CASE OF ANTONIO SIENA v. ITALY

CASE OF ANTONIO SIENA v. ITALY (CtEDO, 2004)

CAUZA PRIMEI SECȚIUNI DE ANTONIO SIENA v. ITALIA (Depunerea nr. 65120/01) HOTĂRÂREA STRASBOURG 11 martie 2004 FINAL 11/06/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Antonio Siena v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și grefierul Secțiunii Nielsen, care a deliberat în privat la 19 februarie 2004, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 65120/01) împotriva Republicii Italiene depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 65120/01) de către un național italian, dl Antonio Siena (nr. 12 ianuarie 2001). Reclamantul a fost reprezentat de MM. U. Sebastiano și M. Provvisier, avocați care practică la Napoli. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de sucessivii lor agenți, respectiv dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de co-agenții lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. La 10 octombrie 2002, Curtea declară cererea admisibilă. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1931 și trăiește în Napoli. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat M. D'A. Într-o scrisoare înregistrată din 12 aprilie 1984, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului și i-a cerut să abandoneze sediul. Într-o scrisoare a servit locatarului la 28 aprilie 1984, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Napoli. Prin decizia din 16 iulie 1984, care a fost făcută executivă la 17 octombrie 1984, Magistratul Napoli a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 iunie 1986. În 16 iulie 1990, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să părăsească sediul. 11. La 17 septembrie 1990, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 4 octombrie 1990. 12. Între 4 octombrie 1990 și 25 noiembrie 1991, judecătorul a făcut trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 13. La 13 noiembrie 1992, reclamantul a făcut un al doilea anunț asupra chiriașului care a solicitat-o să părăsească sediul. 14. La 24 decembrie 1992, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 8 ianuarie 1993. 15. Între 8 ianuarie 1993 și 16 septembrie 1993, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. 16. La 16 septembrie 1993, chiriașul a cerut suspendarea procedurii de executare. 17. La 16 iulie 1996, reclamantul a efectuat un al treilea anunț cu privire la chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. 18. La 2 octombrie 1996, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 10 octombrie 1996. 19. Între 10 octombrie 1996 și 4 decembrie 1998, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiunii fără succes. 20. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat suspendarea procedurii de executare. Curtea de Apel a decis să-l suspende până la 15 octombrie 1999. 21. La 9 noiembrie 1999, reclamantul a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 19 noiembrie 1999. 22. În perioada 19 noiembrie 1999-10 martie 2000, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii fără succes. 23. La 28 februarie 2002, reclamantul a transmis un al patrulea anunț asupra chiriașului care a solicitat-o să părăsească sediul. 24. La 17 aprilie 2002, reclamantul a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 6 mai 2002. 25. La 2 mai 2002, în conformitate cu art. 80 din Legea nr. 388/00, chiriașul a solicitat suspendarea procedurii de executare. 26. La 20 iunie 2002, decretul-lege nr. 122 a amânat executarea procedurii de evacuare până la 30 iunie 2003. 27. Potrivit ultimelor informații prezentate de reclamant la 12 septembrie 2003, el nu a recuperat încă posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 28. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația de locație rezidențială în scopul controlului închirierilor. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. În sfârșit, pentru unele cazuri, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 Prin decretul legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al închirierilor 29. În ceea ce privește controlul închirierilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 30. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirieri echitabile” (denumitul equo canon) ) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 31. Al doilea pas al autorităților italiene din august 1992. Acesta a fost luat în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile închirierilor (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 32. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chiriașii și liberalizat chiriașii. Obligațiile chiriașilor în cazul restituirii tardive 33. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze proprietarul proprietarului imobiliar este obligat să plătească suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 34. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 35. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 36. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 37. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 38. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 39. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 40. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 41. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 42. Reclamantul a solicitat 41,316.55 euro (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a suferit în ceea ce privește pierderea închirierii. 43. Guvernul a contestat reclamația. 44. Întrucât reclamantul nu a prezentat informațiile elementate ale cererii sale, împreună cu documentele justificative sau bonuri relevante, conform articolului 60 din Regulamentul Curții, Curtea hotărăște să nu pronunțe în temeiul acestui cap. 45. Reclamantul a solicitat 77.468.53 EUR pentru prejudiciile morale. 46. Guvernul a contestat cererea. 47. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Hotărând în mod echitabil, acesta îi acordă 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 48. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 9.746.32 EUR pentru costurile și cheltuielile sale dinaintea Curții. El a reamintit de cauza Lapalorcia versus Italia în care Curtea a atribuit reclamantului suma de 15.582.686 lire italiene [8.047.79 EUR] pentru costurile și cheltuielile juridice dinainte de Comisie și 4,000.000 EUR ITL [2065.83 EUR] pentru costurile și cheltuielile legale dinainte de Curte. 49. Guvernul a contestat reclamația. 50. Curtea observă că prezenta cauză este diferită de cea la care se referă reclamantul. Prin urmare, pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să-i acordeze suma de 2.000 EUR pentru procedura de față. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 2.000 EUR (2.000 EUR) pentru costuri și cheltuieli legale; (iii) orice impozit care poate fi impugnabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție. Martie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

ANTONIO SIENA v. ITALY

(Application no. 65120/01)

JUDGMENT

STRASBOURG

11 March 2004

FINAL

11/06/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Antonio Siena v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 19 February 2004,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 65120/01) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mr Antonio Siena (“the

applicant”), on 12 January 2001.

2.

The applicant was represented by MM. U. Sebastiano and M.

Provvisier, lawyers practising in Naples.

The Italian Government (“the

Government”) were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 10 October 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1931 and lives in Naples.

5.

The applicant is the owner of a flat in Naples, which he had let to M.

D'A.

6.

In a registered letter of 12 April 1984, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term and asked her to vacate the premises.

7.

In a writ served on the tenant on 28 April 1984, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate.

8.

By a decision of 16 July 1984, which was made enforceable on 17

October 1984, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1986.

9.

The tenant objected to the Naples Magistrate decision and informed the applicant that she would not leave the premises.

10.

On 16 July 1990, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

11.

On 17 September 1990, he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 4

October

1990.

12.

Between 4 October 1990 and 25 November 1991, the bailiff made three attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

13.

On 13 November 1992, the applicant served a second notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

14.

On 24 December 1992, he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 8

January

1993.

15.

Between 8 January 1993 and 16 September 1993, the bailiff made two unsuccessful attempts to recover possession.

16.

On 16 September 1993 the tenant asked for a suspension of the enforcement proceedings.

17.

On 16 July 1996, the applicant served a third notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

18.

On 2 October 1996, he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 10 October 1996.

19.

Between 10 October 1996 and 4 December 1998, the bailiff made eight unsuccessful attempts to recover possession.

20.

Pursuant to section 6 of Law no. 431/98, the tenant asked for a suspension of the enforcement proceedings. The Naples Court of Appeal decided to suspend it until 15 October 1999.

21.

On 9 November 1999, the applicant informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 19 November 1999.

22.

Between 19 November 1999 and 10 March 2000, the bailiff made four unsuccessful attempts to recover possession.

23.

On 28 February 2002, the applicant served a fourth notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

24.

On 17 April 2002, the applicant informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 6 May 2002.

25.

On 2 May 2002, pursuant to section 80 of Law no. 388/00, the tenant asked for a suspension of the enforcement proceedings.

26.

On 20 June 2002, the law-decree no. 122 postponed the enforcement of the eviction proceedings until 30 June 2003.

27.

According to the last information submitted by the applicant on 12

September 2003, he had not yet recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

28.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30

June 2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24 June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

A.

The system of control of the rents

29.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

30.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27

July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

31.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

32.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

33.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

34.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

35.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

36.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

37.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

38.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

39.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, §§

34-46, 11

January 2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30 November 2000).

40.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant has been waiting at least twelve years and eleven months after the first attempt of the bailiff without being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

41.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

42.

The applicant claimed 41,316.55 euros (EUR) for the pecuniary damage he had sustained in terms of loss of rent.

43.

The Government contested the claim.

44.

Since the applicant has failed to submit itemised particulars of his claim, together with the relevant supporting documents or vouchers, as required under Rule 60 of the Rules of Court, the Court decides to make no award under this head.

B.

Non-pecuniary damage

45.

The applicant claimed EUR 77,468.53 for the non-pecuniary damage.

46.

The Government contested the claim.

47.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

48.

The applicant also claimed EUR 9,746.32 for his costs and expenses before the Court. He recalled the case of Lapalorcia versus Italy in which the Court awarded the applicant the sum of 15,582,686 Italian lire (ITL) [EUR 8,047.79] for legal costs and expenses before the Commission and ITL 4,000,000 [EUR 2,065.83] for legal costs and expenses before the Court.

49.

The Government contested the claim.

50.

The Court observes that the present case is different from the one which the applicant refers to. Accordingly, on the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court

considers it reasonable to award him the sum of EUR 2,000 for the proceedings before it.

D.

Default interest

51.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 2,000 (two thousand euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11

March 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Registrar

President