Serafini împotriva Italiei

PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE SERAFINI v. ITALIA (Declarația nr. 58607/00) HOTĂRÂREA STRASBOURG 16 octombrie 2003 FINAL 16/01/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Serafini v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L.

Rozakis Președintele dnei Tulkens Doamna Vajić Levits Doamna Botoucharova, A. K ovler, Zagrebelsky, judecători și grefierul secțiunii Fribergh, deliberat în privat la 25 septembrie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 58607/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Gastone Serafini („reclamantul”), la 13 iunie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de dna C. Serafini, avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentul lor, dl V. Esposito La 28 februarie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă.

FACTE CIRCUMSTANCES A CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1929 și trăiește în Roma. El este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat O.S. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 28 octombrie 1992, reclamantul a informat chiriașul de intenția sa de a încheia închiriere și a chemat-o să apară înaintea Magistratului Roma. Prin decizia din 3 martie 1993, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 3 martie 1994. La 9 aprilie 1994, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 26 aprilie 1994, el a comunicat că locatarul i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 24 mai 1994. 10. Între 24 mai 1994 și 26 noiembrie 1999, judecătorul a făcut zece încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 11. La 26 noiembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 12. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

Sistemul de control al chirielor 13. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 14. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 15. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit.

16. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 17. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 18. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului.

19. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele.

20. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 21. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 22. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 23. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 24. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz.

Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 26. Reclamantul a solicitat, în primul rând, o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a calculat-o după cum urmează: - 45.000.000 de lire italiene (ITL) [23.240.56 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii pentru o perioadă de cincizeci și nouă luni, între ianuarie 1995 și noiembrie 1999. 1995 de către S.M.

– și chiria impusă prin lege; - ITL 150.000.000 [77.468.53 EUR], pentru rambursarea daunei din cauza imposibilității de a vinde apartamentul. Reclamantul a prezentat o declarație în care P.C. ofera să cumpere – în iunie 1994 – apartamentul la emitere la prețul ITL 320.000.000 EUR [165.266.21 EUR]. Reclamantul a susținut, de asemenea, că a trebuit să cumpere un nou apartament pentru fiica sa și a trebuit să plătească, în 1996, o sumă echivalentă cu 50% din prețul total al noului apartament care era de 286 000 000 EUR [ 147 706,67 EUR]; - 10 000 000 EUR [5 164,57 EUR], suma fiind de douăzeci % din chiria pe care chiriantul nu a plătit-o pentru că era dezavantajată din punct de vedere economic.

27. Guvernul a contestat aceste afirmații. 28. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensație pentru prejudiciile materiale care rezultă din pierderea închirierii pentru perioada de timp aferentă încălcărilor constatate. Având în vedere dovezile de față și având în vedere perioada în cauză, decide să-l atribuie pe o bază echitabilă 300 EUR sub acest cap și respinge orice altă afirmație. Reclamantul a solicitat 30 000 000 de ITL [15 493,71 EUR] pentru prejudiciile morale. De asemenea, el a lăsat chestiunea la discreția Curții. 30. Guvernul a contestat cererea. 31. Tribunalul consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral.

Hotărând în mod echitabil, acesta îi acordă 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 32. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice, după cum urmează: 20 000 000 de ITL [10 329,14 EUR] pentru costurile procedurii de executare; 30 000 000 de ITL [15 493,71 EUR] pentru costurile și cheltuielile dinainte de Curte. 33. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat cererea, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 34. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1000 EUR pentru costurile procedurii de executare și de 2.000 EUR pentru procedura în fața Curții.

35. Curtea acordă o sumă totală de 3.000 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 300 EUR (3 sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (3 mii euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 3.000 EUR (3 mii euro) pentru costuri și cheltuieli legale; (iv) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel care de la expirarea celor trei luni de mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF SERAFINI v. ITALY (Application no. 58607/00) JUDGMENT STRASBOURG 16 October 2003 FINAL 16/01/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Serafini v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova, M r A. K ovler, Mr V. Zagrebelsky, judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 25 September 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1929 and lives in Rome.

RELEVANT DOMESTIC LAW

12. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 300 (three hundred euros) for pecuniary damage; (ii) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) EUR 3,000 (three thousand euros) for legal costs and expenses; (iv) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 16 October 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President