CASE OF LERARIO v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE LERARIO c. ITALIA (Declarația nr. 60659/00) HOTĂRÂREA STRASBOURG 4 decembrie 2003 FINAL 04/03/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Lerario c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello Doamna Tulkens Kovler Zagrebelsky Hajiyev, judecători și dl Nielsen grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 13 noiembrie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 60659/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 60659/00) de către un național italian, dna Andreina Lerario (nr. 31 august 2000). Reclamantul a fost reprezentat de MM. S. Vetromile și M. Esposito, avocații care practică la Napoli. Guvernul italian (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agenții lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl F. Crisafulli. La 10 octombrie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1942 și trăiește în Napoli. El este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat G.M. într-o scrisoare înregistrată din 8 aprilie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 23 martie 1988, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Napoli. Prin decizia din 17 iunie 1988, care a fost făcută executivă la 5 iulie 1988, Magistratul Napoli a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 4 mai 1992. La 16 decembrie 1992, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 10. La 13 ianuarie 1993, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 21 ianuarie 1993. 11. Între 21 ianuarie 1993 și 4 februarie 2000, judecătorul a făcut 15 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 12. La 30 noiembrie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 13. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. În sfârșit, pentru unele cazuri, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 iunie Decretul legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al închirierilor 14. În ceea ce privește controlul închirierilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 15. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirieri echitabile” (denumitul equo canon) ) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 16. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile la nivelurile de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 17. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chiriașii și liberalizat chiriașii. Obligațiile chiriașilor în cazul restituirii tardive 18. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 19. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 20. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 21. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 22. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a-și recupera posesia apartamentului, datorită lipsei de asistență de poliție. A susținut o încălcare a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 23. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 24. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 25. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 26. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu moral 27. Reclamantul a solicitat 20,658.24 euro (EUR) pentru prejudiciile morale. 28. Guvernul a contestat cererea. 29. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit o serie de prejudiciu moral, decizând în mod echitabil că îi acordă 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 30. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 4000 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. 31. Guvernul a contestat reclamația. 32. În ceea ce privește cererea reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne, pe baza informațiilor în posesia sa și jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să-i atribuie suma de 400 EUR. În ceea ce privește cererea reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața Curții, Curtea consideră că este rezonabil să-i atribuie 2000. 33. Curtea acordă o sumă totală de 2.400 EUR pentru costuri și cheltuieli juridice. Dobânzile implicite 34. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 2,400 EUR (două mii patru sute de euro) pentru costurile și cheltuielile juridice; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 4 decembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

LERARIO v. ITALY

(Application no. 60659/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

4 December 2003

FINAL

04/03/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Lerario v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 13 November 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 60659/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mrs Andreina Lerario (“the

applicant”), on 31 August 2000.

2.

The applicant was represented by MM. S. Vetromile and M.

Esposito, lawyers practising in Naples. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 10 October 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1942 and lives in Naples.

5.

He is the owner of a flat in Naples, which she had let to G.M.

6.

In a registered letter of 8 April 1987, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked him to vacate the premises by that date.

7.

In a writ served on the tenant on 23 March 1988, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate.

8.

By a decision of 17 June 1988, which was made enforceable on 5

July

1988, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 4 May 1992.

9.

On 16 December 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

10.

On 13 January 1993, she informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 21

January

1993.

11.

Between 21 January 1993 and 4 February 2000, the bailiff made fifteen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

12.

On 30 November 2000, the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

13.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30

June

2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24

June

2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

A.

The system of control of the rents

14.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

15.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27 July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

16.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

17.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

18.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

19.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

20.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

21.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

22.

The applicant complained of her prolonged inability to recover possession of her flat, owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of her right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

23.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

24.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, §§

34-46, 11

January

2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30

November

2000).

25.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately seven years and ten months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

26.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Non-pecuniary damage

27.

The applicant claimed 20,658.24 euros (EUR) for the non-pecuniary damage.

28.

The Government contested the claim.

29.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards her EUR

3,000 under this head.

B.

Costs and expenses

30.

The applicant also claimed EUR 4,000 for legal costs and expenses.

31.

The Government contested the claim.

32.

As far as the applicant's claim concerns the costs and expenses incurred in the domestic proceedings, on the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award her the sum of EUR 400.

As far as the applicant's claim concerns the costs and expenses incurred before the Court, the Court considers it reasonable to award her EUR 2,000.

33.

The Court awards a total sum of EUR 2,400 for legal costs and expenses.

C.

Default interest

34.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 2,400 (two thousand four hundred euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 4 December 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President