării închirierii valorii de piață a apartamentului, reclamantul a prezentat un aviz expert care estimează în detaliu că închiriarea valorii de piață este similară cu cea din prezenta cerere (locată în aceeași clădire, la același etaj și mai mare de 6 metri pătrați) între anul 1984 și anul 1999. 29. Guvernul a contestat cererea. 30. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensații pentru prejudiciile materiale. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant și având în vedere dovezile anterioare și perioada în cauză, decide să-l acorde în mod echitabil 16,200 EUR sub acest cap. Prejudiciu moral 31. Reclamantul a solicitat 8,000 EUR pentru prejudiciile morale. 32. Guvernul a contestat cererea. 33. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, decizând în mod echitabil, îi acordă 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 34. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice, după cum urmează: - 3 150,97 EUR pentru costurile procedurii de executare; - 8.748.94 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 35. Guvernul a contestat cererile. 36. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea unei sume de 1 500 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și de 2.000 EUR pentru procedurile dinaintea Curții. 37. Curtea acordă o sumă totală de 3 500 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Dobânzile implicite 38. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 16,200 EUR (seize mii două sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 3.500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru cheltuielile și cheltuielile juridice; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 decembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

LIGUORI v. ITALY

(Application no. 64254/01)

JUDGMENT

STRASBOURG

11 December 2003

FINAL

11/03/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Liguori v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K. H

ajiyev

,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 20 November 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 64254/01) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mr Andrea Liguori (“the

applicant”), on 12 December 2000.

2.

The applicant was represented by Mr L. Saltalamacchia, a lawyer practising in Naples. The Italian Government (“the Government”) were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr

I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr

V.

Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 23 May 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1976 and lives in Naples.

5.

He is the owner of a flat in Naples, which he had let to G.S.

6.

In a registered letter of 25 September 1989, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 30

June 1991 and asked him to vacate the premises by that date.

7.

The tenant told the applicant that he would not leave the premises.

8.

In a writ served on the tenant on 15 July 1991, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate.

9.

By a decision of 4 October 1991, which was made enforceable on the same day, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 4 October 1992.

10.

On 16 January 1993, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

11.

On 22 February 1993, he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 2

March

1993.

12.

Between 2 March 1993 and 29 June 2000, the bailiff made sixteen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

13.

On 7 July 2000, the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

14.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30 June 2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24 June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

A.

The system of control of the rents

15.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

16.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27 July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

17.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

18.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

19.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

20.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

21.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

22.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

23.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

24.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

25.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, §§

34-46, 11

January 2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30 November 2000).

26.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately seven years and four months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

27.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

28.

The applicant claimed 39,202.49 euros (EUR) for the pecuniary damage he had sustained. He submitted this amount as the result of the difference between the market value rent and the rent imposed by law for a period of time from 4 October 1992 to 7 July 2000. For the purpose of assessing the market value rent of the flat, the applicant submitted an expert opinion which estimates the market value rent, in detail, of a flat similar to the one of the present application (located in the same building, on the same floor and bigger of 6 square metres) from the year 1984 to the year 1999.

29.

The Government contested the claim.

30.

The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage.

Having regard to the means of calculation proposed by the applicant and in the light of the evidence before it and the period concerned, it decides to award him on an equitable basis EUR

16,200 under this head.

B.

Non-pecuniary damage

31.

The applicant claimed EUR 8,000 for the non-pecuniary damage.

32.

The Government contested the claim.

33.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

34.

The applicant also claimed reimbursement of his legal costs and expenses as follows:

- EUR 3,150.97 for the costs of the enforcement proceedings;

- EUR 8,748.94 for the costs and expenses before the Court.

35.

The Government contested the claims.

36.

On the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 1,500 for the costs and expenses incurred in the

domestic proceedings and EUR 2,000 for the proceedings before the Court.

37.

The Court awards a total sum of EUR 3,500 for legal costs and expenses.

D.

Default interest

38.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 16,200 (sixteen thousand two hundred euros) for pecuniary damage;

(ii)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

EUR 3,500 (three thousand five hundred euros) for legal costs and expenses;

(iv)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11 December 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President