Tassinari împotriva Italiei

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE TASSINARI v. ITALIA (Declarația nr. 47758/99) HOTĂRÂREA STRASBOURG 16 octombrie 2003 FINAL 16/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Tassinari v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L.

Rozakis Președintele Dna Tulkens dna Vajić Levits dna Botoucharova, A. K ovler, Zagrebelsky, judecători și grefierul secțiunii Fribergh, deliberat în privat la 25 septembrie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 47758/99) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Laura Tassinari („reclamantul”), la 16 aprilie 1999. Reclamantul a fost reprezentat de dl E. Senigaglia, avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de consilienții lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli La 31 ianuarie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă.

Reclamantul s-a născut în 1960 și locuiește în Roma. Ea este proprietara unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat A.D'A.P. într-o scrisoare înregistrată din 29 iulie 1982, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 7 octombrie 1985, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 12 decembrie 1985, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 iunie 1986. La 31 octombrie 1986 și 3 noiembrie 1986, reclamantul a efectuat anunțuri privind chiriașul care o cere să abandoneze sediul.

10. La 25 noiembrie 1986 a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 ianuarie 1987. 11. Între 15 ianuarie 1987 și 12 noiembrie 1992, judecătorul a făcut patruzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 12. La 15 octombrie 1987, reclamantul a instituit o procedură civilă împotriva Ministerului Internului și prefectului pentru a obține rambursarea daunelor rezultate din refuzul sau întârzierea acordării asistenței sale de poliție. Procedura a fost declarată inadmisibilă.

13. În mai 1989, dl S.S. a reiterat propunerea sa făcută în 1987, de a închiria apartamentul la un preț de 1.100.000 de lire italiene (ITL) [568.10 euro (EUR)] pentru primul an și 1 200.000 ITL [619.75 EUR] pentru al doilea an. 14. La 6 aprilie 1994, reclamantul a furnizat un alt an de notificare asupra chiriașului ce a solicitat-o să abandoneze sediul. 15. La 11 mai 1994, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 3 iunie 1994. 16. Între 3 iunie 1994 și 23 octombrie 1998, judecătorul a făcut douăzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd suspendarea, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie.

17. La 17 august 1998, chiriașul a murit. 18. La 3 noiembrie 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. DREPTUL DOMESTIC RELEVANT 19. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului chirielor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

Sistemul de control al chirielor 20. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 21. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 22. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit.

23. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 24. Locatarul este sub obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 25. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea reclamabilă de către proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de către chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului.

26. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daune.

27. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 28. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a-și recupera posesia apartamentului, datorită lipsei de asistență de poliție. A susținut o încălcare a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 29. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 30. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48).

31. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 32. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 33. Reclamantul a solicitat repararea pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a calculat-o după cum urmează: - 11,785,75 EUR, suma fiind pierderea închirierii pentru perioada 1 iunie 1987-30 mai 1989, pe baza unei noi închirieri pe care ar fi putut-o fi stabilită cu dl S.S.; - 37.734,36 EUR, suma fiind diferența dintre închirierea valorii de piață și chiria impusă de lege pentru perioada din august 1992 până în octombrie 1998; - 39.767,18 EUR, pentru deprecierea valorii apartamentului ca urmare a conducerii chiriașului; Reclamantul a subliniat că apartamentul în cauză se află în centrul orașului.

34. Guvernul a contestat aceste cereri. 35. În ceea ce privește prima cerere de pierdere a chiriei [11 785,75 EUR], Curtea trebuie să o respingă deoarece o pierdere a chiriei nu poate exista decât după august 1992. În ceea ce privește a doua cerere privind pierderea închirierii [37.734.36 EUR], Curtea constată că reclamantul a prezentat sumele menționate mai sus pe baza diferenței dintre închirierea valorii de piață - astfel cum se estimează în conformitate cu închirierea propusă de dl S.S. (568.10 EUR pentru primul an de închiriere și 619,75 EUR pentru al doilea an) - și închirierea impusă prin lege (16,229,19 EUR). De asemenea, reclamantul a prezentat un aviz expert (agent imobiliar) care estimează valoarea apartamentului în 2001 între 187 473,85 EUR și 440,000,000 EUR [227,241,04 EUR].

Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant și având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, Curtea decide să o atribuie pe o bază echitabilă de 29,600 EUR. În ceea ce privește cererea de rambursare pentru amortizarea apartamentului, Curtea reamintește că reclamantul are dreptul să recupereze toate costurile și cheltuielile pe care le-a suportat direct de la chiriaș. În consecință, reclamația este respinsă. 36. Curtea acordă o sumă totală de 29,600 EUR pentru prejudiciu material și respinge orice altă creanță. Prejudiciu moral 37. 38. Guvernul a contestat cererea. 39. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral.

Decizia pe o bază echitabilă îi acordă 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 40. De asemenea, reclamantul a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice, după cum urmează: - 1,296.49 EUR pentru costurile procedurii de executare; - 2,065,83 EUR pentru costurile și cheltuielile procedurii pe care reclamantul le-a instituit împotriva Ministerului Internului și prefectului pentru a obține rambursarea daunelor rezultate din refuzul sau întârzierea acordării asistenței sale de poliție. Reclamantul reamintește că acțiunea sa a fost declarată inadmisibilă, întârzierea acordării asistenței sale de poliție este în conformitate cu legea. - 7,456.78 EUR pentru costurile și cheltuielile procedurii de expulzare; Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor sale în fața Curții.

Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1.296,49 EUR pentru costurile procedurii de executare și de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. În ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii împotriva Ministerului Internului și prefectului, Curtea reamintește că poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care au fost efectiv și neapărat suportate (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia) [GC], nr. 34884/97, ECHR 1999-V, § 30]. În acest caz, întârzierea acordării asistenței de poliție solicitante a fost în conformitate cu legea.

Curtea consideră, prin urmare, că instituția procedurii în cauză nu a fost necesară și respinge reclamația. În ceea ce privește procedura de evacuare, Curtea consideră că costurile În consecință, aceasta respinge reclamația. 43. Curtea acordă o sumă totală de 3.296,49 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 29,600 EUR (20.000 șase sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 3.296,49 EUR (3 mii două sute două sute nouăzeci și șase euro și patruzeci și nouă de cenți) pentru costurile și cheltuielile legale; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF TASSINARI v. ITALY (Application no. 47758/99) JUDGMENT STRASBOURG 16 October 2003 FINAL 16/01/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Tassinari v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova, M r A. K ovler, Mr V. Zagrebelsky, judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 25 September 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1960 and lives in Rome.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

32. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 29,600 (twenty-nine thousand six hundred euros) for pecuniary damage; (ii) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) EUR 3,296.49 (three thousand two hundred ninety-six euros and forty-nine cents) for legal costs and expenses; (iv) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 16 October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President